《PĂCATELE EVEI [ROMANIAN]》Capitolul XXIX

Advertisement

„Chiar și dușmanii au uneori conștiință”

„Unde-i Eva?” îl întrebă Brian pe Alfred Stonebridge, care se holba la el de parcă ar fi văzut o fantomă.

„Eva? Care Eva?” întrebă Alfred.

„Ce-i cu el?” se întrebă Brian, privind țintă la al său rival, care-l privea cu ochi mari și părea complet în afara realității. „Nu-mi spune că-i beat chiar de dimineață?!” dar, când se apropie de el, nu simți niciun miros, nici măcar de tutun, iar asta era cu adevărat ciudat. Ceea ce însă-i atrase atenția fură ai lui ochi tulburi și faptul că mâinile-i tremurau ușor, ca și corpul de altfel, din cauza febrei.

„A plecat,” bombăni în cele din urmă Alfred. „Acum 17 ani și nicicând n-o să se întoarcă la mine. De asta mi-i atât de rece pe suflet și atât de trist când privesc în jur și nu văd pe nimeni rămas lângă mine.”

De fapt, cine plecase în urmă cu 17 ani fusese Helen Walker și nu Eva. Dar Alfred părea să nu m-ai poate face diferența dintre realitatea și ficțiunea din al său cap. Cel care înțelese asta atât de bine fu totuși Brian, care-i întoarse spatele, simțindu-l pe Bardain apropiindu-se de ei, căruia-i spuse în șoaptă: „mergi după doctor! Stonebridge delirează deja din cauza febrei,” iar căruțașul se grăbi cât de curând să părăsească proprietatea.

Văzând trăsura ceea plecând, Alfred începu să fugă după ea, strigând: „așteaptă! Așteaptă!” ignorând strigătele și încercările lui Brian de-al face să stea pe loc. Și… cum avea să-l asculte Alfred când o vedea în trăsura ceea pe Helen, plecând de lângă el, fără măcar să-l privească și tocmai pentru că ea nu privi deloc spre el, îl făcu și pe Alfred să încerce disperat s-o oprească totuși, căci… trebuia cumva să-i spună că-i pare rău, să-și ceară iertare pentru tot ceea ce-i făcuse și poate astfel să întoarcă timpul înapoi.

„În sfârșit te-au ajuns blestemele altora,” șuieră Brian printre dinți, privindu-l cu dezgust pe acel om smintit ce alerga după trăsura ceea goală, strigând numele femeii pe care singur o împinse la moarte. Și Brian nu putea crede ceea ce vedea: Stonebridge își pierduse mințile în cele din urmă și el nu făcuse nici cel mai mic efort pentru a-l „ajuta” să înnebunească.

Totuși i se făcu milă de el, tocmai pentru că era tatăl femeii pe care-o iubea. De aceea, se apropie încet de el și încercă să-l facă să se urnească din loc, spunându-i cu voce calmă pentru a nu-l speria: „domnule Stonebridge, să mergem mai bine înăuntru. Ea… se va întoarce cât de curând.”

În schimbul acceptului însă, Alfred îl împinse de lângă el și iar fugi după trăsura care se pierdea la orizont. Dar… prea departe n-ajunse el, căci se împiedică de-un ciot și căzu în genunchi în fața aceluiași câmp de iasomie, în același loc unde stătuse și Eva când Beth o anunțase c-o cheamă „maestrul.”

„Încă miroase,” murmură Alfred, care se culcă cât de curând pe acel pământ umed de parcă ar fi încercat să-i asculte respirația ritmică. „Încă simt al ei miros, chiar dacă atât de departe de mine.”

Ajungându-l în sfârșit din urmă, Brian se opri nu departe de el, încercând să-și tragă sufletul, căci fugise până acolo. Văzându-l însă pe Alfred holbându-se cu ochi goi la acel câmp de iasomie și părând atât de calm, lui Brian îi trecu prin minte: „îi cu adevărat nebun sau doar se preface?”

Tresări însă când Alfred spuse: „știu la ce te gândești, domnule Beneath. Probabil te întrebi dacă am halucinații. Dar, să fiu sincer, mă gândesc și eu la asta uneori.”

Advertisement

„Deci, mă cunoaște,” își spuse Brian. „Asta deja-i un semn bun. Cred.” Apoi, m-ai făcu încă un pas spre Alfred, decis să vadă totuși ce-i cu el. Totuși se temu să înceapă el conversația de teamă să nu fie întrebat mai multe despre Eva, chiar dacă Alfred părea să n-aibă nici cea mai mică idee despre cele întâmplate între ei.

Deodată însă, rafalele celea de vânt, ce păreau a mângâia tufele celea de iasomie ce începură a înverzi, deveniră atât de brusc reci. Dar chiar și așa, umplură aerul c-o ciudată, dar plăcută miroznă de iasomie, în ciuda faptului că florile încă nu se vedeau pe tufe.

Dar, chiar dacă ale iasomiei flori erau doar o amintire pentru vreme și-o speranță pentru timpul apropiat, Alfred le vedea în acele clipe: atât de clar, pe tot întinsul câmpului cela, așa cum le văzuse copil fiind. Și erau atât de frumoase acele mici flori albe ce bucurau văzduhul cu miroznă de îngeri, încât îi făcuseră sufletul să zburde în al său piept obosit, chiar dacă mintea-i spunea că ceea ce vede-i imposibil, căci… cum ar putea unul să vadă flori albe pe un câmp ce abia înverzea?!

Chiar și așa, Alfred nu vru să alunge acel gând din minte, căci îi amintea despre vremurile frumoase ale copilăriei, despre dragostea părinților lui, despre joaca cu copii satului alergând pe acel drum prăfuit pe care zăcea în acele clipe, și-i amintea și de trecute iubiri, căci Helen iubise enorm florile de iasomie, dar el nicicând nu-i dăruise măcar una. Și, acolo, culcat pe acel pământ jilav, cu un vânt rece bătând în jurul lui, Alfred auzea șoapte: poveștile timpului de altfel, ce-i aduceau aminte despre a lui viață și, adânc în pieptul lui, se trezi nostalgia.

„S-a întâmplat acum douăzeci de ani, nu-i așa?” întrebă Alfred în cele din urmă.

„Nu, acum 17 ani, ca să fiu mai precis, dar… nu cred că-i momentul perfect pentru astfel de discuții. Și nici locul.”

Spunând asta, tăcură ambii pentru câteva minute, privind zarea cu ochii goi, chiar dacă adânc în suflet simțeau acel vierme al neîncrederii, al îndoielii, și al necunoașterii săpând tot mai adânc și mai adânc în a lor ființă de parcă neîncrederea ceea ar fi fost o găină pe care-o apucase dorul să scurme acel sol jilav după gângănii și viermi.

Chiar și așa, chiar dacă așteptase asta atât de mult și visase să-l vadă pe Stonebridge îngenuncheat, Brian începu deodată să se teamă, iar acea teamă nu era născută din vulnerabilitate sau lașitate, ci din cauza că-și dădea prea bine seama că dacă-l lasă pe acel om singur cu ale lui probleme, pe acel om pe care totuși îl ura, Eva l-ar fi părăsit fără doar și poate, înțelegând că el nu-și putuse călca pe inimă nici văzându-și dușmanul bolnav și nici măcar de dragul ei.

Alfred însă continuă al său delir: „am iubit-o,” șopti el într-un final, de data asta îngenuncheat și strângând în mâini acel sol rânced. „Da, am iubit-o pe Helen, dar n-am înțeles asta decât de curând. Astfel am înțeles că de fapt în toți acești ani am fugit de vină, regretând că am rănit-o atât de mult în mod conștient, doar pentru că-mi doream să fiu acceptat de-al ei tată, care mereu m-a denigrat și a văzut în mine doar un ticălos. Și probabil am făcut ce-am făcut din cauza că m-am gândit doar la mine, că m-am gândit doar cum să-mi liniștesc orgoliul rănit și călcat în picioare, căci atunci când mi-a rănit trupul, trimițându-și asasinul să termine cu mine, m-a făcut mai ambițios decât oricând, iar pentru simplul fapt că voiam să-i fac pe alții să sufere așa cum am suferit eu n-am făcut decât s-o rănesc pe ea. Dar… voiam să fiu și eu acceptat și iubit, voiam și eu să…”

Advertisement

„Cum rămâne cu ea însă? Cum rămâne cu Helen? Ea tot își dorea să fie iubită, apreciată și acceptată. În schimbul unei vieți minunate alături de tatăl meu, tu i-ai furat întreg viitorul când ai luat-o de aici fără măcar să știi cum s-o iubești, lăsând-o să moară în mizerie până la urmă. Cel puțin cred eu că ai fost atât de nedrept cu ea când nu i-ai permis unui alt bărbat s-o iubească și s-o facă fericită.”

„Dar al ei suflet?” întrebă Alfred și, pentru prima dată de când se întâlniră în acea zi, în cele 40-50 de minute petrecute pe acel câmp de iasomie, îl privi adânc în ochi, așteptând un răspuns, indiferent de care ar fi fost acela, dar care totuși să clarifice niște lucruri atât de neînțelese. „Al tău tată nu s-a gândit nicicând la ce ea-și dorea.”

Răspunsul lui Alfred schiță însă un zâmbet pe buzele lui Brian: „și tu ai întrebat-o?”

„Chiar dacă pui la îndoială ale mele cuvinte, Beneath, am întrebat-o, căci - poate și sunt un ticălos, dar cel puțin sunt unul care a avut curajul, rușinea și poate și prostia s-o întrebe asta: ce anume-și dorește ea și am făcut asta înainte să fugim împreună, iar ea m-a ales pe mine atunci. De asta am fugit noi împreună. Ceea ce însă da, recunosc că nu i-am spus nicicând a fost că iubeam banii chiar mai mult decât aș fi iubit-o pe ea.”

Clătinându-se pe picioare, Alfred în sfârșit se ridică. Dar chiar dacă abia avu putere să se ridice, în ciuda faptului că Brian întinse mâna din reflex ca să-l ajute, Alfred refuză să fie ajutat, mai mult din mândrie, căci m-ai bine să trăiască rușinea de-a cădea din nou în genunchi, chiar dacă în fața rivalului, decât să accepte ajutorului acestuia.

Ori poate nu era mândria cea care-l făcuse pe Alfred să refuze ajutorul rivalului, ci faptul că în sfârșit înțelese cât suferise Brian de fapt cu moartea lui Baron, căci el considera că numai Stonebridge e de vină pentru cele întâmplate părintelui său. Astfel, ajutându-l pe cel care i-a păgubit tatăl, Brian își călca pe orgoliu, iar Alfred crezuse poate că nu-i totuși corect să accepte ajutorul cela, în special nu era corect pentru toți cei care-l înconjuraseră odată și căruia le făcuse atâta rău.

„Am avut multe femei la viața mea,” continuă Alfred cu glas gâtuit, „dar niciuna nu m-a iubit atât de sincer pe cât a făcut-o Helen, căci ea cu adevărat avea o inimă bună și mare, o inimă care putea ierta orice, uitând de propriul orgoliu. Și, în ciuda durerii simțită în a ei inimă bună, ea totuși m-a așteptat, chiar dacă nu eram acolo și probabil m-a așteptat să vin până-n ultima clipă a vieții ei. Dar, văzând în cele din urmă că-i în zadar să aștepte un egoist să vină s-o vadă măcar pe patul de moarte, a renunțat la tot și a părăsit această lume. Pe urmă a fost Eva cea care m-a așteptat, luând locul mamei ei, dar chiar și pentru ea am fost mereu ocupat, în timp ce pentru jocurile de noroc am avut mereu timp liber. Și acum, când am cea mai mare nevoie de cineva alături, îmi dau seama că nu mi-a rămas nimeni și asta mă face să mă întreb: pentru ce naiba am trăit viața asta totuși?”

Spunând aceste cuvinte, după ce lăsă să-i scape un oftat prelung din piept, Alfred puse o mână pe umărul lui Brian, luându-l pe acesta prin surprindere. Numai că atunci când în sfârșit își putu iar călca Brian pe orgoliu și-al privi pe-al său rival, îl văzu pe acesta privind din nou la orizont, cu aceeași privire pierdută. Dar, când privi și el în aceeași direcție nu văzu nimic.

„Obișnuia să petreacă ore în șir acolo… pe acea buturugă… așteptându-mă și citind. Acum însă nu-i nimeni nici măcar acolo care să mă aștepte, iar asta doare ca naiba! Așa că, chiar dacă știu că al tău suflet mă urăște de moarte și poate n-o să-mi asculți sfatul, o să ți-l dau totuși: nu fă la fel cum am făcut eu, fiule! Nu pierde timpul cu lucruri inutile precum răzbunarea sau mândria: doar trăiește-ți viața, bucură-te de fiecare clipă trăită, culege fructele muncii tale și… lasă-i pe alți proști ca mine să-și distrugă viața.”

După ce spuse tot ce avea de spus, Alfred porni spre casă, târâindu-și cu greu picioarele pe acel pământ umed, cu capul plecat și privind în pământ. Și-arăta el în acele clipe mai mult ca un prizonier ce merge pe ultimul drum spre moarte, căruia în sfârșit i-a venit rândul să-și ispășească sentința, decât a om ce-a trăit o viață așa cum a vrut și care nicicând nu ascultase totuși de nimeni, la fel cum crezuse el că nu iubise pe nimeni. Numai ale lui mâini prinse la spate, cu două degete strângând alte două degete ale celeilalte mâini revela lumii faptul că era totul doar o iluzie și că mersul cela nu era decât un mers ca oricare altul.

Brian însă continuă să stea în același loc, pentru multă vreme după plecarea lui Alfred, privind țintă la acea buturugă uitată de vreme undeva în câmp și imaginându-și-o pe Eva citind un roman și așteptându-l. Și, când în sfârșit acea Eva imaginară își ridică capul și-l privi zâmbindu-i, el văzu iarăși inocența clipind în ochii ei, așa cum o văzuse acolo, lângă lac, prima dată când ei se văzură. Iar asta-i făcu să i se strângă inima din cauza vinei, căci fusese el cel care-i furase în cele din urmă acea inocență, făcând-o a sa soție, făcând-o a sa amantă, dându-i rolul de femeie pe care-o iubea, dar căreia nu-i putea totuși da nimic concret. Și, tocmai din această cauză, înghiți în sec, înțelegând în sfârșit că nu era deloc diferit de Alfred Stonebridge și că făcuse același lucru pe care acesta i-l făcuse lui Helen în urmă cu 17 ani, numai că fiecare-i răni inima femeii iubite în felul lui.

Martor al acelei revelații fu însă doar un imens câmp gol ce se întindea în spatele lui, cu o mulțime de tufe de iasomie înfrunzite doar pe jumătate, ca un simbol al unei iubiri trăite nu la maxim, dar care poate totuși o avea timp să înflorească în toată splendoarea ei.

Dar pe câmpul cela, din spatele lui Brian, m-ai erau și buruieni, nu doar flori de vis, buruieni al unui trecut care măcinase multe suflete, aducând în genunchi inocența, dintr-un singur capriciu numit simplu dragoste – fie ea dragostea de soț, dragostea de amant, dragostea de frate sau pur și simplu dragostea de părinte.

Și m-ai spunea un adevăr crunt acel câmp de iasomie viu doar pe jumătate: că rămaseră și ele fără stăpân așa cum rămase și Eva fără tată, căci Alfred se stinse chiar a doua zi după discuția avută cu Brian, căci suferea de pneumonie severă, așa cum îi spuse doctorul lui Brian când venise în seara aceea în casa lui Stonebridge și verificase starea acestuia.

Iar cuvintele celea spuse de doctor le auzise și Alfred, care doar schiță un zâmbet amar și se duse la culcare, scuzându-se că-i obosit. Și m-ai auzise Alfred în seara ceea, ce fu ultima din viața lui, cum doctorul îi spuse lui Brian pe șoptite: „cred totuși că n-o va duce mult și că-i m-ai bine să-i anunțați copii despre asta, de-i are.”

Numai că și Alfred știa ca și Brian că Eva nu-i dornică să vină să-l vadă și că de vină pentru aceasta era doar Alfred, care-o trimise departe de casă când ea vruse să stea și totul doar din prostia propriului orgoliu. Dar, chiar și dacă înțelegea prea bine că-i vinovat de-a ei plecare, lui Alfred i-ar fi plăcut totuși s-o vadă pentru ultima dată, căci chiar dacă nu știa de ce ar fi vrut s-o m-ai audă odată spunându-i „tată,” cu al ei glas duios ce totuși simțea iubire pentru un părinte ce nicicând n-o făcuse să se simtă iubită de el.

***

„Iartă-mă, Eva, pentru că te-am rănit,” așa se începea scrisoarea lăsată de Alfred pentru a lui fiică, dar care fusese totuși lăsată pe pat, neterminată, cu doar câteva fraze aruncate în grabă pe acea foaie albă de hârtie, mototolită.

Apoi, pe verso, erau și câteva cuvinte scrise pentru Brian, care le citi în dimineața următoare, când intrase în camera lui Stonebridge să vadă cum se simte, dar în locul lui Alfred găsi doar camera goală, lăsată singurătății. Iar acele cuvinte scrise pentru Brian erau scrise c-o mână tremurândă, al unui părinte ce totuși regretase a lui încăpățânare, a lui avariție, și-a lui prostie de-aș vinde copila Dumnezeu știe cui, doar pentru a nu-i permite să fie fericită.

„Am făcut o enormă greșeală când n-am acceptat atunci a ta propunere, Beneath,” începeau astfel cele câteva rânduri scrise pentr-un rival pe care-l urâse o viață, dar pe care ajunse să-l aprecieze în ultimele clipe dinaintea morții. „Am fost cu adevărat un prost, căci acum a mea fiică, în loc să fie amanta unuia, e amanta multora,” și urme de lacrimi amare erau lăsate pe acea foaie de hârtie mototolită care era totuși întruchiparea perfectă a sufletului multora.

Ceea ce însă Alfred nu știuse și n-avea nicicând să afle era că a lui mare dorință de-ai vedea pe Eva și Brian împreună era cumva pe jumătate împlinită și că ei aveau nu doar o istorie în comun, ci și un copil ce avea să vină curând în această lume, un copil a cărui menire era să alunge durerea din sufletele lor, să îngroape trecutul rușinos al unei trădări, și să lege pentru totdeauna sufletele a două familii rivale: Stonebridge și Beneath.

Citind acea scrisoare, Brian totuși decise că Eva n-ar trebui să știe despre sentimentele tatălui dinainte de moarte, căci ar fi făcut-o fără doar și poate să sufere mai mult, căci el știa prea bine c-a ei mare dorință fusese să simtă iubirea tatălui, numai că acesta i-o transmise doar printr-o foaie mototolită, pe care Brian o arse imediat ce-o citise. Și, când era pe cale să părăsească acea cameră și să plece, fără a ști încă de moartea lui Alfred, Brian zări sub pernă un mic colț negru al unui jurnal. Apropiindu-se, scoțându-l de sub pernă, și răsfoindu-l, văzu că era jurnalul lui Helen, sub forma unei mici cărți negre în care ea-și scrise ale ei gânduri și impresii după lecțiile primite de la viață, la fel cum lăsase câteva sfaturi pentru a ei copilă atunci când va crește. Numai că și în asta Alfred eșuase - nicicând nu-i dăduse acel jurnal Evei.

„L-a citit totuși,” spuse Brian, zâmbind trist, căci nu putea crede că pneumonia putuse totuși schimba un om atât de insensibil și egoist cum fusese Alfred Stonebridge o viață. Numai că n-avu timp să m-ai schimbe impresii cu acel jurnal și să vadă ce anume conținea el, căci auzi vocea lui Bardain strigându-l pe nume în timp ce se afla la parter și, simțind preocupare în vocea bătrânului căruțaș, Brian se grăbi să părăsească camera, luând jurnalul cu el.

De cum îl văzu în capul scărilor, Bardain îi spuse sacadat: „trebuie să mă urmezi, domnule Beneath. E urgent.”

„De ce? Ce s-a întâmplat?”

„Mormântul tatălui dvs. Trebuie să vedeți asta cu ochii dvs.,” și ambii părăsiră casa Stonebridge-lor în fugă.

***

Trupul neînsuflețit al lui Alfred zăcea peste mormântul lordului Baron Beneath de parcă acesta ar fi cerut îndurare înainte de moarte de la cel pe care singur îl împinse pe calea pieirii.

Iar atunci când Brian ajunse în sfârșit și văzu acea scenă, îl văzu pe Alfred atingând cu capul acea cruce de lemn, în timp ce a sa mână dreaptă îi atingea pieptul.

„Căință!” șopti Brian și-ntoarse spatele acelui mormânt, plecând de acolo cât mai repede putu, căci toată ura și durerea pe care-o simțise o viață puse iarăși stăpânire pe el deși crezuse că a uitat tot. „În sfârșit ți s-a făcut dreptate, tată și în sfârșit s-a terminat a noastră suferință.”

Totul fu terminat însă abia două zile mai târziu, după ce Alfred fusese condus pe ultimul drum doar de cei câțiva săteni care lucraseră cândva pentru dânsul și veniseră mai mult din stima de-al fi cunoscut cândva și nu pentru că l-ar fi apreciat. Totuși, cine nu venise în ziua aceea la mormânt să-și ia rămas bun de la dânsul fu Eva, iar Alfred așa și plecă din astă lume - fără măcar să audă al ei glas, plângându-l după ce trecuse în neființă.

La fel și Brian nu asistă la funeralii, căci el consideră că va fi ipocrizie din partea lui să asiste la înmormântarea celui care-i ucise inima din cauza urii, îl făcuse să ia decizii pripite din cauza rivalității, și să nu gândească logic ori de câte ori auzea numele Stonebridge.

Totuși, două zile mai târziu, trecu pe la acel mormânt proaspăt săpat și lăsă o floare albă printre cele câteva lăsate de săteni - ca un simbol al iertării și-a începerii unei noi vieți.

Soarta însă avea alte planuri pentru ei ca de obicei, căci în aceeași zi când Brian decise în sfârșit să-și ierte dușmanul și să înceapă o nouă viață, lăsând acea floare albă pe mormântul lui Stonebridge, o altă familie își deplângea durerea – Edward Anderson Bell fusese găsit mort, iar asta însemna schimbare pe toate planurile: în special se vesteau schimbări politice la orizont.

    people are reading<PĂCATELE EVEI [ROMANIAN]>
      Close message
      Advertisement
      You may like
      You can access <East Tale> through any of the following apps you have installed
      5800Coins for Signup,580 Coins daily.
      Update the hottest novels in time! Subscribe to push to read! Accurate recommendation from massive library!
      2 Then Click【Add To Home Screen】
      1Click