„Uneori e mai bine să trăiești în junglă, decât în societatea modernă”

Moartea fulminantă a lui Edward Anderson Bell fu absolut incredibilă și neașteptată. Și cum să nu fie așa, când un om sănătos părăsește a sa casă dimineața pentru a merge să vadă un prieten bolnav ca m-ai apoi să nu se m-ai întoarcă nicicând acasă pe propriile picioare?! Iar asta ridica cu adevărat multe semne de întrebare despre cui cu adevărat i-ar fi fost de folos a sa moarte, căci decedatul era un om dintr-o bucată și că mulți îl respectau de altfel.

Zvonurile celea rămaseră până la urmă doar zvonuri, căci nici nimeni n-avea îndrăzneala de-a acuza fățiș pe cineva, nici nu aveau ei dovezile să acuze pe cineva de altfel. De aceea preferau doar să dea din limbă și atât, căci era mai ușor așa, dar și mai sigur pentru toți ei de altfel, căci Dumnezeu știe cine-i făcuse felul unui om precum era Prim-Ministrul Angliei, iar de acela îndrăznise să se descotorosească de-un astfel de om, atunci cu mult mai ușor i-ar fi fost aceluia să scape și de ei.

Dar nu la fel credea și Sophie și ea nu se temea să acuze pe cineva, iar primul care căzu pradă nebuniei ei și primul căruia ea-i declară „război” fu Brian căci, în opinia ei, el era cel căruia moartea lui Edward îi era la îndemână, căci al ei tată era împotriva aventurii lui Brian cu a sa nouă amantă și tocmai din această cauză Brian avea un motiv în plus să scape de el.

„Tu măcar auzi ce spus, Sophie? Eu l-am ucis? Pentru ce?” strigă Brian, care era cu adevărat furios, căci el nicicând nu crezuse că soția lui ar fi putut fi atât de crudă și nedreaptă cu el. Da, erau ei căsătoriți doar formal, da crezuse că măcar ea ajunse să-l cunoască în tot acel timp trăit împreună, chiar dacă măcar puțin. Văzuse însă cât de greșit fusese, căci ea nu doar că nu-l cunoștea, dar nicicând nu avuse încredere în el.

„Era împotriva aventurii tale. Era de partea mea și din cauza că te-a amenințat să te îngenuncheze dacă nu termini a ta „relație” ai făcut ce-ai făcut.”

Spunând acele cuvinte, Sophie se uită la el cu ochii unui prădător, care era gata să-l rupă în bucăți atât pe el, cât și pe oricare altul care i s-ar fi împotrivit în acele clipe, căci ea era mai mult decât decisă să se răzbune și era ea decisă să înceapă acea răzbunare cu Brian.

„Dar să nu crezi că va fi așa cum ai visat, Brian,” șuieră ea printre dinți, „căci fără doar și poate o să dau de-a ta „iubire” și-o s-o fac să plătească pentru tot ceea ce i-a făcut familiei mele, precum o să fac pe toată lumea să înțeleagă că nu-i corect să se ia de familia Anderson Bell.”

Brian o înșfăcă cât de curând de braț, când Sophie încercă să treacă pe lângă el, forțând-o astfel să se oprească. Apoi, se apropie de urechea ei, șuierându-i printre dinți: „nu gândești normal, Sophie. Asta nu ești tu.”

Sophie se uită de jos în sus la el, dar el văzu doar ură în ochii ei, de parcă un vid negru ar fi pus stăpânire pe ea în acele clipe, întunecându-i mințile: „nu-s în toate mințile de când m-am căsătorit cu tine, Brian Beneath. A fost cea mai mare greșeală pe care am făcut-o când am crezut că putem fi parteneri în loc de soți. Am înțeles azi însă că nu putem fi decât dușmani.”

Apoi ea-și smunci brațul din strânsoarea lui și făcu câțiva pași de lângă el, intenționând să plece. Se opri însă auzindu-l vorbindu-i. Totuși rămase cu spatele la el, ascultând al lui reproș: „n-am căutat nicicând un partener de afaceri când am acceptat să te i-au de soție, Sophie. Aveam nevoie de-o companioană. Am obținut în schimb doar un cub de gheață alături de mine, un suflet rece care mă acuză acum ca fiind capabil de ceva atât de monstruos precum o crimă, că l-am ucis pe omul pe care în ciuda diferențelor pe care le-am avut cu el îl apreciam totuși și-l consideram un prieten. Și, ca să-ți fie clar, eu nicicând nu l-am respectat pe Edward doar pentru că-ți era ție tată și mie socru: am făcut asta pentru că într-adevăr era un om mare, un om care te putea ajuta în multe și-ți fi alături la greu. Cea care n-a văzut nicicând asta ai fost tu – cea orbită de putere și control și cea care n-a fost nicicând capabilă să-și deschidă inima nici pentru iubire, nici pentru proprii părinți. Degeaba te sfarmi acum în mici fărâme acuzând pe alții de cele întâmplate și strigându-ți „dragostea” în toate cele patru vânturi - trebuia să-i arăți asta lui Edward cât trăia încă, nu acum când nu poate vedea a ta „iubire,” care mie mi se pare prefăcută. Și… sper că nu faci asta, acuzându-mă de moartea cuiva, doar pentru a obține ceea ce-ți dorești - să mă îndepărtezi de cea pe care-o iubesc, căci de-i așa atunci îți spun din start – nu pierde timpul, Sophie Anderson Bell, căci nicicând n-o să mă faci să mă răzgândesc și dacă și dacă te decizi la acest război stupid împotriva mea pentru ați satisface orgoliul rănit, atunci: n-ai decât. N-am să te opresc, precum n-am să stau cu mâinile în sân și doar să observ cum distrugi viețile altora din orgoliu și prostie.”

„Mă ameninți cumva?” șuieră iar Sophie printre dinți, fără măcar să-l privească.

„Nu, doar te preîntâmpinam că Brian Beneath nu-i niciun molatic care să stea cu botul pe labe când alții îi cer să facă asta, la fel cum te anunț să te păzești de mine dacă o să întreci măsura, căci cu siguranță atunci o să uit de tot și de toate, chiar și că-mi ești soție și că în sfârșit o să vezi de ce-i capabil acest om pe care ai decis că-l poți călca în picioare atât de ușor. Ai fost avertizată, Sophie. Acum gândește cu capul și nu cu orgoliul.”

Spunând aceste cuvinte, Brian îi întoarse spatele și doar pașii lui ce se îndepărtau de ea se m-ai auziră în spatele ei. Sophie însă nu îndrăzni să se întoarcă și să privească în urma lui, căci cu adevărat în inima ei era o mare furtună, dacă nu chiar un uragan, căci toate cele întâmplate în ultima vreme o făcură extrem de confuză, o răniră enorm, chiar dacă ea se crezuse incapabilă de-a fi rănită de cineva. Și, la fel cum nu-și putea stăpâni emoțiile ce fierbeau la sute și sute de grade în interiorul ei, la fel nu-și putea controla nici gândurile, simțind miros de sânge peste tot în jurul ei. Și simțea ea toate acele lucruri tocmai pentru faptul că n-avea prieteni în jurul ei în acele clipe, căci nu putuse nicicând să-i câștige, ci erau doar „corbi flămânzi” pretutindeni în jurul ei, corbi pe care-i vedea pândind-o oriunde nu și-ar fi aruncat ochii și gata s-o sfarme cu ale lor ciocuri de os imediat ce-ar fi cedat și-ar fi căzut la pământ.

***

„Se spune că alături de el în ziua aceea era o altă femeie. Probabil amanta și că anume ea a fost cea care l-a dus la pierzanie până la urmă,” spuse o bătrână doamnă pe șoptite grupului care se adunase în jurul ei. „Am auzit asta de la soțul meu și el spune că cu doar câteva zile în urmă decedatul a fost văzut în compania unei tinere doamne, extrem de frumoasă, dar se pare nu de prin aceste locuri și că probabil ea ar fi avut de-a face cu „Furnicile Roșii.”

Femeile, care-o înconjurau, deveniră dintr-o date extrem de curioase și-și traseră scaunele mai aproape de bătrână. Și, o ciudată sclipire fu văzută în ai lor ochi, căci ceea ce se întâmplase părea să fie evenimentul secolului și niciuna dintre ele nu-și dorea să piardă nici cel mai mic detaliu din toată acea poveste, căci asta putea fi o oportunitate uriașă ca ai lor soți să aibă în sfârșit șansa să pătrundă în sfera politică.

„Și acea doamnă, cum arăta ea?” o roșcată la vreo 40 de ani o întrebă pe bătrână. „Soțul meu cunoaște multe „Furnici Roșii,” dar el spune că ele-s implicate în altfel de afaceri și că nu „mâinile lor” ar fi tras sforile ca cele întâmplate cu domnul Anderson Bell să aibă loc în acea pădure,” și, ca să nu fie auzită de alții, ea se uită mai întâi în jur și doar atunci când se asigură că nu putea fi auzită se aplecă puțin în față, coborând și mai mult vocea. „Se spune că celui care cu adevărat îi convenea această moarte mai mult decât altora ar fi fost ginerelui său.”

O ovație de surpriză se auzi de jur împrejurul grupului, dar ele imediat își astupară gura cu palma, înțelegând că nu era nici locul și nici momentul potrivit pentru astfel de „dezvăluiri șocante.”

„Nu, nu. Chiar și dacă domnul Beneath avea „motivele” lui să scape de socru, totuși nu-i prost: ar fi putut pur și simplu să ceară divorțul. De ce să-l omoare pe sărmanul om? Nu. Soțul meu e sigur că asta e fără doar și poate mâna „Furnicilor Roșii.” Sunt absolut sigură de asta.”

„Eu însă sunt sigură că nu-i așa cum spui, doamnă Amiral. De ce să-l omoare „Furnicile Roșii” pe însăși prim-ministrul Angliei? Nu obțin ele niciun profit de pe urma acestui incident. Mai ales că acum îs implicate în alegerile noului episcop, iar schimbările politice nu le avantajează deloc.”

Cea numită doamna Amiral, simțindu-se ofensată și dată la o parte din acea discuție unde se crezuse „principală,” se îndreptă de spate și, ridicându-și nasul cât de sus putu, privi cu superioritate la cea care „îndrăznise” să-i vorbească astfel. Apoi, îi spuse pe un ton vădit enervată: „și de ce credeți astfel, doamnă Fitton? Nu-mi spune că sunteți parte a „Furnicilor Roșii” de le apărați atât de mult?”

„E cumva musai să fii parte a unui grup ca să-l aperi?” veni remarca doamnei Fitton care zâmbi provocator oponentei. „Ceea ce cred eu e că trebuie mai întâi să te gândești la ce spui, să verifici autenticitatea celor spuse, și doar mai apoi să faci astfel de „declarații șocante.” În caz contrar te poți trezi implicată în ceva care cu adevărat pute. Rău de tot de altfel.”

Remarca doamnei Fitton făcu o parte din grup să zâmbească. Dar când doamna Amiral le privi cu ochi de vultur, ele-și șterseră acel zâmbet de pe față, știind prea bine ce urma, precum toată lumea știa prea bine cauza „urii” dintre cele două doamne, iar asta era fără doar și poate din cauza că obișnuiau ele să-și schimbe soții între ele, din simpla necesitate de „diversitate.”

Era un fel de „afacere de familie” între ele. Numai că „schimbul” cela era mai profitabil pentru doamna Fitton care era mult mai tânără decât rivala ei și putea trece cu ușurință dintr-un pat în altul fără remușcări de altfel sau fără să se teamă de ceva, căci al ei soț era mai mult decât conștient de ale ei „hobby-uri” și chiar o susținea să le aibă, căci asta-l ajuta în afaceri.

De asta doamna Fitton era atât de populară, căci chiar și la ai ei 40 arăta destul de bine, cu o frumusețe care nu-și pierduse din valoare în ciuda trecerii anilor. Și al ei mare atu erau fără doar și poate ai ei ochi de-un verde închis care-i făceau pe mulți dintre cei ce priveau în ei să se piardă pe cărările „iubirii.” Astfel auzea declarații de iubire aproape în fiecare zi, dar erau atât de puțini cei care auziseră acele cuvinte rostite de ea, căci deși era o femeie care putea accepta pe oricine în patul ei, făcea asta fără doar și poate dacă acel „cineva” îi putea aduce vreun folos soțului ei.

Apoi, bărbații ceea prostuți cădeau și datorită parfumului de nu-mă-uita simțit din al său păr negru și cârlionțat, o invidie ce le rodea de altfel pe multe dintre soțiile celor care-și declaraseră pasiunea pentru doamna Fitton, căci înțelegeau ele prea bine că de-ar fi avut și ele ochi verzi, păr ca abanosul și forme mai mult decât generoase, atunci ai lor soți n-ar fi căutat în veci „pasiunea” în brațele darnicei doamne Fitton.

Numai că gurile rele spuneau că nu doar domnii căzuseră pradă farmecelor doamnei Fitton, ci și multe femeie, care visau să ajungă astfel „prietenele” ei, căci și ele, ca și doamna Fitton de altfel, visau să-și ajute soții și cum altfel dacă nu învățând de la o adevărată expertă în astfel de afaceri. Însă, multe dintre ele așa și rămaseră doar cu visatul, căci nu oricui îi lipsește pudoarea de-a face ce făcea doamna Fitton, precum n-aveau multe dintre ele nici eleganța și nici abilitatea ei de-a lega relații și de-a deschide drumuri spre succes pentru al ei soț doar.

Astfel a ei frumusețe începu să fie și blestemată, căci era ceva de neacceptat la o femeie, căci a fi frumoasă în acele vremuri era considerat o adevărată crimă, căci frumusețea feminină exagerată sucește mințile bărbaților, îi face să uite de principii și de idealuri și chiar ajunge să distrugă case de-i destul de îndrăzneață cea cu frumusețea. Mai ales începură femeile a o blestema pe doamna Fitton pentru modul cum arată, căci imediat ce intra ea într-o încăpere, bărbații uitau că-s însoțiți și-i dedicau timpul și sufletul doar ei. Astfel, tot ura ceea o făcuse parte a „Furnicilor Roșii,” căci cu siguranță numai o „Furnică Roșie” putea face tot ceea ce făcea doamna Fitton în general.

Ea preferă însă să nu facă acele bârfe să dispară, căci considera că aceasta o putea ajuta în multe dintre cazuri. Și așa și era, căci imediat ce o „soție” mai prostuță întrecea măsura cu doamna Fitton, aceasta imediat dădea un pas în spate, dându-i aceleia șansa să se bucure pentru scurt timp de-al ei succes. Și, când aceea „doamnă” încerca să se laude tuturor cu al ei succes și c-a reușit în sfârșit cineva s-o pună pe doamna Fitton cu botișorul pe labe, aceasta numaidecât îi arăta „lăudăroasei” că nu-i totul chiar roz precum credea ea.

Și răzbunarea doamnei Fitton era cu adevărat ceva dureros, căci aceasta se apropia numaidecât de soțul „lăudăroasei,” pe care făcea ce făcea și-l băga în așa tip de probleme că nimeni după aceea nu m-ai îndrăznea în veci să se declare rivala ei.

Al doamnei Fitton atac avea de altfel un mesaj destul de clar: „dacă mă ataci, atunci devin din pradă prădător,” iar mesajul cela era numaidecât înțeles de „rivală” doar de la primele semne de tandrețe arătate de doamna Fitton soțului celeilalte, iar dacă „rivala” nu înțelegea acel mesaj din prima, atunci doamna Fitton avea grijă să-i distrugă aceleia familia odată și pentru totdeauna.

Prin urmare nu puține familii avură de suferit de pe urma „ușurinței” doamnei Fitton, căci era o femeie care nu știa nici ce-i rușinea, nici ce-i părerea de rău, căci avea acea tendință și pudoare chiar de-a petrece noaptea nu doar cu unul, dacă asta-i aducea un oarecare avantaj. Astfel, multe soții își plânseră durerea în pumn sau în pernă, simțindu-se trădate și înjosite. Dar nu le rămânea decât să se smerească că împotriva unei rivale ca doamna Fitton putea lucra doar moartea, dar și aceea probabil se temea de ea de-o ocolea pe de departe.

***

După multe clipe de privit una la alta cu ură, doamna Almont se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre doamna Fitton, fără a o pierde din ochi: „uitasem de-al tău „miros” extraordinar și de a ta capacitate de-a afla astfel de lucruri. Ca un câine de vânătoare de altfel: doar privindu-ți prada înțelegi dacă-i ușor s-o prinzi sau nu. Și sunt sigură că acest simț nu-l ai așa pur și simplu. Nu-mi spune: ai intrat cumva și-n patul lui Edward Anderson Bell și din această cauză știi cu cine-și petrecea el de fapt timpul?”

„Nu. Mi-i de ajuns doar să petrec ceva timp în brațele soțului tău ca să aflu lucruri… interesante, precum acela cât de proastă poți fi.”

Bum-bum. O bombă a fost aruncată chiar în mijlocul grupului, iar obrajii doamnei Almont se înroșiră complet. „Asta… asta e deja prea mult chiar și pentru tine,” se bâlbâi doamna Almont și dădu să plece. Dar se opri în loc și înghiți în sec când o văzu pe doamna Anderson Bell, mama Sophiei, stând în spatele ei și, nici una nici două, o plesni pe doamna Almont peste față de două ori, chiar în fața tuturor.

„Mai bine te-ai uita după soțul tău și, când vei fi sigură că n-ai singură de ce te rușina poți vorbi și pe alții de rău pe la spate, căci chiar și de avea pe altcineva, Edward mereu m-a respectat și n-am auzit nicicând un cuvânt de rău de la ale lui „iubite,” așa cum ți se întâmplă ție de altfel, când îi permiți nerușinatei care-ți fură soțul să stea în fața ta și să-ți vorbească astfel.”

„E bine de știut asta,” spuse doamna Fitton în batjocoră. Apoi aceasta se ridică de pe scaun și făcu câțiva pași spre doamna Anderson Bell, îndrăznind s-o privească în ochi. „Ce păcat că Edward e mort acum. Mi-ar fi plăcut să văd cum e să-i fii amantă și să-ți demonstrez că sunt și din cele care-ar fi îndrăznit să treacă peste al lui cuvânt și să te insulte tocmai pentru a ta nerușinare de-a ne privi de sus. Sau cine știe - poate eu aș fi fost văduva lui și nu amanta, căci sunt destul de abilă la ale mele în astfel de chestiuni, iar dacă îmi propun…,” nu avu însă timp să-și termine gândul, când cineva o apucă strâns de păr, de la spate, și strânse cu putere trăgând în jos de-o forță pe doamna Fitton să îngenuncheze în cele din urmă.

Abia când era în genunchi și-și reveni din uimire, doamna Fitton avu îndrăzneala să privească în sus și văzu ochii plini de ură și furie a Sophiei care-o privea de sus: „cobră!” îi șuieră Sophie printre dinți. Apoi, strângând mai tare de păr, o forță pe rivală să se târâie până la ușă, ca mai apoi s-o împingă în ogradă de se duse dea berbeleacul până aproape de trăsură. „Cară-te de-aici sau jur că-s în stare să te omor chiar aici,” îi strigă Sophie, neținând cont de cum era privită de ceilalți prezenți în ogradă și de faptul că m-ai erau și din cei din casă care-și înfipseră nasurile în sticla ferestrei, curioși să afle ce-o să urmeze.

Bardain, care tocmai se întorcea după ce Brian îi dăduse ceva de făcut, văzu scena cu Sophie și doamna Fitton și se apropie în grabă de Brian care era în compania unor domni sus puși în guvernul Angliei și care veniseră până acolo ca să-și arate respectul față de decedat.

„Doamna Beneath are una din faimoasele ei crize,” îi spuse căruțașul lui Brian, care imediat se scuză în fața celorlalți și-l urmă pe Bardain știind prea bine ce-i poate pielea soției sale.

Ajunși însă din nou în curtea din față, ambii bărbați o văzură pe doamna Fitton urcând în trăsură și tunând și fulgerând, amenințând-o pe Sophie cu tot ce se putea amenința. Asta însă n-o deranjă deloc pe Sophie care pur și simplu-i întoarse spatele și intră în casă.

„Cu siguranță și-a pierdut mințile de-a îndrăznit să facă o astfel de scenă la înmormântarea tatălui,” murmură Brian, dezamăgit de comportamentul soției care-l punea și pe el într-o lumină nefavorabilă. În cele din urmă, luându-se în mâini, își întrebă căruțașul: „ai putut afla ce te-am rugat?”

„Nu, domnule Beneath. Nu-i nimeni în casa doamnei Christine. Cred c-a plecat undeva pentru a nu fi nevoită să facă față valului de critici. Cel m-ai probabil se va întoarce când se vor calma apele.”

„Atunci e adevărat: „Furnicile Roșii” au avut de-a face cu moartea lui Edward.”

Bardain însă doar ridică din umeri, în semn că habar n-are de astfel de treburi. Apoi îi întoarse spatele și plecă cu treburi.

„Asta deja nu-mi miroase deloc bine,” murmură Brian, privindu-i atent pe fiecare din cei prezenți la înmormântare, care se întrebau și ei de altfel dacă Brian avuse totuși de-a face cu moartea socrului lui sau nu. „Numai asta ne m-ai lipsea,” bombăni el și intră în sfârșit în casă, convins fiind să-și găsească soția și să-i ceară explicații pentru ceea ce tocmai se întâmplase.