Se aude un șopot de apă ce curge la vale și al ei șopot se împletește cu razele de soare care-i încălzește trupul și amintește râului că se începuse deja o nouă zi.

Cu toate acestea însă râul e încă leneș și-și mișcă ușor trupul, șerpuind printre pietre, în timp ce o rafală de vânt jucăuș îi tremură de uimire oglinda sclipitoare, pictând pe ea în mici valuri o imagine de poveste.

Odată cu râul, natura întreagă se trezește și al ei glas molcum se aude murmurând, mulțumind Spiritului Vieții pentru noua zi, iar în a lor rugăciune se aude antica voce a copacilor și muzica de poveste a depărtatului Aeon, muzică ale cărei note plutesc în jur în timp ce ies din flautul Gaeiei.

Ea stă așezată pe pământ, cu al ei picior gol atingând apa râului, în timp ce cântă atât de frumos la flaut. Urmând ritmul muzicii ei, valurile mici ale apei râului sunt când rapide, când încete, de parcă o mână imaginară ar fi desenat pe a apei suprafață bătaia inimii vieții, dansul timpurilor și Magia Lumii.

Și acest dans Gaea îl poate vedea pe suprafața apei, în timp ce cântă la al ei flaut, pentru că astfel îi place să privească natura care se trezește dimineața, auzind cu a ei ureche interioară cum ramurile copacilor trosnesc ușor, în timp ce-și întind a lor mădulare și astfel alungă amorțeala adunată-n a lor ser peste noapte.

În acea apă e de asemenea reflectată viața pădurilor: viețuitoarele își încep rutina zilnică, iar această continuă grăbire a lor face cumva inima Gaeiei să tresară, căci în acea priveliște trăiește binecuvântarea unei mame.

Dar deodată muzica Gaeiei deveni tristă, iar vocea unei femei se auzi lângă ea, cântând al ei cântec de jale: Samandra.

„Lumea moare, nu vezi asta?

În timp ce-mi ia viața cu ea.

Și-ale mele regrete, și-a mea neliniște,

Ce se naște acum din respirația morții.

Spune-mi, tată, te rog, spune-mi:

De ce-ar trebui viața să se termine aici și acum?

Încă nu am terminat a mea visare,

Și-a mea inimă încă iubește gustul dulce-al vieții.

Te rog, Moarte, te rog, ai milă,

Nu vreau să plec, să las această lume.

Aici îmi este inima, aici îmi e prezentul:

Ai mei copii, a mea dragoste și a-l meu cămin.”

Samandra a tăcut în momentul în care Gaea a încetat să mai cânte la flaut. Cele două femei stau acum așezate una lângă alta, dar se simt de parcă ar fi singure pe malul acelui râu.

Tristețea Gaeiei însă a fost luată din inima Samandrei, deoarece Samandra plângea în liniște, în timp ce ai ei ochi plini de lacrimi priveau în distanță la tremurul copacilor ce creșteau pe celălalt mal al râului.

„Ea a putut să-mi vadă moartea,” îi spuse într-un târziu Samandra Gaeiei.

„Știu,” răspunse titanida. „Eu am fost cea care i-a dat acest dar.”

Samandra doar s-a uitat la Gaea, dar pe fața ei nu se citea nicio urmă de uimire sau ură, la fel cum nimic nu i se citea în priviri. „De ce ai făcut asta, Mamă Pământ? Ea e încă atât de tânără pentru a înfrunta acest crud adevăr al vieții.”

„Da, ea este tânără, dar ea a fost născută ca să înfrunte această lume și în al ei sânge curge profeția timpurilor. Ea trebuie să-i facă față lui Eris într-o zi, de aceea trebuie să se pregătească pentru asta.”

„Dar cum rămâne cu Clepsidra Timpului?” întrebă de data asta Samandra, fără să-și ia ochii de la titanidă, care încerca totuși să evite privirea femeii.

„Nu am o astfel de putere și tu știi asta, Samandra. Dar tu ai avut această putere și i-ai dat-o fiicei tale în ziua în care ai murit.

„Dar … cum s-a putut întâmpla asta când nu-s decât o simplă femeie?”

Gaea zâmbi. Era uimită să afle încă odată că ființele umane trăiesc încă în ignoranța propriei puteri, chiar dacă de mii și mii de ani purtau această putere în a lor sânge.

„Când această lume a fost creată, Yggdrasil le-a dat oamenilor un dar: Balanța Timpului și a Spațiului și nu vorbesc acum despre Balanța care a fost creată de Haos și Eris la începutul acestei lumi. Acea Balanță e încă în Cosmos, acolo undeva, cred, dar cu Primul Război acea Balanță a fost împărțită în multe alte Balanțe și una dintre ele a fost dată poporului tău, și numai una dintre fetele acelui Popor putea să controleze puterea acelei Balanțe, dar tu nu ai putut face asta, chiar dacă erai a Balanței stăpână, căci al tău ochi interior era orb și nu l-ai putut deschide ca să faci față adevărului vieții.”

„Să fac față adevărului vieții? Care adevăr, Mamă Pământ?”

„Singurul care există de când a fost creată lumea și care v-a exista până la al ei sfârșit: războiul dintre Bine și Rău, căci acest război nu stă doar în puterea Titanilor sau a celor care controlează Magia. Oamenii au o putere interioară pe care noi n-o putem controla și dacă voi ve-ți accepta acea putere, puteți schimba lumea și însăși Răul tremură cu întreaga sa ființă numai gândindu-se la asta, deoarece Răul știe că el are putere limitată în fața oamenilor.”

„Dar … oamenii sunt slabi. Oamenii sunt lacomi. Ei își doresc mai mult decât pot avea sau duce pe umeri. Din această cauză au loc atât de multe războaie pe aceste întinsuri, luându-le frumusețea și alungând pacea.”

Spunând asta, Samandra se ghemui, strângându-și genunchii la piept cu ambele brațe și, parcă mutată de o ciudată putere invizibilă, ea se apropie de apă. Ea întinse apoi a ei mână și atinse suprafața apei și astfel putu reflecta pe oglinda cristalină a râului ale ei amintiri: despre timpuri când a fost forțată să lupte, când a fost forțată să ucidă, când a fost forțată să fugă.

„În ziua când ai murit, Mannar a luat ceva de la tine. Îți mai amintești ce ți-a luat el?” îi spuse încet Gaea, privind-o.

Samandra își întoarse din nou capul și privi la titanidă, întrebându-se în sinea ei ce ar fi putut lua Mannar de la ea. Deodată, parcă lovită de o neașteptată revelație, fața ei se lumină: „o șuviță din al meu păr,” șopti ea. „Dar, de ce? Ce ar fi putut face el cu ea?”

„Urmează-mă! Îți v-oi arăta ce s-a născut din părul tău în acea zi.” Gaea se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre pădure, dar se opri simțind că Samandra nu pășește în spatele ei. Așa că se întoarse și-o văzu stând în același loc.

„De ce nu mă urmezi?” o întrebă Gaea.

„Deoarece nu pot părăsi acest loc unde Răul mi-a luat viața în acea zi. El m-a blestemat să fiu captivă aici și în cer. Dacă v-oi face doar un pas în afara acestui teritoriu atunci v-oi dispărea ca ceața dispersată de vânt.”

„Blestemul a fost rupt atunci când Samaya a atins clepsidra. Atingând-o, ea ți-a eliberat sufletul, dar totuși tu încă nu te poți arăta lor dacă nu e în a lor somn, căci profeția n-a fost încă împlinită.

Dar tu mă poți urma pe mine - cea care ți-a închis ochii atunci când sufletul a părăsit al tău trup și s-a ridicat la cer,” a fost răspunsul Gaeiei și a ei voce calmă o calmă și pe Samandra, care-o urmă pășind ușor în urma ei și amândouă dispărură curând în pădure.