Ajunși la marginea pădurii, Dike ridică mâna stângă în sus, cu pumnul strâns, dând astfel celorlalți de înțeles că era timpul să se oprească și să fie cât se poate de precauți. Apoi privi cu atenție în jur. Dar, nevăzând nimic straniu, deși inima îi spunea că anume așa și era, se încruntă. „Prea tăcut,” spuse el dintr-o dată. „Deloc pe placul meu!”

„Ce anume?” Se interesă Boor, care era cu Bestla la doar un pas în spatele lui Dike.

„Câmpia, Boor! Câmpia din fața Barierei de Protecție pare ciudată.”

„Ciudată?” Întrebă Bestla neîncrezătoare. „Ba mie mi se pare cât se poate de obișnuită,” spuse ea. După care, fără să-i pese că ceilalți stăteau locului, făcu câțiva pași în față, cu gând să iasă din ascunzătoare.

Fu nevoită Bestla să se aplece pe spate dintr-o dată când o săgeată, trasă de nicăieri, trecu chiar pe deasupra ei. Asta o făcu să se încrunte mai apoi, încă aplecată pe spate, căci nu putea înțelege defel cine anume să fi tras. Mai ales nu putea ea înțelege de unde anume să se fi tras. Chiar și așa, era sigură că nu dinspre tabără se trăsese, ci de undeva de prin preajmă, ceva ce nu-i fu deloc pe plac, căci însemna că pe acolo se afla un vrăjmaș. Unul ascuns, căci doar astfel își putea explica acel miracol de-a fi fost „atacată din umbră.”

„Și ai dreptate,” îi spuse Anaya, apărând brusc în fața Bestlei, de parcă ar fi apărat-o cu propriul trup. Asta îi dădu Bestlei șansa să stea iar normal. Apoi, cât ambele priviră cu mare atenție în jur, Anaya spuse, „E un dușman aici! Unul ascuns!”

„Iar asta o știi pentru că?” Întrebă Bestla cu oarecare neîncredere în glas.

Răspuns la întrebare îi dădu Ahi însă. „Pentru că pe câmpia asta se ascunde singurul nostru dușman care poate să ne pândească din umbră fără a se teme că va fi descoperit de noi înainte de vreme.”

Bestla privi peste umăr la Ahi. Acela, cu ochii închiși și cu brațele cruciș pe piept, părea a adulmeca zarea. De asta și murmură Bestla în batjocură, să-l zădăre puțin, „Oi fi tu acel dușman ascuns, mai știi?! Nu de alta, dar singur ai spus că al tău trup a fost despărțit în trei datorită lui Maranam, iar a ta putere poate fi ascunsă pe aici.”

„Imposibil totuși,” spuse Gaea, apărând brusc în spatele Bestlei și Anayei. Ea apăru în dreapta lor, în timp ce Lodur apăru în stânga. Dike și restul însă se traseră brusc un pas în spate, mai la ascunzișul frunzelor, temându-se cumva că Samaya, care continua inconștientă și era purtată de Tayakkam în brațe în acele clipe, ar fi putut fi în pericol.

„De ce crezi totuși că-i imposibil, Mamă Natură?” Întrebă Bestla.

„Pentru că nici trupul lui Ahi și nici puterea lui nu se află pe această câmpie. De-ar fi fost așa, am fi simțit-o, căci singurii de care Ahi nu-și poate ascunde adevărata natură suntem noi.”

„Ceva ce sper să schimb în timp,” spuse Ahi ironic, încă stând cu ochii închiși.

Boor mârâi ușor, privindu-l pe Ahi. „Ai putea să-ți ții în frâu pornirile diavolești măcar până ajungem în tabără, nu crezi? Nu de alta, dar, dacă nu ești tu pe această câmpie, pândindu-ne, poate fi un dușman mai de temut. Precum a ta mamă.”

„Mă îndoiesc totuși,” spuse Ahi sigur pe el. După care, fără să-i pese de privirile piezișe ale celorlalți, porni spre centrul câmpiei. Ajuns acolo, se opri și, mișcându-și doar ochii, analiză cu atenție zarea. „E ea,” spuse dintr-o dată Magul, privind la Dike. „Cea de care v-ați temut mereu, dar pe care doar un singur suflet a putut-o stăpâni: Oracolul Rophionilor!”

„Oracolul Rophionilor? Ăsta cine mai este? Mai ales, de este al Rophionilor, de ce ne atacă acum?”

„Nu el, Bestla,” șopti Dike, trist. „Nu el ne atacă, ci cea care i-a fost atâtea veacuri supusă: Mōrgaṉā!”

Anaya se cutremură. „Fecioara Apelor Morții s-a ridicat împotriva viilor?” Ahi dădu din cap că da. „De ce?”

„Pentru că așa speră să aibă un avantaj,” îi răspunse Lodur. „Care anume, nu-mi pot da încă seama.”

„Fără doar și poate controlul asupra Inelelor Sorții,” se auzi dintr-o dată vocea lui Tayakkam, făcându-i pe toți să tresară. Titanul însă nu-i privi pe niciunul, deși toți erau cu ochii pe el. Acesta continua să privească în sus, cu cele trei perechi de ochi pe care le avea, la acel Perfect Inel al Sorții, care plutea ușor deasupra Taberei Rophionilor, având o culoare de albastru-deschis, aproape transparent, în acele clipe. „Și cred că acel inel are de-a face cu tine, Maestre Dike.”

„Cu mine?” Se interesă Dike, confuz. „Ce te face să crezi asta?” Tayakkam doar zâmbi. Apoi îi făcu lui Dike cu capul să privească la cingătoarea lui, unde văzu raze albastre ieșind din teaca sabiei. „Ionas!”

„Așa e,” îi răspunse Tayakkam, surâzând. „Sabia e cumva legată de Puterea Inelelor. De asta și ne putem îndrepta fără teamă spre tabără, căci această fecioară, Mōrgaṉā cum i-ai spus mai înainte, n-are putere asupra noastră. Nu pe moment și nu cât timp Puterea Inelului și a lui Ionas sunt una.”

„Tayakkam are dreptate,” spuse Ahi sigur pe sine. „Iar cea de colo știe prea bine asta de n-a făcut până acum o mișcare riscantă, nu-i așa, Mōrgaṉā?”

Privind toți în față, în aceeași direcție ca și Ahi, toți o văzură pe Mōrgaṉā la marginea pădurii, de cealaltă parte a câmpiei. Stătea cuminte în acel loc, la doar câțiva pași de primul rând de copaci, fără să-i scape pe niciunul din ochi. Și… era singură, ceva ce-o miră mult pe Gaea, care spuse, „Straniu! Credeam că odată ce s-a decis să atace, va avea măcar curajul să cheme ajutoare. E însă singură aici!”

Mōrgaṉā surâse. „Văd că mă cunoști bine, Mamă Pământ!”

„Da. Să zicem c-am învățat câte ceva despre tine de-a lungul vremii.”

„Chiar și așa, pari speriată, Gaea. Să fie pentru că n-ai încredere în Soartă?” Întrebă Mōrgaṉā pe un ton șiret.

Fu rândul Gaeiei să schițeze un zâmbet ciudat. „Ba nu,” spuse Mama Pământ dintr-o dată. „Nu în Soartă n-am încredere, pe care de altfel o știu demult schimbătoare, ci în cei ce trăiesc pe pământ. Cei care vor face mereu imposibilul să ajungă pe tronul Lumii, fără să realizeze că de fapt, prin asta, nu fac decât să distrugă lumea într-un final.”

„N-aș fi atât de sigură de asta,” spuse Mōrgaṉā calm. „Până la urmă, nu din vina noastră războiul ăsta a început deja. Nu-i vina mea, la fel cum nu-i vina voastră sau vina lor.” După care Mōrgaṉā privi în dreapta, spre Bariera Rophionilor.

Privind într-acolo, Dike și restul îi văzură pe Fenrir, Sephir, Arion și Yamu trecând prin poarta deschisă în Barieră și îndreptându-se direct spre ei. Pășeau fără teamă, ceva ce-i dădu de bănuit lui Dike. Mai ales, i se părea straniu că Mōrgaṉā nu-i ataca. Dar, deși avea o mulțime de întrebări în cap, preferă Titanul să nu întrebe nimic.

Ajunși într-un final lângă ai lor, Fenrir se închină ușor în fața tatălui, după care spuse, „Mă bucur să vă revăd întorși teferi!”

„Și noi, fiule! Crede-mă, și noi suntem fericiți că ne-am putut întoarce cu bine!”

„Nu chiar toți!” Șopti Arion, privind la Samaya. „Prințesa-lup e bine?”

„Mmm! Doar… să zicem că a folosit mai multă putere decât era nevoie, iar acum recuperează!” Îi spuse Bestla, trecând pe lângă el și forțând un zâmbet, deși inima îi striga să-i sară lui Arion în brațe și ca ale lui brațe puternice s-o strângă la piept. Mândră din fire însă preferă să nu-i dea de știre despre ce simțea și doar se apropie de Sephir.

Arion, simțind acea indiferență a Bestlei adânc în oase, se luptă cu el însuși să nu-i permită acelui oftat, format la el în piept, să iasă afară. După care, apropiindu-se de Tayakkam, o luă el pe Samaya în brațe, ca să se întoarcă la locului lui mai apoi. Numai că, dându-și seama că Ahi era și el acolo, se încruntă nițel, după care privi la Boor.

„Pe moment e bine,” îi spuse Boor, bătându-l ușurel pe umăr, după ce se apropie de el. „Chiar dacă nu-i ceva pe placul meu.”

„Ce nu-i pe placul meu însă e cea de colo,” șuieră Bestla printre dinți, privind țintă la Mōrgaṉā. „Doar ne pândește, ca un vultur, făcându-ne să părem șoareci sperieți, pândiți din înalturi. Și-i straniu! Că nu atacă mă refer!”

„Asta pentru că e legată de mâini și de picioare,” răspunse Sephir, liniștită. „Puterea Oracolului, cea conectată cu cea a inelului de sus, o ține departe de Barieră și de această câmpie, chiar dacă nu asta a crezut la început.”

„Vrei să spui c-a atacat la început?” Întrebă Boor.

„Așa e, tată: după atacul corbilor Kākkai, Mōrgaṉā și armata ei de umbre, cele luate probabil de pe al ei tărâm, a încercat să intre în tabără când Bariera a crăpat. Doar că Inelul, ce-a apărut deasupra noastră după asta, a forțat-o să se ascundă în pădure, de unde n-a ieșit până n-ați venit voi.”

„Și sper c-o să stea acolo multă vreme,” lăsă Fenrir să-i scape un mârâit din gâtlej. „Nu de alta, dar… chiar și de am un dor nebun să-mi înfig colții în beregata ei, tot simt că nu-i momentul.”

„Și ai făcut bine, fiule,” îi spuse Dike, îmbrățișându-și brusc feciorul, căci, cât ei luptaseră în pădure și gândise că sfârșitul e atât de aproape, regretase și el un lucru, la fel ca și Boor: că nu-și îmbrățișase feciorul la plecare și nici nu-i spusese cuvinte de bine. De asta și se jurase că, odată întors în tabără, o va face: îl va îmbrățișa pe Fenrir și-i va spune că-i mândru de el și că-l iubește. Ceva ce făcu de altfel. Apoi, după ce decise că era timpul, privi la ceilalți, cărora le spune, „Să mergem în tabără! Acolo vom avea mai mult timp și spațiu să ne gândim la cei de făcut.”

„Cum rămâne cu cea de colo?” Nu se lăsă Bestla.

„Doar… las-o să respire” Îi spuse Sephir zâmbind. Apoi, împingându-și ușurel sora de la spate, se îndreptară cu toții spre Barieră, acolo unde Nathaniel și restul îi așteptau pregătiți de luptă, în caz de Soarta și-ar fi arătat colții și-ar fi trebuit să-și apere camarazii cu orice preț.

***

„Și totuși i-ai lăsat atât de ușor să plece,” auzi Mōrgaṉā dintr-o dată glasul lui Ian Gyar în spatele ei. Din această cauză și tresări și-l privi speriată.

„Tu… aici?” Îl întrebă ea confuză și uimită în același timp, văzându-l pe fostul rege al Noearilor arătând ca o umbră și nici urmă de măreția de care el se mândrise în trecut. „Credeam că… ai dispărut odată ce l-ai lăsat pe Maranam să scape din al lui bârlog.”

„E ceea ce-au crezut toți,” răspunse regele-șarpe, făcând încă câțiva pași ca să ajungă în dreptul Mōrgaṉei. Apoi, cu ochii pe Dike și restul, care ajunseră deja lângă Barieră și treceau prin poarta încă deschisă, Ian Gyar strâmbă din nas. „Chiar dacă mi-ar fi plăcut să fi făcut lucrurile diferit atunci.”

„Diferit? În ce sens?” Se interesă Fecioara Apelor Morții.

„Ca de exemplu să nu fi ales sacrificiul propriului trup, ci să fi sacrificat pe un altul. Precum una dintre gemenele-formă. Astfel aș fi avut azi o șansă să lupt pentru măreția acelei Puteri Supreme spre care tind toți.”

„Themis!”

„Da. Aceeași putere care te-a „convins” într-un final să-ți lași în spate propriile convingeri, Mōrgaṉā și să ieși din umbră.” Apoi, privind oarecum ironic în jurul lor, unde se vedea o întreagă armată de umbre alb-surii, Ian Gyar rânji. „Ori… mă rog, să te înhăitezi cu ele și să ataci.”

Mōrgaṉā oftă. „Nici nu știi despre ce vorbești de altfel, Ian Gyar. Eu nu m-am aliat cu ele pentru puterea lui Themis.”

„Atunci? Ca să faci cumva Regatul Apelor Morții cetate de scaun?”

Batjocura simțită în vocea lui Ian Gyar o făcu pe Mōrgaṉā să se miște în loc, nervoasă. Apoi, cu ochii scăpărându-i ușor din cauza furiei, făcu un pas spre dânsul, șuierându-i printre dinți, „De n-ai habar despre ce vorbești, ți-aș sugera să-ți ții limba după dinți, șarpe!”

„Sau?” O întrebă Ian Gyar calm.

„Sau poți să atragi asupra ta belele mai mari decât să ai un trup de umbră.”

„Iar asta o să se întâmple din cauza ta speri.”

„Ba nu. N-o să fie din cauza mea, șarpe. O să fie din cauza Sorții, cea care ne controlează pe toți și cea care ne-a adus de fapt aici, pe această blestemată câmpie din fața Taberei Rophionilor. Nu să le fim potrivnici însă, ci câini de pază ca nu cumva aceștia să scape iar și să le dejoace planurile altora.”

„Altora? Cui anume?” Se interesă el, privind-o țintă în ochi.

„O să vezi,” îi răspunse Mōrgaṉā surâzând. „Când o să vină timpul. Acum nu-i momentul pentru a dezvălui secrete, ci pentru a ne face bine treaba. Cel puțin eu am de gând să mi-o fac. Și, de n-ai de gând să mă ajuți, măcar stai deoparte și nu încurca!” Îi dădu Mōrgaṉā în grijă. După care, întorcându-se spre ai ei ostași-umbre, le dădu în grijă, „Să nu treacă niciunul de Bariera ceea. Nu până nu punem în sfârșit mâna pe sufletul care ne trebuie.” După care, fără să aștepte un răspuns, Mōrgaṉā se afundă în pădure.

Ian Gyar se încruntă. „Ce pune asta la cale mai nou?” Se întrebă el, rotindu-se ușor pe călcâie și privind în urma Mōrgaṉei. „Mai ales, cine-i apără spatele de se simte atât de încrezută în sine? Moirae? Parca? Sau poate…? Nu, nu poate fi Maranam, căci Mōrgaṉā n-o să-i slujească aceluia. Cel puțin nu fățiș și fără să aibă un plan bine pus la punct. Atunci? De-i drept ce gândesc și Mōrgaṉā are un plan, ce-i poate totuși mintea, căci nu cred că face ceva la întâmplare?!” Apoi, schițând un zâmbet ciudat, Ian Gyar se dispersă în aer. Nu ștergând-o de acolo așa cum îi ceruse Mōrgaṉā, ci ca să-i fie mai ușor să-i calce ei pe urme.

***

„Se întâmplă ceva?” O întrebă Ahi pe Anaya, văzând-o privind țintă spre locul în care ei o văzuseră anterior pe Mōrgaṉā. De altfel bătrâna vulpe privea într-acolo, pe jumătate doar întoarsă spre Barieră, de când fuseseră lăsați să treacă prin acea poartă deschisă de lupii magici. Și nu doar se uita Anaya într-acolo, ci se încrunta adesea, părând îngrijorată.

„Asta pentru că văd acolo ceva ce nu-mi place,” răspunse Anaya într-un final, răspunzând astfel la cu totul altă întrebare, la „De ce pari îngrijorată?” chiar dacă Ahi n-o pusese în voce. „O umbră.”

Ahi tresări. „Umbra cui anume?”

„Nu-s sigură, Mago Ahi. Am totuși impresia că-i anume Ian Gyar. La fel am impresia că nu-i aici în vizită, ci după ceva anume. Mai bine zis după cineva anume.” După care, întorcându-se ușor spre dreapta, Anaya privi țintă la Sephir, care se afla în acele clipe alături de soț, Bestla și Arion, zâmbind. De altfel avea și de ce să fie Sephir fericită, căci Arion și Bestla începură a juca iar jocul lor preferat de-a mâța și șoarecele și chiar era comic de privit la ei.

„Crezi că-i anume după ea? După fiica mai mare a nepotului Boor?”

„Cel puțin bănuiesc că-i așa. Sper însă să nu fie.”

„De ce? Pentru că astfel ar fi un dezechilibru de puteri de Ian Gyar pune iar laba pe Sephir? Ba cred eu c-o să ne facă o favoare.” Anaya îl privi furioasă. „Da, da, am înțeles eu că-s iar răutăcios, când n-ar trebui. Oricum, a fost doar o glumă.”

„O glumă care poate fi prost înțeleasă, căci… să nu uităm că până nu demult ați fost dușmanul acestor locuri, Mago Ahi,” îi dădu Anaya în grijă. „Un dușman care, chiar și de-a devenit peste noapte aliat, tot nu-i binevenit în zonă. De nu mă credeți, aruncați o privire în jur!”

Deși nu prea-i ardea lui de socializare, Ahi tot ascultă sfatul Anayei și privi în jur. Văzu astfel privirile lupilor magici ațintite asupra lui, multe dintre ele piezișe și deloc mulțumite să-l vadă acolo. La fel îi văzu pe Siari nescăpându-l din ochi în timp ce strângeau armele în mâini, în special Nathaniel, Mago și Malon. Și nu doar lor nu le era pe plac faptul că Magul Pietrelor Negre era acolo, ci și ghoulilor, cărora Ahi le trecuse calea în trecut și suferiseră destul de pe urma lui. „Dușmani care n-ar scăpa ocazia să-mi frângă gâtul de ocazia asta se va ivi cândva,” șopti Ahi în glumă, surâzând amar, căci înțelese în sfârșit că avea atâția dușmani, dar atât de puțini prieteni.

„Și nici nu știți câtă dreptate aveți gândind astfel, mărite Ahi,” îi spuse bătrâna vulpe, apropiindu-se mult de el. „La fel cum nu greșiți deloc pomenind ocazia ceea. O ocazie pe care de altfel o au atâta vreme cât puterea ta e împărțită la trei.”

„Ceva ce am de gând să schimb chiar acum!” Răspunse Ahi cu încredere. Și chiar era hotărât să-și recapete celelalte două părți ale echilibrului lui, căci era timpul să meargă s-o caute pe Mayar. Nu mai putea tărăgăna și-și lăsa fiica în mâinile dușmanilor, cu atâtea pericole în jur. De asta și porni spre sat, încotro se îndreptaseră Boor, Dike, Yamu, Island și Gaea de imediat ce ajunseră în tabără. Ahi i-ar fi urmat de atunci. Numai că, zărind preocuparea în ochii Anayei, decise să se sfătuie mai întâi cu ea și numai după asta să meargă în sat. În locul unui sfat însă se convinse că era absolut necesar să acționeze. De nu… de dușmanii lui ar fi aflat că-l puteau răpune atât de ușor în acel moment cât era a lui putere divizată, atunci Magul Pietrelor Negre ar fi fost fără doar și poate pierdut pe veci.

***

Ajungând în sat, cu Anaya călcându-i pe urme, Ahi se opri. O făcu când trecu pe lângă Porțile Ārakkiḷ-ului, care erau închise în acele clipe. Și, de cum se opri, închise ochii pentru câteva clipe, adulmecând zarea.

Anaya se opri și ea când îl văzu pe Ahi oprit locului. Își dădu seama că de făcuse el asta fusese pentru că simțise ceva. Dar, deși privi cu atenție în jur, ei nu-i fu dat nici să simtă ceea ce simțise Ahi și nici nu văzuse nimic straniu în jur. Chiar și așa, se încruntă bătrâna vulpe, căci nu-i plăcea defel să n-aibă puterea de-a vedea lucruri într-o zonă în care ar fi putut fi în pericol.

Dintr-o dată bătrâna tresări, auzindu-l pe Ahi spunând, „Simt prezența mamei mele aici!”

„A lui Tenebre?” Se interesă Anaya. „Dar… cum e asta posibil? Din câte știu Tenebre n-are puterea să intre în Tabăra Lupilor Magici. Nu atâta timp cât Bariera e încă în picioare.”

„Și ai dreptate. Mama n-are cum trece de Barieră. Chiar și așa, ceva al ei a fost în aceste locuri. De asta și simt o aură neagră în jur. Dar iaca nu-mi pot da seama defel ce anume să fie.”

„Palantirul,” auziră ei dintr-o dată glasul Gaeiei în spatele lor. Privind într-acolo, de unde auziră vocea, Ahi și Anaya o văzură pe Mama Pământ venind spre ei. Nu singură, ci însoțită de Lodur, Dike și Island.

Privind țintă la cei patru Titani, Ahi se încruntă. Nu că l-ar fi deranjat prezența lor acolo, ci pentru că nu-și putea da seama până unde erau implicați ei cu Tenebre. Mai bine zis nu putea înțelege pentru ce anume avuseră ei nevoie de Palantir, care servea în mare parte Magiei Negre și nicidecum celei Albe, cea controlată de cei patru Titani și cei care în veci n-ar fi fost în stare să controleze Palantirul.

„Chiar și așa ați făcut-o,” le spuse Ahi dintr-o dată, întorcându-se cu tot trupul spre ei. „Ați adus Palantirul aici, de partea asta a Barierei, chiar dacă nu-l puteți niciunul controla. De ce?”

„Pentru că era necesar,” îi răspunse Dike calm, știind prea bine despre ce vorbea Ahi, căci îl pusese deja Yamu la curent despre rănile lui Kkuṟai și de restul ce se întâmplase în lipsa lor. „A fost pentru a-l salva pe unul de-al nostru, iar singura șansă de al salva a fost Magia lui Tenebre, cea care se conține în Palantir.”

Ahi surâse ciudat, ceva ce-i atrase atenția lui Island. „Ți se pare nesăbuință cumva?”

„Da. Și știi de ce, frate? Pentru că Magia Neagră nicicând n-o să se supună celei Albe, chiar dacă așa va părea la început.”

„Nu înțeleg unde bați, Ahi,” se interesă Gaea. „Mai ales, de ce ești atât de sigur că puterea Palantirului nu funcționează fiind controlat el de noi?”

„Pentru că așa a fost mereu și singura care l-a controlat a fost a mea mamă. Nici chiar Coallar, care era mai puternic decât Tenebre, n-a fost în stare să controleze Palantirul. Ceva ce mă face să mă întreb cum și de ce vouă va reușit, așa cum pare a fi, odată ce mezinul lupului Yamu e viu, în tunelurile de colo.”

„Iar tu știi asta pentru c-ai avut o viziune cumva?” Se interesă Island, mârâind ușor cuvintele.

Ahi surâse iar. „Pentru că-i simt energia, Island, nu pentru că am văzut ceva, căci, chiar și de a mea putere e despărțită, încă am capacitatea de a simți energia cuiva. De asta și mi-a fost dat să simt puterea Palantirului și faptul că ceva e în neregulă aici. Vouă nu vi se pare a fi așa?”

Dike se încruntă. „În neregulă? La ce anume te referi?”

„La faptul că locul ăsta e înconjurat de umbre,” răspunse Ahi pe un ton șuierat, făcând-o pe Anaya să tresară și să-l privească speriată. Ceilalți titani doar se încruntară, schimbând priviri, căci nu puteau înțelege defel la ce se referise Magul Pietrelor Negre. Ahi, deloc deranjat să vadă că nu era crezut, cel puțin că nu era crezut în totalitate, le întoarse brusc spatele, spunându-le, „Să ne apropiem de porți!” După care, pornind într-acolo și cu restul pe urmele lui, își puse iar mâinile la spate după cum îi era felul să meargă.

Ajuns lângă porți însă, Ahi nu se opri după cum îi fusese intenția și cum crezuseră Titanii că el va face. Magul doar trecu pe alături și se îndreptă spre Piatra Vestică Vāyil. Nici lângă piatră nu se opri, așa cum gândise Anaya, căci ajunse uneori să-i anticipeze mișcările în timpul cât trăiseră împreună pe munte, ci merse un pic mai departe, până ajunseră în locul în care se vedea o spărtură. Mai bine zis părea un gol într-un perete, chiar dacă era doar aer în jur. După care, ajuns lângă acea spărtură, Ahi se puse în pirostrii și privi prin ea, văzând partea de dincolo de gard. „Pe aici au trecut două suflete,” spuse el într-un final.

„Două suflete? Cine anume?” Se interesă Dike, apropiindu-se brusc de Ahi. Și, punându-se și el în pirostrii, privi în aceeași direcție, cutremurându-se mai apoi. „Un suflet de foc și… nu poate fi, Samaya?”

„Așa cred și eu,” îi spuse Ahi, privindu-l țintă pe Titan. „Numai că, vine următoarea mea întrebare: dacă Samaya doarme în casa ta de lemn, cum e posibil ca prezența ei să fie simțită aici?”

„Palantirul!” Murmură Gaea, făcându-i pe toți să tresară. „Palantirul pare să ne joace o festă, făcându-ne să credem ceea ce nu e.”

„Ce dacă e totuși adevărul?” Spuse Ahi calm. „Ce dacă într-adevăr cele două persoane au trecut pe aici și noi n-am fost la curent cu asta?”

„Imposibil!” Aproape că strigă Lodur. „Samaya n-ar fi plecat din tabără. Nu pe ascuns și mai ales nu controlată de Puterea Palantirului, cea care n-a controlat-o niciodată pe a mea nepoată. Singura care a controlat Palantirul a fost Yellen și asta din cauza că Puterea Palantirului și cea a lui Accu sunt legate.”

„O putere care-a fost întreruptă odată ce acea Yellen a trecut de Porțile Ārakkiḷ,” murmură Anaya gânditoare, făcându-i pe toți să tresară și s-o privească speriați. „Mai ales… de Palantirul a scăpat cumva din plenul acelei tinere Yellen, a făcut tot ce-a putut ca să se întoarcă iar la al lui stăpân.”

„Dar… e imposibil!” Se încăpățână Gaea. „Nu-i posibil ca Yellen să fi pierdut Palantirul! Cel mai probabil că-l are cu ea și noi doar avem vedenii stând aici. De altfel nu m-ar mira să fie așa, stând lângă un așa demon!”

Ochii scăpărând ai Mamei Pământ și faptul că vorbea nesăbuit, ceva ce nu-i stătea în fire, îl făcu atent pe Dike. De asta și-o privi cu mare atenție. La fel i se păru stranie și licărirea din ochii lui Island. Singurul care părea calm, privind țintă spre gaura ceea prin care Dike și Ahi priviseră, era Lodur, cel care și spuse într-un final, „Palantirul ne influențează pe toți deja și asta doar din proprie prostie.”

„L-am trecut de Barieră!” Spuse Dike cu încredere.

Lodur dădu din cap că da. „Iar asta a fost fără doar și poate planul măreț al cuiva. Un plan care le-a funcționat de la prima la ultima, începând cu atacul corbilor Kākkai și terminând cu fuga ghoulului Calmac prin acea gaură.”

„Și nu doar Calmac a dispărut din tabără,” le strigă Yamu, venind în fugă spre ei, urmat de Boor, Fenrir și Nathaniel. „Prințesa Samaya tot nu-i de găsit!”

„Cum a fost asta posibil?” Strigă Dike, ridicându-se brusc în picioare. „Cum e posibil ca Samaya să fi plecat și niciunul din noi să nu fi știut despre asta?”

„A fost Palantirul așa cum am și spus!” Toți se înturnară brusc spre Ahi, care spusese acele cuvinte. „Da iaca cine anume îl controlează de data asta, nu vă pot spune, căci sunt sigur doar de un lucru acum: că acest gol în Barieră n-a fost creat de-a mea mamă. Fără doar și poate nu, căci Tenebre n-a avut nicicând puterea să subjuge puterea Rophionilor, iar asta înseamnă doar un lucru…”

„…că cea care e împotriva noastră e fără doar și poate Soarta. Cea care în aceste clipe e de partea Vieții!” Mârâi Dike printre dinți, privind țintă spre acel gol în Barieră, cel creat de puterea lui Vāḻkkai, singura capabilă să-i învingă pe Rophioni, deși păruse mereu că era de partea lor.

***

„Titanul Dike n-o să vă ierte nicicând această trădare, Vāḻkkai!” Îi spuse Patavi Vieții. Se afla la doar un pas în urma acesteia, nu departe de Tabăra Rophionilor.

„Știu!” Răspunse Vāḻkkai tristă. „A fost însă necesară trădarea.”

„Nu-s atât de sigură acum,” îi spuse Patavi, plecându-și ușor capul. „De i-ați fi spus Maestrului Dike pentru ce aveați nevoie de gemenele-formă, nu cred că s-ar fi opus.”

„Ba ar fi făcut-o!” Șopti iar Vāḻkkai. „Ar fi făcut-o, căci Dike n-ar fi permis nicicând distrugerea Paradisului creat de el și Gaea. Nu pentru a-l renaște pe cel pe care l-am pierdut noi: Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa-ul! Tocmai de aceea, pentru că suntem pe cont propriu în lupta cu Soarta, Patavi, trebuie să facem tot ce ne stă în putință să întoarcem totul la locul lor.”

„Chiar cu prețul morții atâtor suflete? Vāḻkkai, mi se pare cruzime să distrugem Paradisul ăsta doar pentru a salva un altul, care e deja pierdut. Am fi putut să creem un altul al nostru aici, pe Pământ, păstrând în suflete amintirea celor pe care i-am pierdut atunci.”

Ochii lui Vāḻkkai se umplură de lacrimi. „Amintirile dor, Patavi! Atât de mult dor acele amintiri pe care îmi spui să le păstrez în inimă. Acele amintiri în care mi-am pierdut ambii copii. De asta și nu pot ceda. Nu acum când sufletul de mamă îmi strigă că pot întoarce timpul și-mi salva copiii. Că-mi pot salva Planeta, Patavi! A noastră scumpă planetă, Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa-ul, al nostru Paradis!”

„Unul pe care nu suntem sigure că îl putem reface, stăpână!” Spuse și Patavi cu ochii în lacrimi. „La fel nimeni nu ne garantează că dacă și-l vom reface, că dacă și vom fi în stare să întoarcem timpul și să salvăm de la pieire Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa-ul, nu vom retrăi iarăși aceeași durere.”

Trăgând adânc aer în piept, Vāḻkkai se întoarse și o privi țintă pe Fecioara din spatele ei. Apoi îi zâmbi, spunându-i cu încredere, „Atâta timp cât mai e speranță, putem face totul! Chiar putem lupta împotriva Sorții, luând de la ea ceea ce ne-a răpit cândva: inima, Patavi, căci anume asta Viti a luat cândva de la noi, pedepsindu-ne pentru că n-am fost în stare s-o cinstim pe veci, ca pe singura și de neegalat a noastră stăpână. De asta și-am pierdut tot atunci, visând la o altă lume! Da, am pierdut tot pentru c-am visat să fim proprii stăpâni! Putem însă schimba totul de renaștem Īṭaṉ Ellaiyaṟṟa-ul. De ai mei copii vor fi iar vii, ei vor avea puterea să schimbe Soarta și să trăim cu toții, fericiți, Patavi, așa cum ne-am dorit!”

„Fericirea nu se construiește pe distrugere și pe nefericirea altora, Vāḻkkai.”

„Știu!” Spuse brusc Vāḻkkai, întorcându-i spatele lui Patavi. „Chiar și așa, n-am să cedez!”

„De ce?” O întrebă fecioara cu glas tremurând.

„Pentru că nu mă lasă inima de mamă să cedez acum. Da, acea inimă de mamă care-mi spune să merg până în pânzele albe, dar să revăd iarăși acele două chipuri care mi-au fost atât de dragi: ai mei copii!”

***

Lacătul cel mare, de la celula de aur al lui Mannar, căzu cu zgomot la pământ în momentul în care mâinile împreunate ale gemenelor-formă îl atinseră în același timp. Astfel, împreunând mână dreaptă cu mână stângă, Samaya și Mayar își uniră forțele, redând libertatea demonului pe care adesea îl văzură în vise ca al lor călău și de care se temuseră de moarte. În acele clipe însă, neputându-și deloc controla voința, căci căzuseră ambele pradă vrăjii altora din acea poiană, fetele își uniră pentru a treia oară puterea în acea Pădure Magică, readucând prăpădul pe pământ, un prăpăd râvnit de mulți, chiar dacă fiecare își urmărea propriul scop prin eliberarea lui Mannar.

Cine anume își dorea atât de mult libertatea acelui demon? Fără doar și poate Tenebre, care îi era mamă și care îl „iubea.” Cel puțin asta era ceea ce credea ea, căci asculta de fapt și ea ordinul lui Eris, care visa astfel la propria libertate, odată ce Mannar ar fi cucerit lumea și ar fi avut și ea șansa să vină pe pământ. Apoi era Tartos, cel care de fapt îl controlase pe Ian Gyar atâta amar de vreme, deși regele-șarpe crezuse că ascultase ordinele lui Maranam. După care, a treia, dar nu cea din urmă și cea care-și dorea cel mai mult eliberarea lui Mannar și rescrierea istoriei, era fără doar și poate Vāḻkkai.

Mai rămânea un rău însă pe pământ și care pândea din umbră. Un rău care se afla pe buzele tuturor, dar numele căruia se temeau toți să-l rostească cu voce tare: Soarta. Da, Soarta își dorea și ea rescrierea propriei istorii, căci prea departe merseră mulți cu nebunia lor și urmărirea propriilor țeluri mârșave, uitând de idealuri, de puteri supreme și de vocea inimii. De asta și permise într-un final Soarta ca ceea ce-și doreau ai ei dușmani să aibă loc: eliberarea lui Mannar, fără să le spună și lor, din timp, că istoria lumii va fi rescrisă așa cum au vrut ei, doar că într-un mod total opus celor dorit de ei.

Până ca asta să se întâmple însă, până ca pe Papirusul Vremii să stea scrisă o nouă istorie, trebuia să se termine prima, cea prevestită cu multe milenii în urmă: destinul uman, cel al păcătoșilor, care trebuia să ia sfârșit ca lumea întreagă s-o ia mai apoi de la capăt cu inimă ușoară. Și, așa cum mulți văzură istoria de-a lungul vremii în ape sau în stelele cerului, iar alții îl văzură în vise, Mannar, odată scăpat din a sa captivitate, urlă din toți bojocii, făcând cerurile să se cutremure de răul strigătului lui. Strigăt care aduse noaptea peste Pădurea Rophion și deasupra întregii lumii, condamnând-o la o eternitate de suferință, o eternitate trăită în întuneric. Apoi, când se transformă el în acel demon de foc, pe care Dike îl văzuse cândva atingând Palantirul lui Tenebre, Mannar își folosi întreaga putere de care era capabil și chiar dădu foc lumii… la propriu.

Plângeau cerurile de răul acelui demon în acele clipe. Își plângeau de milă copacii, strânși în brațe de flăcările iadului. Strigau în înalturi păsările cerului, cele cărora le lipsea aerul în acele clipe, căzând mai apoi pradă fumului înăbușitor. La fel cum plângea și inima lui Dike în acele clipe, cel aflat la marginea poienei lui Mannar în acel moment, privind cu groază la Mannar, cel urcat în cele din urme pe-un cal negru ca cătrana, c-o sabie imensă în mâini și gonind spre locul în care gemenele-formă stăteau îngenuncheate și privind spre el de parcă ar fi fost în transă.

Și nu făceau nimic Samaya și Mayar în acele clipe ca să se salveze. Nu făcea nimic nici Dike, care se simțea împietrit în acele clipe, în timp ce restul păreau făcuți din ceară ce se topea încet, căci nu venise Dike singur în acea poiană în căutarea fiicei iubite, ci cu întreaga sa armată de aliați, care se oferiseră să-l ajute. Ajunși în poiană însă, când prăpădul nu mai putea fi oprit, căzură și ei pradă aceluiași imens blestem al Sorții cum căzuse și Vāḻkkai într-un final: cea care dispăru din astă lume asemeni lui Baradar - sub formă de scântei arzânde, doar că ea dispăru nu cu inocența în priviri, ci cu ochii în lacrimi.

Lacrimi se văzură și în ochii Samayei în cele din urmă. Începură să-i lăcrimeze ochii când realiză în sfârșit ce anume făcuseră lumii cu mâna lor: o sortiseră pieirii, deși luptaseră atât de mult ca asta să nu se întâmple. Și, exact așa cum văzuse de multe ori în vise, acel demon, la vederea căruia tremurase ca varga în somn de atâtea ori, gonea ca nebunul spre ele, având un singur scop în minte… să le aducă și lor sfârșitul.

Apoi… când înțelese cât de mici au fost de fapt în fața Sorții, Samaya zâmbi. O făcu cu amărăciune, căci doar de atâta mai era capabilă a ei inimă. După care, încă cu lacrimi în ochi, Samaya șopti, „Soartă, ai milă de noi, păcătoșii și nu ne da pe noi pieirii!”

„De parcă asta ne va ajuta să ne găsim salvarea!” Auzi ea glasul lui Mayar în stânga ei.

Privind într-acolo, Samaya o văzu pe Mayar zâmbind. Era senină a ei copie, arătând așa cum Samaya n-o văzuse nicicând… cu păr negru și rochie albă, exact așa cum arătase Mayar când își folosise puterea și văzuse trecutul Morenei, pătrunzând adânc în a ei ființă. Un chip de care Mayar se îndrăgostise privindu-se atunci în apă: chipul inocenței ei.

De asta și zâmbea Mayar în acele clipe: zâmbea, căci, în sfârșit, putea fi ea și nu cineva pe care alții o inventaseră cândva, când îi răpiseră inocența din leagăn. După care, fără ură în priviri și așa cum n-o privise nicicând pe a ei copie, lupoaica, Mayar se uită în ochii Samayei, căreia îi spuse, „De-o exista cândva un mâine după asta, de-o fi să ne mai vedem cândva, tânără lupoaică, sper să te am de prietenă și nu de dușman.”

Samaya se încruntă, neînțelegând mesajul cuvintelor vulpii. Ba chiar și întrebă, „Prietene? Tu și eu?”

„Crezi că nu-i posibil?” Întrebă și Mayar, senină.

„Da, căci noi am fost create să fim fețele opuse ale unei monede. Da, suntem două puteri opuse create de Soartă pentru ai sta împotrivă.”

„Ba nu, Samaya! Noi doar am fost folosite de toți pentru ca alții să-și atingă ale lor scopuri, dar nicicând n-am fost noi de fapt. De asta și spun: de-om mai avea cândva șansa să renaștem, de-om avea cândva șansa să ne revedem cândva, atunci să fim noi cele care își aleg soarta și să nu permitem altora să decidă pentru noi.”

„Ceva imposibil, Mayar!” Spuse Samaya, surâzând și ea. „Știi prea bine că cu Soarta nimeni nu s-a pus și nicicând nimeni n-o să câștige împotriva ei.”

„Nici nu vorbeam de asta dacă sincer. Vorbeam doar de o a doua șansă dată lumii de însăși Soartă, dacă așa ceva va fi cândva posibil.”

Samaya nu mai spuse nimic după astfel de cuvinte. Doar zâmbi, auzind copitele calului ce gonea ca nebunul spre ele atât de clar în urechi. Și, senină, așa cum nu mai fusese nicicând, întinse ambele palme spre Mayar, așteptând ca tânăra vulpe să i le atingă și ea.

Mayar nu le atinse însă de îndată. Doar privi confuză la Samaya, căci nicicând nu se așteptase la o așa bunătate din partea rivalei ei. Apoi, fără să înțeleagă ce anume voiau Soarta și Samaya de la ea, fata privi îndelung la palmele Samayei, cele care priveau cerul în acele clipe și pe care se vedeau reflectate cerul și pământul așa cum fuseseră ele în anii copilăriei lor.

Privind într-un final la palmele ei, Mayar văzu exact contrariul: văzu prăpădul pe care-l trăiau în acele clipe reflectat pe palmele ei. „Ca fețele opuse ale unei monede,” cum șopti ea într-un final, compleșită parcă de povara propriilor cuvinte. Și, exact în clipa în care Mannar ridică sabia să taie firul vieții lor, firul destinului a două tinere cu suflete opuse, Mayar zâmbi și întinse mâinile în față, cu palmele ei privind parcă la palmele Samayei, pe care le atinse într-un final… exact în clipa în care Timpul se opri în loc, deși lumea părea că se transforma încă în cenușă…

***

…Era doar scrum, oriunde n-ai privi. Scrum pe care Ūḻal îl văzuse cândva în apele Caktiyiṉ Ātāram-ului. „O lume în care trăiesc doar umbrele,” cum șopti Titanida Minciunii într-un târziu, oprită chiar în mijlocul Poienei lui Mannar, cea transformată în ruine.

Stătea Ūḻal chiar în centrul poienei în acele clipe. Stătea ea chiar pe locul în care existase cândva celula lui Mannar, cea din care rămăsese doar scheletul și acela vag, pe cale să cadă la pământ sub formă de cenușă sură, de cenușă bătută de vânt. Da, chiar se vedea acolo Apocalipsa venită atât de crunt pe pământ.

Privind la toate astea, Ūḻal oftă. Își plecă capul și închise ochii pentru câteva clipe, lăsând ca borurile glugii largi, glugii de la acea pelerină sură ce-o purta pe umeri, să-i acopere complet chipul. Nu stătu astfel pentru multă vreme însă, ci doar pentru câteva clipe. După care, când se îmbărbătă cât de cât, Ūḻal ridică capul, iar marginile glugii, ce se dădură brusc într-o parte, îi revelară lumii chipul ei: cel cu urme adânci de arsură pe piele. „Așa cum a fost de fapt prezis cândva,” murmură Ūḻal, care porni iar în lunga ei rătăcire prin lume, pe un pământ dat uitării, pe un pământ al umbrelor, căci chiar părea că nimic viu nu mai exista pe el, pe un pământ acoperit complet de cenușă și durere.

În timp ce pleca, Ūḻal lăsa urme adânci pe cenușa vremii. Urme pe care vântul, cel ce se simți dintr-o dată în fosta Poiană a lui Mannar, le mătură cât de curând, dându-le și pe ele uitării, așa cum fusese dată uitării și lumea de fapt. Doar că… așa să fi fost oare? Chiar fusese dată uitării lumea sau era doar o mască? Era o iluzie a ceea ce fusese lăsat în urmă, ca pedeapsă pentru păcatele celor ce se vruseră stăpâni pe tronul lumii fără să fie nicicând conștienți că lumea e de fapt Stăpâna ei…

La aceeași Stăpână privi și Ūḻal în cele din urmă, întorcând doar capul și privind spre locul pe care Tabăra Rophionilor existase cândva. Acolo, chiar deasupra taberei, se activă iar primul Inel al Sorții. Apoi se activă al doilea - cel de deasupra Paṉi Makkaḷ-ului, cel de-al treilea - de deasupra pădurii ghoulilor și tot așa până șapte Inele ale Sorții nu fură active pe întreg Pământul de fapt. Și, în clipa în care șapte Inele se colorară jumătate în roșul focului și jumătate în albastrul cerului spălat de păcate, apăru Themis chiar în centrul lor: Balanța Lumii și a ei stăpână, cea sub formă de Roată a Vremii, ce începu să se miște în urmă mai apoi… încet-încet…

VA CONTINUA…