„Dike! Dike, trezește-te! Soarele este deja sus pe cer, dar tu încă dormi. Trezește-te, iubitule leneș sau jur că dacă nu te trezești, v-oi…”

Un sărut neașteptat pe obraz, o făcu pe Samandra să păstreze tăcerea. Și ea zâmbi apoi și se uită la soțul ei care o îmbrățișase cu toată forța lui și o săruta în mod repetat.

„Ce spunea-i că-mi ve-i face dacă nu mă trezesc?” Dike o întrebă pe Samandra, care încă se uita la ei cu ai ei ochi verzi, superbi. Voia să pară surprinsă, dar tremurul ușor al buzelor într-un zâmbet oprit o trăda și izbucni deodată în râs cristalin atunci când urechile lui Dike deveniră deodată urechile unui iepure și el le mișcă comic deasupra capului.

„Oprește-te! Oprește-te, imediat!” îi ordonă Samandra, dar Dike nu era un om care să se supună atât de ușor, dar totuși, printr-o avalanșă de săruturi și drăgălășenii, el îi spuse „Te iubesc!”

Samandra iubește atât de mult să audă acele cuvinte de la el, căci anume aceste cuvinte i-au adus împreună și tot în urma acestor cuvinte au devenit o familie, au avut doi copii frumoși și ea-i complet împlinită acum.

Un tunet străbătu cerul și fu auzit rostogolindu-se la vale. „Plouă undeva,” spuse Dike și-și întoarse capul spre ușa colibei lor, dar când privi înapoi văzu că Samandra nu mai era lângă dânsul.

„Samandra? Samandra! Unde a-i plecat?” și Dike se ridică în picioare și se uită pretutindeni, dar Samandra nu era acolo. Nu era nici măcar afară, acolo unde cerul se revărsase asupra pământului, înecându-l în lacrimi.

Ploaia curgea pe întregul lui trup, udându-i hainele și răcindu-i teama, dar chiar și așa nu era destul. Dike era atât de speriat, deoarece nu-și putea găsi soția și el începu să alerge prin ploaie, traversând pădurea.

A găsit-o într-o poiană, adânc în inima pădurii. Ea zăcea la pământ, într-o baie de sânge, cu un pumnal înfipt în piept, cu ochii închiși, iar ploaia care-i uda a ei față o făcea să fie atât de frumoasă, asemeni unei zâne din povești.

„Samandra, nu!” a strigat Dike, luând al ei trup rece în brațele sale, dar un al fulger ce străpunse iarăși cerul îl aduse la realitate, trezindu-l și Dike înțelese că se afla în a sa casă, în siguranță și la cald, iar el răsuflă ușurat și privi în jur.

Focul Hestiei ardea molcum lemnele de fag, care umpleau camera cu o aromă specială. Alături de foc dormeau Fenrir și Samaya, într-o îmbrățișare dulce a inocenței, iar asta îl făcu pe Dike să zâmbească: „cel puțin ei nu au astfel de vise de coșmar,” se gândi Dike și se întinse din nou să doarmă.

Dansul flăcărilor era ceva nemaipomenit de privit. Era de parcă o pensulă imaginară umplea de culoare pânza aerului, revelând pe a ei suprafață fragmente ale timpurilor trecute, ale timpurilor ce aveau să vină, despre iubiri mai vechi și despre prietenii uitate.

***

Hestia este singura titanidă care nu are un corp uman. Cel puțin nu-l are acum, dar obișnuia să fie o femeie splendidă odată, până să fie ucisă de aceeași iubire de care fugise atât de mult.

Acum ea putea reflecta a ei frumusețe doar în dansul flăcărilor ei, reamintind lumii despre a ei trecut chip uman și astfel ea a devenit în timp Sfântul Simbol al fetelor nemăritate, al tinerelor soții și chiar al văduvelor, pilon pe care se stabilea o casă, protejând-o de rău și de Umbre.

„Mama,” murmură Samaya, mișcându-se în somn și întorcându-și fața către foc, copila zâmbi. „Îmi este dor de tine, mamă,” spuse din nou fata și o lacrimă fugară îi alunecă pe al ei obraz.

„Șșș, mama e cu tine,” se auzi o șoaptă venind dinspre foc și flăcările au crescut ușor în volum și din dansul lor trupul unei femei a fost dezvăluit lumii, ca o umbră, ca o proiecție, ca o frumoasă sculptură a tuturor timpurilor - Hestia.

Ea este o frumoasă tânără femeie, de vreo treizeci de ani, cu păr și ochi roșii, piele albă și purtând o rochie cu o formă nemaivăzută până atunci, căci veșmântul își schimba culoarea atunci când flăcările își schimbau culoarea: de la galben deschis spre galben închis, spre roșu, spre negru și din nou spre galben închis.

Materialul folosit pentru a face un astfel de veșmânt era ceva similar lemnului. Rochia avea mâneci scurte, până la jumătatea umărului, cu poalele ei ajungând până la genunchi și cu o curea maro închis la cingătoare făcută din tinere crenguțe.

De asemenea, poalele rochiei arătau de parcă cineva se agățase de ele și le forțase să se rupă ici și colo, dându-i veșmântului un look sălbatic.

Hestia păși în afara focului și al ei picior gol abia atinse pământul, ne producând niciun sunet. Ea se apropie de copilă, apoi se ghemui lângă ea și întinzându-și a ei mână o mișcă deasupra trupului copilei, de parcă l-ar fi mângâiat și căldura produsă de a ei mână încălzea plăcut pielea fetei.

„Mamă,” șopti din nou Samaya. „Mamă, mi-i dor de tine!” și din nou o lacrimă fugară i se scurse pe obraz, ceea ce făcu ca inima Hestiei să zvâcnească de durere.

Titanida se ridică în picioare și de parcă și-ar fi ridicat privirea spre cer, ea șopti:

Tamil: “Maṉita uruvam koṇṭa naṭcattiram vā! Uṅkaḷ āṉmāvai uṭaikkum cāpattai nāṉ viṭuvikkiṟēṉ, appāviyiṉ neṟṟiyil muttamiṭa uṅkaḷai aṉumatikkiṟatu.

(Ro: vino, tu, stea cu trup uman! Te eliberez de blestemul ce-ți rupe inima, permițându-ți să săruți fruntea inocenței” și, însoțind ale ei cuvinte, un mic uragan fără sunet se formă lângă foc, revelând din el trupul Samandrei.

Acum Samandra arăta diferit. Ea avea păr de aur acum, în locul celui negru ca pana corbului de care se mândrea când încă era în viață. Ochii ei verzi erau acum maro închis, cu scântei de lumină în ei. Doar pielea ei măslinie mai păstra nuanța umbrei, așa cum o avuse în viață.

Deschizându-și ochii, Samandra se închină ușor în fața Hestiei. Buzele lor nu spuseră nimic, dar a lor ochi vorbeau: „ai doar câteva clipe pentru a-ți vedea puiii, Samandra, dar apoi trebuie să te întorci în al tău regat rece, căci dacă ve-i sta mult timp pe Pământ, carul Ursei Mici își v-a opri mișcarea și atunci lucruri rele se v-or întâmpla aici,” și fără să aștepte răspunsul Samandrei, titanida păși înapoi în mijlocul focului și trupul ei deveni din nou flăcări, care scădeau a lor volum.

„Îți mulțumesc, Hestia, pentru acest dar de preț,” Samandra din nou murmură și se închină de data asta în fața flăcărilor. „Doar pentru o clipă să-i privesc și să fiu aproape de a lor ființă înseamnă pentru mine eternitatea” și apoi Samandra se apropie de ai ei copii, atingându-le gentil capetele și ea zâmbi, cu acel zâmbet trist al unei mame care poartă-n a ei inimă o grea povară știind că nu v-a m-ai avea vreodată posibilitatea să-i revadă iar, că nu v-a m-ai putea să le simtă iarăși parfumul și că niciodată nu-i v-a auzi chemând-o „mamă” - aici pe Pământ.

Samaya-și deschise deodată ochii și-și privi mama, care-i mângâia părul, în timp ce cu cealaltă mână simțea respirația ritmică a lui Fenrir atingând al lui piept și făcându-l să fie atât de calm.

Fata zâmbi și se ridică pe șezute. Ea nu era surprinsă de noua înfățișare a mamei ei, ci doar era atât de fericită s-o revadă din nou după atât de mult timp.

„Ai venit,” gândi copila, în timp ce ochii ei sclipeau de fericire. „Am crezut că nu te v-oi mai vedea nicicând în această viață, mamă, dar totuși tu ești aici.”

„Am venit doar pentru o clipă, să sărut ale voastre frunți și să vă binecuvântez cu viață lungă trăită în fericire, scumpii mei copii, dar nu pot sta mult,” răspunse Samandra, cu o urmă de regret în al ei glas.

„Știu. Acolo de unde vii deja îți simt lipsa și ei de asemenea așteaptă să te întorci,” spuse Samaya, în timp ce privea cerul prin ușa întredeschisă. „Chiar dacă astăzi cerul este înnorat, pot vedea stelele regatului tău, strălucind slab în a ta absență. Și ele tot au nevoie de tine, mamă.”

Samandra-și întinse mâna și atinse capul copilei din nou. „Când ai crescut atât de mult, Samaya? Erai doar un prunc când am lăsat această lume. Am pierdut atât de multe lucruri de atunci.”

„Nu fi tristă, mamă. Noi suntem bine și v-om continua să fim bine și de acum încolo. Doar știind că tu ești acolo, undeva, privindu-ne somnul, este destul pentru noi, dar nu pot să nu spun că nu ne e dor de tine, mamă. Poți să apari doar din când în când măcar, chiar și cu această formă?”

„Știi, scumpa mea, că nu am această putere,” spuse Samandra cu lacrimi în ochi. ”Știi că dacă aș fi putut, aș fi fost aici în fiecare noapte, veghindu-vă somnul. Dar nu pot și asta îmi frânge inima.”

„Știu, dar asta nu înseamnă că nu mi-i dor de tine, mamă. Eu doar …” spuse Samaya printre lacrimi. ”…te vreau înapoi, aici cu noi. Tata și Fenrir - lor tot le lipsești. Ne dorim familia înapoi, acea familie pe care răul a luat-o de la noi în acea zi când ți-a luat viața acolo, pe malul râului.”

Ura auzită în vocea Samayei o făcu pe Samandra să fie preocupată și apucând mâna fetei într-ale ei, ea se uită în ai ei ochi. „De unde știi asta? Cine ți-a spus? Spune-mi, Samaya! Cine ți-a vorbit despre a mea moarte?”

În timp ce-și întreba copila despre evenimentele trecute, Samandra tremura cu tot corpul. Ei îi era teamă că fata-l întâlnise pe Mannar, în același loc în care el o învinse.

„Este deja timpul, Samandra. Este timpul să te întorci,” îi vorbiră flăcările femeii.

„Știu, Hestia, dar totuși mai am nevoie de câteva clipe. Trebuie să aflu cum…”

„Dacă nu te întorci, ve-i întoarce pe dos cursul timpului, iar asta v-a lucra în defavoarea copilei tale. Asta-ți dorești?” strigă Hestia, cu voce de tunet. „Ți-am dat doar câteva clipe, dar îți încalci cuvântul. Nu mă fă să te răsfir în vid din cauza inconștienței tale și pentru neascultare.”

„V-a pleca,” rosti Samaya calm. „Cele câteva momente pe care i le-ai dat n-au trecut încă, pentru că clepsidra timpului e înghețată, iar nisipul din ea nu se scurge. Asta înseamnă că timpul s-a oprit, iar mama m-ai are încă puțin timp să vorbească cu mine.” Cuvintele fetiței le surprinse atât pe titanidă, cât și pe Samandra, care-o priviră încremenite.

„Samaya, tu vezi clepsidra timpului?” își întrebă Samandra fiica.

„Da. E chiar în spatele tău … deasupra focului Hestiei. De ce? Tu nu o vezi?” întrebă copila, mirată să afle că e singura care vedea clepsidra.

„Ea are puterea de a opri timpul,” șopti uimită Hestia. ”Numai Haosul are această putere, iar el a primit-o în dar de la Yggdrasil când a reînviat lumea. De ce vede Samaya asta? Cum a putut ea să controleze timpul?”

„Nu am făcut nimic,” spuse Samaya. „Eu doar m-am uitat la ceasul imens pe care clepsidra-l reflectă în a ei formă și acele ceasornicului pur și simplu s-au oprit. Dar … cred totuși că ele sunt stricate, căci arată că e amiază, când de fapt este târziu în noapte deja.”

Ochii fetei o priviră uimiți pe mama ei, în timp ce Samandra privea țintă la Hestia care iarăși păși în afara flăcărilor luând a ei formă umană, dar nici Hestia, nici Samandra nu putură vedea ceea ce vedea copila: o clepsidră de statura unui om în dreapta Hestiei și un ceas rotund, de aur, reflectat în oglinda clepsidrei.

Tamil: “Cāmantirā, itu uṅkaḷ maraṇa nēram, Samandra. Itai avaḷ eppaṭi pārkkiṟāḷ?

(RO: Acesta este timpul morții tale, Samandra. Cum de copila poate vedea asta?) îi vorbi Hestia Samandrei, care doar dădu din cap negând, căci nu știa răspuns la această întrebare.

„Am văzut ceasul și clepsidra prima dată acolo, pe malul râului, când Bula Magică ne-a înconjurat. Această clepsidră zăcea pe jumătate acoperită de nisip, chiar lângă râu. Am fost curioasă să văd ce e așa că am atins-o, dar ceasul ei era stricat de atunci, cred. Și … mai avea ceva … niște pete roșii pe ea, dar le-am putut șterge atât de ușor cu mâneca.”

Tamil: “Uṉ irattattiṉ kaṟai, Samandra. Avaḷāl kiḷepciṭrāvaip pārkka muṭintatu, ēṉeṉṟāl avaḷuṭaiya irattam avaḷuṭaiya narampukaḷil pāykiṟatu. Avaḷ pūmiyil kēyās vaṭivam.

(RO: Petele sângelui tău, Samandra. Ea a putut vedea clepsidra, deoarece are sângele tău curgându-i în vene. Ea este forma lui Haos pe Pământ, șopti Hestia. Dar … nu poate fi. Haosul s-a sacrificat. De ce? De ce a făcut una ca asta Părintele Haos?)

„Deoarece-i este teamă,” și-a continuat Samaya al ei gând. „Se apropie ceva. Ceva rău, cred, dar el nu-mi vorbește despre acel rău. El este doar speriat, în timp ce privește Pământul, dar văd în spatele acelor ochi de foc umbra cuiva, dar nu știu cine poate fi acea persoană.”

„Eris,” strigă Samandra. „Acel rău, care mi-a luat viața, iarăși spionează Pământul. Nu se v-a opri până când nu v-a pune mâna pe ceea ce-și dorește, se pare.”

„Ce-i asta, mamă? Cine-i Eris?” o întrebă Samaya, dar Samandra era prea înfiorată ca să rostească numele acelui rău cu voce tare.

„E doar cineva de care ar trebui să stai departe, Samaya, iar dacă nu ve-i putea evita asta, atunci v-a trebui să te pregătești pentru a o înfrunta.”

Tremurând cu tot corpul, Samandra îngenunche lângă a ei fetiță și, luând a ei micuțe mâini într-ale ei, Samandra îi spuse: „Ascultă-mă cu atenție, Samaya. Indiferent de ce se va întâmpla v-a trebui să te pregătești pentru ceea ce urmează. Iar pentru asta v-a trebui să-ți asculți fratele și tatăl. Doar astfel ve-i avea puterea să înfrunți răul care se apropie,” și forma Samandrei dispăru în aer, Samaya adormi din nou, în timp ce flăcările Hestiei deveniră la normal, iar zorii zilei începură să se contureze la Orizontul Estic, luminând puternic al lor casă și al pădurii suflet.