„Realitatea - ceva ce ne sperie, dar mereu visăm la ea”

Brian o găsi pe Sophie în cabinetul tatălui ei. Ședea așezată în fotoliul lui Edward, în fața ferestrei deschise și privind afară. Și, în ciuda furtunii din sufletul ei, Brian o găsi destul de calmă sau poate doar se forța ea să pară astfel, așa cum făcuse mereu de altfel, și a se preface pentru Sophie nu era nimic greu de altfel.

Cel puțin asta credeau alții despre ea - că n-are suflet și că a ei inimă nu bate, fiind înfășurată într-o capcană de lanțuri sau închisă într-un cub de gheață. Dar, în ciuda tuturor celor spuse despre ea, Sophie avea și ea o inimă și suferea și ea enorm.

„De ce ești aici?” își întrebă ea soțul, fără să-l privească.

„Să ascult și versiunea ta despre cele întâmplate. Și… să mă asigur că ești conștientă de faptul că astfel de ieșiri în public nu-s de laudă nici pentru o fiică ce-ar trebui să-și arate respectul față de tatăl decedat, nici pentru o soție față de-al ei soț.”

„Ei bine, dacă nu-ți place să mă vezi astfel, n-ai decât să ceri divorțul oricând vrei,” și-l privi țintă ca pe un rival.

Pe Brian însă-l mirară nespus ale ei cuvinte, căci era prima dată când ea vorbea de divorț, căci atunci când Edward îi spuse despre asta, cu câteva săptămâni în urmă, ea refuză și-i spuse că mai bine moartă decât să-l vadă pe Brian cu o altă femeie și având un copil cu ea.

„Știai că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, Sophie. Așa că nu te poți plânge, căci tu singură ai adăugat o astfel de clauză în contractul matrimonial cu 7 ani în urmă,” îi spuse Edward Sophiei când ea venise în casa lui într-un suflet să i se plângă de soț.

„Știu, tată, dar asta nu înseamnă c-o să accept să-l împart cu o altă femeie.”

„Atunci fii tu cea care-i dă ce are nevoie și doar astfel poți avea și tu ce-ți dorești: un soț credincios alături.”

„Iar tu știi prea bine, tată, că nu pot face asta. Și să fim sinceri: nici nu-mi doresc asta. N-o să-mi risc viața pentru lucruri inutile precum a da naștere unui copil.”

„Inutile, Sophie? Ce s-ar fi întâmplat cu tine dacă noi am fi gândit la fel când am aflat că mama ta așteaptă un copil? N-ai fi fost aici, Sophie. Dar ai dreptate și tu de altfel: un copil poate fi o bucurie sau o povară pentru ai lui părinți.”

„Știam că măcar tu o să mă înțelegi, tată. Așa că, te rog, poți să-i ordoni lui Brian s-o părăsească? Urăsc atât de mult gândul că el poate fi cu ea. O urăsc și urăsc să și pierd. Trebuie mereu să câștig și am nevoie să fii mereu de partea mea.”

Fusese egoistă în acel moment, îi ceruse tatălui ei s-o susțină, fără ca măcar să fie capabilă să sacrifice ceva și, auzind-o vorbind astfel, Edward regretase pentru prima dată că-i permise atât de multe copil fiind și mai ales că-i aranjase căsnicia cu Brian, căruia înțelese că-i distruse astfel viața, legându-l de-o egoistă.

De aceea-i și răspunse fiicei pe un ton hotărât: „n-o s-o fac, Sophie. Tu și soțul tău sunteți singurii care pot decide asta. Nu eu.”

„Atunci: o să-mi întorci și tu spatele?”

„Nu, desigur că nu, căci îți sunt părinte și voi fi al tău tată mereu. Dar asta nu înseamnă c-o să mă m-ai las vreodată manipulat de-al tău capriciu, Sophie, așa cum m-am lăsat manipulat cu 7 ani în urmă când am tras toate sforile posibile ca să te căsătorești cu Brian, căci îmi dau prea bine seama că în momentul în care ai refuzat să-ți îndeplinești rolul de soție în acea casă și i-ai refuzat și lui dreptul la un copil, atunci ți-ai și semnat sentința. Prin urmare, nu le cere altora să te respecte dacă tu nu-i poți respecta pe ei și-ale lor dorințe.”

Iar Edward nu-i spuse acele cuvinte pentru că nu-i păsa: i le spuse tocmai pentru că el fusese crescut într-o familie tradițională, unde-o femeie ascultase mereu de-al ei soț, împărtășindu-i și gândurile și valorile, și tocmai și din această cauză nu-și dorea să treacă și peste acele principii doar de dragul fiicei pe care o răsfățase din cale afară.

De altfel m-ai era un motiv pentru care Edward decise să fie „rebel” în fața fiicei: că și el și Brian aveau de fapt același ideal - nașterea unui prunc prin ale cărui vene să curgă al lor sânge, iar Sophie-i nega anume acest drept - să aibă un nepot al lui, și, pentru a-și îndeplini acel vis egoist, el decise să fie împotriva Sophiei ca măcar astfel s-o forțeze să accepte să-i nască acel nepot.

Sophie însă nu era pregătită pentru asta: nici pentru a lui trădare și nici pentru a da naștere unui copil. De aceea plecă furioasă în acea zi din biroul lui, trântind ușa cu atâta putere de zângăniră geamurile în toată casa.

Edward însă nu făcu nimic în acea zi s-o oprească: el doar stătu la biroul lui, fumând o țigară și ascultând ciripitul păsărilor prin fereastra deschisă și-al lor ciripit melodios, după o iarnă grea și geroasă, îi dezgheța și lui sufletul amorțit. Și-i plăcea lui asta de altfel: să stea singur și s-asculte doar vocea naturii în timp ce fuma în tăcere, căci doar astfel putea să-și calmeze anxietatea din suflet, o neliniște datorată unei alte femei ce nu-i era soție, o femeie pe care-o întâlnise în urmă cu câteva zile doar, dar care-l făcuse să se simtă din nou tânăr și să viseze la ea nu doar ca la o simplă aventură.

***

„Deci, ce-ar trebui să facem totuși?” o întrebă Brian pe Sophie în timp ce stăteau ambii așezați, față în față, la acel birou.

„Nu știu,” răspunse ea și-i puse în față o foaie de hârtie pe care era mâzgălit: „Lorenne Fabeau.” „Probabil vom începe prin a afla cine-i ea, și dacă afli și ea se dovedește a fi vinovată de moartea tatălui meu, imediat ce am răzbunarea de partea mea ești liber să faci ce vrei.”

De-și o auzise și mai înainte vorbindu-i astfel, de parcă ar fi semnat tratative cu toți în permanență, Brian totuși înțelese că acel pact pe care ea i-l propunea putea fi totuși o armă cu două tăișuri, căci era sigur că Sophie n-o să-i permită să fie fericit, cel puțin nu atât de ușor. Totuși, după ce privi câteva clipe la bucata ceea de hârtie cu numele Lorenne Fabeau pe ea, spuse sec: „Bine atunci. Facem așa cum vrei,” după care părăsi biroul, fără a privi înapoi.

În spatele lui se aprinse însă o țigaretă, din care Sophie inhală fumul adânc în al ei piept, chiar dacă nu obișnuia să fumeze: „desigur că-i așa cum vreau eu, dragul meu soț, după cum e și începutul răzbunării mele,” spuse ea, privind spre nicăieri.

Apoi, același ciripit de păsări fu auzit prin fereastra deschisă așa cum se auzise și în ziua aceea când Sophie-și văzuse tatăl pentru ultima oară, și tot ca el ea le ascultă în tăcere, fumând o țigară. Iar ale ei gânduri se opriră deodată în loc, nepermițându-i să ia acea decizie mult dorită, iar ceea ce opri ale ei gânduri în loc fu numele Evei, căci înainte de-a da de hârtiuța ceea cu numele Lorennei pe ea, Sophie găsi numele Evei scris în al lui block note, iar asta însemna că el era pregătit s-o găsească pe cealaltă și să-i ceară să-i lase ginerele în pace. Cel puțin asta credea Sophie, căci ea mereu crezuse că tatăl ei își va călca pe inimă într-un final și-o va ajuta să-și îngenuncheze rivala. Dar chiar și dacă Edward n-avuse timp să ducă acel plan la bun sfârșit, avea de gând Sophie să facă asta în locul lui și-i era extrem de recunoscătoare că măcar după a lui moarte îi spuse totuși numele celei care-i furase inima lui Brian Beneath, luându-l de lângă ea.

***

„Cine-a murit?” o întrebă Eva pe Emily, apropiindu-se de ea pe la spate și văzând că domnișoara Davis citea necrologul unui ziar.

„Nimeni important,” se grăbi să răspundă Emily și ascunse ziarul cela la spate. „Cum te simți astăzi?”

„Mai bine. A dispărut amețeala și ba chiar am reușit să mănânc ceva fructe dimineață. Cred că în curând o să treacă totul.”

„Și eu cred așa. Ai deja aproape trei luni de sarcină, iar grețurile și amețeala trec la această etapă. Totuși, trebuie să fii extrem de atentă cu ce mănânci și ce bei. O femeie însărcinată trebuie să fie mereu atentă cu astfel de lucruri.”

„Știu, domnișoară Davis. Dar totuși: am uneori niște pofte ciudate că eu însăși mă uimesc că aș putea mânca așa ceva.”

„E normal să fie așa. Și… ce zici de-o plimbare?”

„Mi-ar plăcea enorm, căci sunt mai bine de două săptămâni de când nu ieșim din casă. Plus la asta: vremea e superbă, iar cu acest soare darnic ar fi păcat să nu vedem natura. Să mergem în Parcul Central.”

„E o idee excelentă, Eva. Mai ales sunt sigură că o plimbare va fi extrem de benefică pentru tine. Doar lasă-mă s-o anunț pe Lorenne că vom ieși și putem pleca într-o oră.”

Apoi Emily se ridică în picioare, luând ziarul cu ea. După doar doi pași se opri însă și se întoarse spre Eva, care-o întrebă: „domnișoară Davis, ați reușit să dați de Brian?”

Acea întrebare însă o făcu pe domnișoara Davis să schițeze o mutră enervată, căci acele întrebări pisăloage ale Evei despre Beneath începeau s-o deranjeze deja. Și-o deranjau astfel de întrebări tocmai pentru că era destul de implicată în multe lucruri despre care ura să-și amintească, iar cum Brian era în continuare ginerele lui Anderson Bell, Emily începu să nutrească o ciudată ură și pentru el. Cu toate acestea însă știa că Eva n-o să renunțe, în special după ce aflase de copil, de aceea decise să fie cât mai discretă posibil cu ea:

„Nu, n-am reușit să dau cu el,” minți Emily, privind-o în ochi. „Mi s-a spus că a plecat în Germania pentru câteva luni și că-i vor transmite mesajul că-l caut imediat ce se va întoarce.”

„În Germania?” murmură Eva supărată și-un oftat îi ieși din piept. „Și… a plecat singur?” Și întrebarea ei nu era deloc întâmplătoare, căci se temea ca nu cumva acea femeie pe care-o văzuse la brațul lui să nu-l fi acompaniat.”

„Nu, a plecat singur. Sunt sigură de asta. Așa că: încetează să te m-ai gândești la prostii și pregătește-te de plimbare. E timpul ca în sfârșit să ieșim măcar pentru scurt timp din această casă.” Apoi Emily se grăbi să plece, știind prea bine că dacă m-ai stă Eva n-o să se limiteze la o singură întrebare.

„A plecat. Fără să mă anunțe măcar,” și-o lacrimă i se scurse pe obraz, apărând din senin în colțul ochilor, căci îi era extrem de dor de el, dar lui se pare că ea nu-i lipsea deloc. De i-ar fi fost dor de ea, ar fi venit s-o vadă. Dar așa trecuseră deja două luni de când ei nu se văzuseră, timp pe care el și-l petrecuse alături de-o altă femeie și-o uitase pe ea.

Și cum să n-o uite, dacă „cealaltă” era frumoasă și zâmbea larg în timp ce mergea la brațul lui, ceva ce Eva nu putuse face nicicând deschis. Doar atunci când părăseau Anglia putea acționa de parcă ar fi fost cu adevărat a lui soție, dar niciodată când erau în Londra, căci el mereu îi spunea să fie atentă și rezervată, chiar dacă Eva nu înțelese nicicând de ce-i spunea el asta.

Își amintește chiar că încercase să-l prindă de braț odată când erau la teatru. Brian însă-și retrase imediat brațul, spunându-i că-i prea cald și-ar fi bine să meargă separat. Dar când erau singuri în lojă, el îi luă totuși mâna într-a lui și-i sărută fruntea, spunându-i că-i cea mai scumpă persoană din viața lui.

În acea seară însă ceva-i atrase totuși ei atenția: faptul că toată lumea se șușotea privindu-i, fără ca nimeni de altfel să îndrăznească să le vorbească deschis. De asta ea-l întrebă: „ce se întâmplă, Brian?” atunci când cineva trecu pe lângă ei și spuse cu dojană în glas: „ce se putea aștepta de la o orfană? Desigur că a devenit amantă.”

El însă se grăbi s-o liniștească în acea zi: „nu atrage atenție la astfel de cuvinte, scumpo. Nu-s spuse decât din invidie. Ceea ce contează cu adevărat pentru noi e faptul că ne iubim.” Și, chiar de ea forță un zâmbet în acea zi, dându-i de înțeles că-i totul bine, nu era așa, căci nici n-o calmaseră acele cuvinte, nici n-o făcuseră să simtă siguranța zilei de mâine. Dar, din acel moment, Eva refuză să-l m-ai însoțească în public.

Când Brian o întrebă de ce nu vrea să m-ai meargă la teatru, ea-i răspunse simplu că nu-i m-ai place și că preferă să petreacă mai mult timp în doi, singuri, ascultându-l cum cântă la pian și cu adevărat începu să iubească acea muzică de îngeri ce-o calma adesea și-i dădea siguranță.

Acest lucru însă începu să-l deranjeze pe Brian, mai ales după ce-și dădu seama c-o iubește cu adevărat, căci ar fi vrut s-o arate întregii lumi, să le arate tuturor acelor invidioși ce femeie frumoasă are alături, dar ea mereu negase să-l m-ai însoțească, iar asta stârnea adesea certuri între ei.

În cele din urmă Brian începu să bănuiască că negarea ei de-al însoți în oraș se datora faptului că a aflat de Sophie, iar asta-i renăscu în suflet acea ură imensă pe care-o simțea față de Alfred. De aceea și se decise că-i timpul să schimbe ceva și-i ceru să-i dea ceva timp ca să rezolve anumite probleme, iar acea rugăminte veni exact în momentul în care Eva-i vorbise despre faptul că-i spionată de Anne, la cerința Christinei.

Numai că ceea ce Eva consideră o ruptură, fu considerat de Brian o perioadă de timp perfectă pentru a putea în sfârșit obține divorțul de Sophie și-a o face pe Eva a sa soție legitimă.

Sophie însă refuzase să se separe chiar din prima clipă când el îi vorbise despre asta. Și-i spuse ea atunci: „poți face tot ce dorești, dar nicicând n-o să scapi de mine.” Și, chiar în acea zi merse la casa părinților ei unde avu acea discuție cu Edward, unde înțelese ea că de fapt și al ei tată e de partea soțului și nu de partea ei.

În timp ce se întorcea acasă însă, sub legănatul cela deranjant al trăsurii, Sophie luă o decizie radicală, convinsă să-și întărească odată și pentru totdeauna a ei poziție ca soție. De aceea, chiar în acea noapte intră în camera lui Brian când el se pregătea de culcare și-i spuse: „să avem totuși acel copil pe care ți-l dorești atât de mult, chiar dacă asta înseamnă să mă dai morții.”

Și-i m-ai ceruse ea asta lui Brian încă odată: să intre în al ei pat, într-o noapte, imediat ce el îi spuse despre cealaltă și că o iubește. Numai că, spre marea ei surprindere, Brian o refuză și de data aceasta și plecase apoi în noaptea ceea undeva.

Sophie nu-l urmă însă, crezând că a plecat să-și petreacă noaptea în brațele amantei. Dar asta nu era adevărat, căci el își petrecu noaptea în biroul lui, încercând să facă planul perfect pentru ca toată lumea să fie fericită într-un final: el, Eva, și Sophie de asemenea, dar știa și că ea va lupta cu disperare să-l facă să rămână, să facă să meargă acele lucruri care demult nu m-ai mergeau între ei. Dar chiar și așa, Brian nu era hotărât să nu renunțe la a lui dragoste, nici de dragul celei cu care împărțise aceeași casă timp de 7 ani.

În ciuda tuturor eforturilor pe care le făcu totuși, nu putu găsi pe nimeni care să-l susțină în încercarea lui de-a obține divorțul. Ba chiar cineva-i spuse că dacă vrea să fie liber atunci trebuie să se prefacă că face asta pentru altcineva și nu pentru femeia pe care-o iubește. De asta și-l văzu Eva la brațul lui Beatrice la scurt timp după aceasta. Dar, chiar dacă el făcea asta pentru ei doi, nespunându-i Evei despre asta n-o făcu decât să sufere și mai mult decât suferise ea cât timp fuseseră ei în doi.

Și m-ai rămânea o problemă nerezolvată între ei doi: faptul că Eva dispăruse atât de subit fără ca măcar să-i spună despre asta, iar faptul că nu știa unde-i și de ce plecase îl făcea să înnebunească. De asta și merse la Alfred în acea zi, convins fiind că el avea de-a face cu dispariția ei. În cele din urmă îi fu dat să vadă căderea definitivă a lui Stonebridge și finalul urii lui pentru al său rival.

***

„Spune-mi Albert, de ce ești încă de partea domnișoarei Davis chiar și după atâția ani?” îl întrebă Eva pe căruțaș în timp ce ei doi se aflau în fața lui Emily și a Lorennei, cam la 5 metri distanță de ele, în timp ce cele două se șușoteau în mare secret.

„Eu numesc asta loialitate, domnișoară Stonebridge. Și, să fiu sincer, nici nu pot altfel și cred că-i mai bine pentru ambii să fim de partea ei și nu împotriva ei.”

„Dar… la felul tău de-a fi ai fi putut lucra pentru cineva mult mai influent decât domnișoara Davis și fiind mult mai bine plătit.”

„Banii nu-s ceva care să mă deranjeze. Sunt mai mult după sentimente,” și era așa, căci Albert era îndrăgostit de Emily, căreia nicicând nu-i putu spune despre ale lui sentimente, căci se temea să nu-l respingă, să-i spună că n-are nevoie de el nici ca bărbat și nici ca angajat. Plus la asta: n-avea el ce-i oferi. De aceea și prefera să tacă.

„Sentimentele însă nu aduc întotdeauna lucruri bune oamenilor,” spuse Eva, privind în depărtare cu o privire goală.

„De ce credeți astfel?”

„Pentru că nimic bun nu li se poate întâmpla celor care iubesc, de exemplu. Și nici nu-s doi oameni care pot iubi la fel de altfel. Chiar și cei implicați în aceeași relație: chiar și acolo este unul care iubește mai mult decât celălalt. Cel puțin asta mi s-a întâmplat mie mereu: cu tata, cu ai mei prieteni și chiar cu… Brian,” numele lui însă nu-l putu spune cu voce tare.

Albert înțelese totuși despre cine vorbea ea, căci era la curent cu sentimentele fetei. Dar preferă să tacă și s-o lasă în lumea ei, căci, chiar de era un simplu căruțaș, avea și el secrete pe care voia să le țină ascunse de toată lumea, căci multe dintre acele secrete erau și periculoase de altfel.

În timp ce ei mergeau înainte însă, copacii se grăbeau undeva în spatele lor, la fel ca și gândurile lui Albert, până ajunseră gândurile celea în anii ceia când era abia un băietan, de vreo 15 ani, în ziua când ținuse un cuțit în mână pentru prima dată, un cuțit pe care-l înfipse în inima stăpânului lui când acesta încercase să-l ucidă.

Și Albert nu știuse de fapt că cel pe care-l numise „stăpâne” îi era de fapt tată, un părinte care negase drepturile fiului său încă de la naștere, avându-l în afara căsătoriei. Dar chiar și așa, chiar dacă știa că prin venele acelui băiat curge sângele său, nu-i tremură de loc mâna să-l bată uneori până-l lăsa inconștient, forțându-l adesea să lucreze din zori până-n noapte de la o vârstă foarte fragedă de altfel.

Băiatul însă era conștiincios din fire și muncea cu râvnă, încercând să-i intre acelui stăpân în voie. Dar chiar și așa, indiferent de ceea ce făcea el părea să nu fie nicicând de ajuns pentru acel om, care mereu îi spunea că nu-i destul, că-i prea rău, că ar trebui să facă asta în loc de cealaltă, iar când făcea așa cum spunea el zicea că nu așa și că făcuse totuși bine din prima dată. Apoi chiar începuse ai număra băiatului firimiturile de pâine pe care le înghițea și, fiindcă lui i se păruse odată că mâncase prea mult, puse mâna pe biciușcă și-l lovi fără milă.

Atunci și-l lăsase pe copil inconștient de altfel, aproape în brațele morții. Dar nici așa nu se oprise al său părinte, a cui ură creștea din ce în ce mai mult, la fel cum se intensificară și bătăile de altfel. Până într-o zi când îl lovi pe Albert pentru că băiatul luase o bucată uscată de pâine de la bucătărie, căci nu pusese nimic în gură în ziua aceea. Dar asta nu-l opri pe acel om hain care îi reclamă că luase pâinea ceea fără voie.

Ceea ce nu știa însă bărbatul era că Albert, prevestind bătaia ulterioară, luase și-un cuțit cu el din bucătărie cu gând să-l amenințe pe-al său stăpân și poate astfel să pună capăt și bătăilor. Numai că cuțitul cela în loc să fie doar o armă de apărare, ajunse una letală, înfiptă în pieptul propriului tată o jumătate de oră mai târziu. Și, după ce văzu că rănitul nu răsuflă, speriat de moarte, Albert fugi cât îl ținură picioarele.

Îl captură poliția o săptămână mai târziu. Dar, pentru că nu putuseră să dovedească că anume el înfipse cuțitul cela și pentru că Albert tăcea ca peștele pe uscat, se văzură în cele din urmă nevoiți să-i dea drumul.

Dar chiar și dacă era liber, știa prea bine că n-are unde se duce, căci a lui mamă murise cu câteva luni înainte de acea întâmplare, iar alte rude care să-l ia în grijă n-avea. Așa că, după multă vreme de gândire, se hotărî și merse la Londra.

Primul job pe care și-l găsi în oraș fu de hamal, cărând lucruri extrem de grele cu mâinile goale. Asta însă l-a făcut să crească voinic și tocmai din această cauză și fusese observat de Luis Chesterman, care era doar un adolescent pe atunci și care-i propuse lui Albert să intre în slujba lui unde va fi bine plătit.

Dar deși crezuse că va avea o slujbă ca oricare alta, la grajduri sau ca și căruțaș înțelese cât de curând că altele fuseseră intențiile lui Luis când îl angajase, căci imediat ce Albert semnă contractul cela, fusese dus într-un loc ascuns în pădure, care rezultase un câmp de pregătire pentru viitorii bandiți, unde erau deja o mulțime de tineri, antrenându-se feroce.

„Aceasta va fi casa ta de acum încolo,” îi spuse Luis. „Fă tot ce poți pentru a supraviețui și dacă în cinci ani ești încă viu atunci vino la casa mea și te asigur că vei avea mai mult decât o slujbă bine plătită.”

„Ei bine, ceea ce cred eu e că…,” spuse Albert. Luis însă nu stătu să-l asculte, ci-i întoarse spatele și intră în trăsură, convins fiind că nicicând ulterior nu-l va m-ai vedea pe acel prost care acceptase a lui ofertă doar pentru câțiva penny.

Pe Albert însă nepăsarea lui Chesterman îl motivă și, în ciuda tuturor suferințelor și a tuturor sufletelor care-i fusese dat să le trimită pe lumea cealaltă, se întoarse la Londra viu și nevătămat 4 ani mai târziu și intră în serviciul lui Audrey Bircham și nu a lui Chesterman, pe care era convins să-l ucidă imediat ce va avea puterea necesară, căci chiar dacă Audrey îl angajă ca și căruțașul ei, Albert își dădu imediat seama că era femeia ceea implicată în ceva necurat și că nu de alta-l angajase ea pe Albert, despre care se știa prea bine unde fusese el în acei 4 ani.

Dar chiar dacă știa prea bine în ce-și vârâse singur capul, nicicând nu-i plăcuse. Ba chiar urâse cu adevărat acea slujbă la care avea de gând să renunțe imediat ce va strânge suficienți bani pentru a fi sigur că nu moare ulterior de foame. Numai că planurile i se schimbară după moartea lui Audrey, când Christine se instală la cârma „Furnicilor Roșii,” iar lui îi fu dat să-l întâlnească pe Chesterman din nou.

„Bună ziua, domnule Chesterman,” i se adresă Albert lui Luis, când ei se revăzură, într-una din zilele când Albert o duse pe Christine la casa de la țară a acestuia.

Neplăcut surprins să audă că un servitor i se adresase, Luis se înturnă ușurel spre el, convins fiind să-l învețe minte pe „îndrăzneț” ca să-și știe altă dată locul. Numai că, imediat ce dădu ochii cu Albert, i se păru cunoscut și începu să se întrebe unde naiba-l putuse vedea.

Albert însă, deloc deranjat de minele făcute de Luis, îi spuse: „văd că nu vă amintiți de mine. Eu însă știu prea bine cine ești.”

„Îl cunoști, Luis?” își întrebă Christine amantul, holbându-se la el.

„Desigur că nu, scumpo! De unde-aș putea să-ți știu servitorul?! Totuși cum consider că-i o discuție nu pentru delicatele tale urechi, te-aș ruga să ne lași singuri.”

„Ei bine, dacă insiști,” spuse Christine plictisită și le întoarse spatele.

Abia după ce ea intră în casă, Luis se înturnă din nou spre Albert, străfulgerându-l cu privirea: „și… de unde spunea-i că ne cunoaștem?” spuse el, făcând câțiva pași spre Albert. Astfel, ajuns în fața șoarecelui cela sur care îndrăznise să-l înfrunte pe ditamai Luis Chesterman, acesta se uită în sus, mârâind neplăcut.

Numai că de privit direct în ochi nu i se primi, căci Albert era cu un cap și jumătate mai înalt decât el. Dar chiar și așa, Luis nu se fâstâci și-i arătă aceluia din priviri că-i mai mult decât gata să-l ucidă dacă acela continuă să îndruge prostii, căci el, Luis Chesterman n-o să-i permită unui guzgan să-l calce în picioare.

Albert însă nu era nici el prost și știa prea bine că dacă voia să-l învingă pe cel care-l făcuse un criminal, trebuia să nu dea nici măcar un pas înapoi și să rămână ferm pe poziții. De aceea și-i spuse sigur pe sine: „în Pădurea Roială. Acum 10 ani, când m-ai forțat să devin un câine de luptă însetat de sânge, închizându-mă printre fiare.”

„Aaa,” mormăi Luis. „Acum înțeleg: tu ești acel cerșetor care a acceptat să ucidă doar pentru câțiva penny.”

Dar cuvintele celea, care erau menite să-i îngenuncheze rivalul, nu schițară decât un zâmbet ironic pe fața lui Albert care făcu un pas în față, forțându-l pe Luis să facă doi în spate. Și nu de alta, căci auzise el de la Christine cine fusese de fapt al ei căruțaș și cu ce anume se ocupase el în trecut. Asta-l făcu să se gândească de două ori dacă merită să continue să-și insulte rivalul, căci de asta depindea și a lui viață. De aceea, decise cât de curând să facă pace cu el.

„Să uităm totuși despre timpurile de odinioară, domnule…,” dar Albert nu-i strânse mâna și-l lăsă să stea cu ea întinsă în față pentru multă vreme.

„Poate că tu ai obraz gros și poți ierta: eu însă n-o să fac asta niciodată, domnule Chesterman. Tot ce pot să-ți spun e doar să fii atent atunci când treci strada, căci nu știi la care colț te poate pândi totuși moartea. Și, să fiu sincer, cred că nici nu trebuie să-mi bat capul prea mult cu tine, căci la cum am ajuns s-o cunosc pe domnișoara Christine cât de curând o să-mi ceară să scap de tine și atunci la sigur o se te ucid cu mâinile goale.”

Apoi Albert îi întoarse pur și simplu spatele, lăsându-l pe Luis tremurând ca varga și cu mâna întinsă. Și cum nu era să tremure de altfel, dacă simțea atât de bine mirosul cela de sânge de pretutindeni?! Dar… se calmă cât de curând înțelegând că totuși Christine are nevoie de el și atâta timp cât ea are nevoie de el, Luis Chesterman e în siguranță. De aceea decise să devină absolut indispensabil pentru ea.

***

„De ce-i Albert atât de gânditor astăzi?” o întrebă Lorenne pe Emily, în timp ce pășeau agale în spatele Evei și a căruțașului.

„Sinceră să fiu nu știu exact. Dar de când a aflat despre sarcina Evei a devenit chiar mai atent decât mai înainte.”

„Atent? În ce fel?”

„În legătură cu tot. În special cu tot ceea ce are de-a face cu Christine și Luis Chesterman. Cred că ei i-au făcut ceva în trecut, dar cum nu-i place să vorbească despre asta n-am aflat niciodată ce anume.”

„Ei bine, să fim totuși sincere: nici n-o să-ți vorbească de altfel, mai ales dacă-i ceva de rău, căci omul ăsta te iubește, Emily. Pur și simplu te adoră.”

„Mă iubește? Nu fi prostuță, Lorenne. Cum poate cineva ca Albert iubi o amantă ca mine? Mai ales știind cine-s eu pentru Chesterman pe care-l urăște. Nu cred că Albert e tipul de om care-o să strângă în brațe o femeie care-a trecut fie și măcar odată prin patul lui Luis.”

„Dacă vrei să pretinzi că ești oarbă, n-ai decât să continui astfel. Eu însă știu prea bine despre ce vorbesc. Dar totuși nu-s atât de sigură despre ale tale sentimente.”

„Ale mele sentimente? Pentru cine?”

„Pentru Luis Chesterman. Din câte țin minte mi-ai spus că-ți dorești ca el să ne fie prima victimă. În schimb ce-l care-a căzut a fost Edward Anderson Bell.”

Emily se uită brusc speriată în jur. Văzând însă că nu era nimeni prin preajmă care să le audă, se apropie mai mult de Lorenne, murmurând: „ești nebună? Cum poți vorbi despre astfel de lucruri în public și mai ales cu voce tare?”

„Pentru că sunt sigură că nu ne aude nimeni. De asta te rog să te calmezi, scumpo: nimeni niciodată n-o să afle ce am făcut. Chiar și dacă toată lumea în această clipă bănuiește că „Furnicile Roșii” au de-a face cu acea crimă, asta nu ne privește, căci toată lumea din Anglia știe cine-i de fapt capul acelei organizații: Christine Bircham. Cel puțin în acest domeniu nu sunt dubii de altfel.”

„Știu, dar… încă sunt foarte mulți care cred în ea, căci a susținut multe persoane importante pentru a ajunge în guvern și, să nu uităm totuși că a fost cândva amanta lui Edward. Ei cred că tocmai din acest motiv nu l-ar fi ucis: pentru a nu-și face rău cu mâna ei.”

„Și totuși greșesc, ei toți, draga mea: unde-s sentimente, întotdeauna e interes. Prin urmare acolo unde-a existat romanță și-o ulterioară despărțire sunt fără doar și poate rămase resentimentul și ranchiuna,” iar aceste ultime două sentimente negative menționate au fost spuse într-un perfect ton franțuzesc, făcându-i pe toți cei care trecuseră pe alături și-o auziră vorbind să fie invidioși pe a ei perfectă franceză. „La fel cred că i s-a întâmplat și lui Albert de altfel: a început să te iubească încă de mică, de când ai fost adusă în casa Christinei. Dar, din cauza că n-avea nimic să-ți ofere și pentru că știa că n-ar fi putut nicicând să te „cumpere” de la Christine, a preferat doar să-ți fie alături și să te iubească în tăcere. Sau ce: crezi cumva că ți-a fost atâția ani alături doar din loialitate?! Nu fi proastă, dacă da! A fost fără doar și poate din cauza iubirii, căci niciun om în zilele noastre nu rămâne alături de-o femeie fără ca măcar să nutrească speranța de-a avea ceva cu ea, fie și măcar pentru o noapte, cândva. În locul tău, m-aș gândi să-l bag în patul meu: astfel îți va fi pe veci loial.”

„Lorenne! Cum poți vorbi despre astfel de lucruri?”

„Nu am spus nimic ieșit din comun: e un om liber la fel cum ești o femeie liberă. Ei bine, mereu ai fost o femeie liberă, dar ai preferat doar să stai în umbra cuiva, fidelă acelei cobre cu numele de Christine Bircham.”

„M-a crescut, Lorenne!”

„Te-a folosit, voiai să spui, ce-i diferit. Dar i-ai plătit chiar m-ai mult decât a cheltuit pe tine. De aceea nu fi proastă și începe măcar acum să-ți trăiești propria viață.”

„Asta-i ceea ce fac acum… cred.”

„Nu, draga mea: tu nu trăiești! Doar… respiri! Și nu cred că nu ți-ai dat seama că ești atât de protectoare cu Eva tocmai pentru că-ți amintește de tine, cea de acum douăzeci de ani. Dar… Emily, ea nu așteaptă copilul tău. Încetează a te gândi la imposibil.”

Aceste cuvinte o făcură pe Emily să-și strângă cu putere pumnii. Dar chiar dacă o durea enorm auzind acele cuvinte, știa prea bine că a sa prietenă avea dreptate: ea era obsedată de-al ei trecut și pe lângă faptul că încercase s-o protejeze pe Eva de Christine, de asemenea visa să trăiască acel vis neîmplinit de-a deveni mamă, când copilul Evei va fi născut, căci visa să-l crească ea, după ce-o va trimite pe Eva în Franța. Dar ceea ce ea nu știa era cum să-i vorbească totuși Evei despre asta.

La început se gândise să-i spună că Brian avuse un accident și că-și pierduse viața. Dar renunță cât de curând la acea idee, înțelegând că astfel Eva ar fi putut pierde copilul din cauza stresului. Fu abia atunci când decise s-o țină pe Eva departe de Brian, spunându-i că nu poate da de el și că-i plecat din țară, sperând ca astfel să-i separe și, când Eva va vedea în sfârșit că iubitul ei nu vine după dânsa, decepționată, să fie ea cea care să vrea să renunțe la copil și să-i dea astfel șansa lui Emily să fie mamă.

Da, știa că-i crud față de Eva, dar era corect față de Emily, care începuse din senin să fie egoistă, uitând de pudoare și remușcare: „Eva-i tânără și poate să m-ai aibă copii în viitor, iar dacă are grijă de ea se poate recăsători și atunci cu siguranță nu va avea nevoie de-un copil născut în afara acelei căsătorii.” Cu astfel de vorbe ajunse Emily să se convingă că ceea ce făcea era corect și acest gând diavolesc căpătă din ce în ce mai multă forță în a ei minte cu fiecare clipă trecută.

Uneori chiar devenea furioasă pe Eva, când, din când în când, vedea că fata nu-i destul de atentă și că mănâncă prea mult, ceea ce putea crea probleme bebelușului; că-i prea rapidă; că respiră prea tare; că fuge când ar trebui să meargă normal și șirul de reproșuri continua și continua. Până la un moment dat când, sătulă s-o tot audă pe Emily dojenind-o, Eva se propti în fața ei și-i strigă: „eu sunt mama, domnișoară Davis. Știu prea bine de ce are nevoie bebelușul meu.” Apoi urmă o ușă trântită, după ce Eva fugi pe scări la etaj, iar Emily înțelese în sfârșit că exagerase și că astfel o punea pe Eva în alertă mult prea devreme. De aceea decise și-i spuse lui Lorenne despre al ei plan, căutând susținere. Numai că planurile Lorennei, dintr-un motiv anume, nu coincideau totuși cu ale ei.

Ceea ce-și dorea Lorenne, chiar dacă fără știrea lui Emily, era să-l atragă pe Brian de partea lor și cea mai bună metodă era să-i folosească copilul pentru al convinge. Dar, pentru a face asta, trebuia mai întâi s-o convingă pe Emily. De aceea îi și spuse ce-i spuse în parc, reproșându-i că copilul Evei nu-i al ei.

„Ceea ce eu cred e că ar fi mai bine să ne gândim la următoarea noastră mișcare,” spuse Lorenne, reușind în sfârșit să se întoarcă la realitate și s-o trezească și pe Emily din al ei vis cu ochii deschiși.

„Nu știu dacă ar trebui totuși să facem ceva, Lorenne. Nu acum cel puțin, căci e prea devreme. Mai bine să lăsăm lucrurile să se calmeze puțin.”

„Nu, Emily: dacă ceva sau cineva se răcește înseamnă că-i mort, iar pentru a avea succes trebuie să batem fierul cela cât e cald. De asta te rog lasă-mă să mă ocup de asta și cred că următorul de care trebuie să ne ocupăm e totuși John Evans.”

„John Evans? De ce el?”

„Căci el îl urăște pe Chesterman și va face totul să-l doboare. Crede-mă! Va funcționa și, cum tu m-ai ajutat să mă răzbun pe Edward Anderson Bell, voi face la fel și pentru tine: capul lui Luis va cădea cât de curând.”

Spunând asta, Lorenne se grăbi să-i ajungă pe Eva și Albert din urmă, vorbind cu ei despre lucruri vesele ca să-și alunge acele gânduri negative care-i roiau prin minte în acele clipe.

Nu la fel se întâmplă însă și cu Emily care știa că trecuse peste un prag peste care n-ar fi trebuit nicicând să treacă. Dar era deja prea târziu să dea înapoi, iar asta însemna că pentru a reuși trebuia să calce pe suflete.

***

O SĂPTĂMÂNĂ MAI DEVREME

Era ploaie torențială afară ce dura deja de ore bune. Chiar și așa, fereastra biroului Lorennei era deschisă, răcorind într-un mod plăcut încăperea în care ardea un foc zdravăn în ciuda primăverii târzii.

Holbându-se la flăcările celea dansând în interiorul șemineului, Emily părea absentă, în timp ce strângea în mână o scrisoare, pe care n-o deschise încă sau poate o închise doar de curând, trebuind s-o trimită undeva.

„Încă cred că ceea ce vrem să facem e greșit,” auzi ea vocea Lorennei în spatele ei. Dar Emily rămase însă cu ochii la flăcări și n-o privi.

„Corect sau nu, trebuie s-o facem. La fel cum știu c-ai așteptat asta atât de mult timp și, de trebuie să moară acel om, atunci să fie de imediat.”

„De ce totuși Edward? Ai spus că primul pe care trebuie să-l anihilezi va fi Luis.”

„Mi-am schimbat opinia.”

„De ce? Din cauza scrisorii primite? Dacă da, de la cine e, căci văd că încă n-ai deschis-o.”

„De la Christine. Știe unde suntem.”

„Ce? Cum a aflat? Nu-mi spune că are spioni și în casa mea?”

„Nu cred. Ea doar… e mereu cu ochii pe mine. De asta și-a aflat despre a noastră relație. Iar eu ca proasta credeam că are încredere oarbă în mine. Până și ultimul loc în care puteam fi în siguranță l-a aflat.”

„Atunci probabil știe și despre „Mințile Întunecate” și că noi…”

„Nu. N-are nici cea mai mică idee despre asta, căci crede prea mult în ea ca să verifice de alții acționează pe la spatele ei. Dar e timpul să-i arăt că se înșală.”

„Totuși nu înțeleg cum moartea lui Edward o va face să înțeleagă asta.”

„Simplu: Sophie Anderson Bell. Ea o urăște pe Christine tocmai pentru faptul că a aflat că Brian a întâlnit-o pe Eva în casa Christinei.”

„Dar asta nu-i adevărat: Eva și domnul Beneath se cunosc dinainte ca să se reîntâlnească în casa Christinei.”

„Corect, dar n-am nici cea mai mică intenție s-o anunț pe Sophie că se înșală.”

Lorenne privi țintă la a ei prietenă: „nu-mi spune că tu ești cea care i-a spus acea minciună Sophiei.”

Emily în sfârșit privi la Lorenne și aceasta văzu un zâmbet diavolesc pe fața ei. „Desigur că ai făcut asta! Dar… de ce?”

„Pentru că trebuie să le mențin pe ambele ocupate cu ceva și departe de Eva. Mai bine să se ucidă între ele decât să caute s-o rănească pe ea. Și cea mai bună metodă de-a ține pe cineva ocupat e crima. Nu crezi?”

Lorenne se ridică în sfârșit din fotoliul în care se așezase nu demult și se apropie de Emily: „ți-ai pierdut complet mințile? Știu că au murit mulți din cauza noastră pentru că s-au interpus în calea noastră, dar un astfel de plan e deja prea mult și pentru noi: plănuiești să omori un altul pentru a o proteja pe Eva.”

Emily se uită adânc în ochii Lorennei: „de ce nu? Astfel ucid doi iepuri cu un singur glonț – Eva va fi în siguranță, iar tu vei fi răzbunată pentru cele întâmplate acum 10 ani.”

„Chiar și așa, Emily: nu-i corect. Da, Edward mi-a distrus familia, dar el trebuie să sufere cât e în viață, nu mort.”

Emily se ridică în cele din urmă de pe sofa unde șezuse până atunci și făcu câțiva pași prin cameră: „un om ca Edward Anderson Bell n-o să sufere nicicând. El nu știe semnificația acestui cuvânt. Mort însă - va suferi a sa fiică în locul lui, iar asta consider eu răzbunarea perfectă.”

Lorenne vru să continue să se împotrivească, dar păstră totuși tăcerea auzind un ciocănit ușor în ușă: „intră Albert, e deschis!” spuse Emily și câteva secunde mai târziu bărbatul stătea lângă ușa închisă.

„M-ați chemat, domnișoară Davis?”

„Da, vino mai aproape!”

Apropiindu-se de ea, Emily-i dădu acea scrisoare: „în acest plic sunt două nume: ambii trebuie să dispară de pe fața pământului nu mai târziu de o săptămână. Pentru asta poți folosi pe cineva din „Minți Întunecate” dacă vrei, dar cred că va fi mai rapid și mai puțin riscant dac-o s-o faci tu totuși.”

„O s-o fac eu atunci, domnișoară Davis. Nu vă faceți griji!” și, plecându-și ușor capul, Albert părăsi camera.

„Cine-i cea dea doua persoană, Emily?”

„Vei afla în curând, Lorenne! Nu grăbi lucrurile: cât de curând o să fie totul clar, precum apele de izvor.”

Lorenne însă nu putu rămâne calmă, căci înțelese în sfârșit că Emily începuse să acționeze fără a se gândi la consecințe, iar asta putea însemna că și ale lor capete vor cădea în curând.