Era liniște pe Câmpia Estică a Paṉi Makkaḷ-ului. Mult prea liniște pentru gustul lui Ṭirākulā, care stătea mult în spatele Vanamarilor săi, cu ochii închiși și mirosind orizontul. Îl deranja ceva la aerul din jur, dar nu putea înțelege ce. Și nici n-avea pe cine întreba de altfel de simțea anxietatea ceea din jur singur sau o mai simțeau și alții. De aceea și se decise să-și țină limba după dinți, cel puțin o vreme până ce înțelegea care era treaba cu masca ceea de liniște pe Câmpia Miruṅkaḷ sau cum mai era ea cunoscută de alții drept Câmpia Bestiilor. De ce anume a Bestiilor? Pentru că anume în acel loc se spunea printre Oamenii Gheții că avuse loc o mare bătălie între fiare, multe milenii în urmă. Care fiare însă?! Nimeni nu știa. Doar își aminteau oamenii că se vărsase mult sânge în acel loc și că anume de asta strămoșii îi și dădură numele de Miruṅkaḷ câmpiei Fără Nume sau Peyaraṟṟa cum era știut acel loc mai înainte.

„Ar fi trebuit să-i spună Câmpia Groazei nu a Bestiilor,” mârâi Ṭirākulā printre dinți când își simți blana zgribulindu-se din cauza unui vânt rece ce se stârnise dintr-o dată în jur. „Sau al fantomelor, căci altfel nu-mi explic de ce mă simt de parcă-s închis într-o cușcă cu fiare.”

„O fi pentru că deja-ți pierzi mințile?” Decise Domas să-l tachineze, apropiindu-se brusc de-al lor lider, pe la spate. Nu-l privi însă pe Ṭirākulā, deși acela-i aruncă o privire de ură, ci se așeză pe burtă, în dreapta conducătorului lor, privind țintă la Barieră. După care, căscă dulce și-și continuă gândul. „Și totuși… nu ți-ai pierdut tu mințile.”

„Credeai cumva contrariul?” Îi arătă Ṭirākulā colții.

„Sperasem să fie așa. Visasem la asta mai bine zis. Dar, cum am eu noroc precum are broasca păr, iaca și ești tu întreg la minte. Doar unele instincte ți-au slăbit, trebuie să recunoști și tu. Să fie oare pentru c-ai îmbătrânit?”

„În caz c-ai uitat, ești mai bătrân ca mine, Domas,” lăsă Ṭirākulā să-i scape un mârâit gros din gâtlej, dându-i târcoale Vanamarului de alături.

Domas căscă însă dulce în loc să se simtă amenințat de privirea chiorâșă a lui Ṭirākulā. După care, oarecum plictisit, își puse botul pe labe și spuse, „Da, ai dreptate: sunt mai bătrân ca tine și poate și mai înțelept.”

„Ceva de care mă îndoiesc totuși. Și știi de ce?”

„Pentru că, dac-aș fi fost înțelept, demult ai fi rămas fără cap?”

„Cam așa ceva. Dar, cum încă îmi stă capul pe umeri, nu te poți lăuda cu înțelepciunea, să știi.”

„O fi cum zici. Doar că, Ṭirākulā, să știi că înțelepciunea unuia nu se poate măsura în forța fizică sau în capacitatea lui de-a lăsa pe un altul fără cap, ci… în a simți pericolele. Precum cel din spatele Barierei de colo.”

Ṭirākulā îl privi crucit. „Despre ce mama naibii vorbești, Domas? Nu-i nimeni acolo. Sau… ai orbul găinii cumva?”

„Ba nu, nu-s orb, chiar dacă am îmbătrânit și nu mai văd bine uneori. Asta însă nu mă împiedică să simt energia. Una a naibii de rece de altfel, a nimănui altcuiva decât a lui Kirivas. Și nu-i singur să știi, ci cu o mulțime de vânturi reci ca gheața ce stau acolo de strajă.”

„Kirivas e după Barieră? Da ce-a pierdut acolo?”

Domas îi aruncă o privire piezișă conducătorului său, chipurile „Ești prost?” Apoi, scuturând cu reproș din cap, spuse, „Ce altceva putea face decât să se asigure că noi nu trecem de Barieră?”

Ṭirākulā lăsă să-i scape din piept un hohot de râs greoi de parcă s-ar fi înecat cu ceva și voia să dea piedica ceea afară din el. Văzându-l pe Domas uimit, îi spuse încă râzând, „O Barieră pe care nu suntem în stare s-o trecem totuși. Nici cu ajutorul smintitei de colo.”

„Ți-aș sugera să-ți ții limba după dinți, Ṭirākulā,” mârâi înfuriat Domas, ridicându-se pe toate cele patru labe. „Titanida Tīmai nu-i nicidecum smintită.”

„Dacă zici tu! Numai că uiți un lucru: întreagă-întreagă la minte tot nu e. Și știi de ce-s atât de sigur? Din cauza „suratelor” ei de colo.” Ṭirākulā arătă apoi cu capul spre primul rând de copaci din spatele lor, pe crengile cărora se aflau stoluri-stoluri negre de ciori. „Nimeni întreg la minte nu umblă cu așa animale de companie după el, să știi.”

„De parcă cei ce umblă singuri par a fi normali. Te avem de exemplu pe tine.”

„Da, aici trebuie să recunosc că ai dreptate: m-am smintit și eu. Demult de altfel. Asta însă nu mi-a umbrit nicicând judecata și nicicând n-am crezut că-s superior altora. Spre deosebire de „Domnița” ta. Dar, fie pe-a ta: de ai de gând să slujești unei inutile, problema ta!”

Domas rânji. „Cel puțin eu o slujesc din proprie inițiativă, pe când tu ești forțat s-o faci, Ṭirākulā: ca un câine bătut ce-a fost pus în lanț și tras mai apoi după căruță.”

„Pe cine faci tu câine?” Aproape că urlă Ṭirākulā, apropiindu-se brusc de Domas. Și, zbârlindu-și blana, așa cum făcu și Domas, Ṭirākulā îi arătă colții ascuțiți și cu pete negre pe alocuri.

Erau încinși de altfel pentru o scărmăneală pe cinste. Una care i-ar fi lăsat probabil pe ambii fără blană, căci își doreau demult să-și înfigă iar colții în gâtlejul celuilalt și să-l învețe minte. Numai că, un bici ce mușcă dintr-o dată blana ambilor lupi, îi făcu să sară în sus, schelălâind ca apucații, ca mai apoi să se audă doar un hârâit surd ieșit din al lor gâtlej când văzură că anume Tīmai îi despărțise. Ei însă, deși tare și-ar fi dorit ambii să-și înfigă dinții în al ei gâtlej, chiar dacă nu voiau să recunoască deschis asta, nu-i putură spune nimic. Doar priviră pieziș spre ea, aproape neobservat, când Tīmai le șuieră printre dinți:

„De vi-i a scărmăneală, așteptați-vă rândul, câini ce sunteți! Avem oaspeți în spatele Barierei, în caz de nu știați! Alți câini ce abia așteaptă să ne sfâșie blana.”

„Știam și noi!” Mârâi Ṭirākulā abia auzit. „De la asta și s-a iscat cearta, căci nu ne dădeam rândul cine să le spună primul „salut,” minți Vanamarul.

Tīmai îl privi chiorâș. Nu prea credea ea în vorbele acelui Vanamar, dar nici n-avea cum demonstra contrariul. De aceea și întrebă, „Și, se poate de știut de când mă rog v-ați dat seama că-i cineva din dușmani după Barieră?”

„Numai ce, stăpână,” răspunse Domas, gudurându-se pe lângă ea. „Eram pe cale să-ți spunem și ție!”

„Când: înainte sau după ce v-ați fi rupt unul altuia beregata?” Apoi, fără să aștepte răspunsul, Tīmai le întoarse spatele, ordonându-le, „Pregătiți-vă de atac!”

Ṭirākulā și Domas schimbară priviri. „Atac? Care anume?” Își întrebă Domas liderul.

„Idee n-am. Dar… o să aflăm curând!” Mârâi Ṭirākulā, făcând un tur câmpiei ca să le dea de știre celorlalți Vanamari să fie pregătiți de luptă.

La jumătatea câmpiei se opri însă brusc simțind un aer al naibii de fierbinte venind din spate. Se simțea de parcă ar fi ars pădurea întreagă, atât de dogoritor era aerul cela. Mirosind aerul însă nu-l simți încărcat de fum și la fel văzu într-un final că nici Pădurea Kiago nu ardea, iar asta i se păru al naibii de ciudat. Nu era însă singurul deranjat de căldura ceea, căci îi văzu atât pe Domas cât și pe Tīmai scrutând zarea în căutarea „dușmanului” celuia invizibil, cel care era de vină pentru „foc.”

Doar Vanamarii lui Ṭirākulā stăteau locului, cu spatele la pădure. Li se zbârliseră blănile și li se încrețise mult pielea boturilor, căci simțeau și ei mirosul cela de pârlit. Aveau însă ordin să stea cu ochii pe granițele Paṉi Makkaḷ-ului, fără să le scape nicio mișcare și anume asta și făceau. De nu, de s-ar fi întors măcar unul spre pădure și-ar fi nesocotit ordinul lui Ṭirākulā atunci ar fi fost pe loc pedepsit, c-o mușcătură adâncă de gâtlej, care l-ar fi trimis pe răzvrătit pe lumea cealaltă fără doar și poate.

Spre deosebire de Vanamari însă, care-și tot zbârleau blănile și-și arătau colții, Tīmai părea a naibii de calmă. Era însă conștientă că nu avea vedenii și că avea dușmani atât din față cât și din spate. De ce era atât de sigură? Aerul din jur. Cel din spate de exemplu, cel ce venea dinspre Regatul Gheții era al naibii de rece de-i făcea pielea de găină. Cel din față însă, ce se simțea venind dinspre pădurea Kiago era extrem de fierbinte, ceva ce-i pârli nițel vârful părului și al genelor, iar asta îi dădu de înțeles că doar un singur dușman era capabil de-o astfel de putere. „Nimeni alta decât Mărita noastră Hestia!” Aproape că strigă Tīmai la un moment dat, de-i făcu pe toți Vanamarii să tresalte și s-o privească speriați. Titanida însă, fără să-și bată capul cu ei, începu a se roti ușor pe călcâie ca să nu fie luată prin surprindere de apariția bruscă a Hestiei pe undeva prin preajmă. Și, cât se rotea ea pe călcâie, continuă să strige, „Haide, Mărită Hestia, nu fi lașă! Știu că ești aici, căci nu degeaba ne-ai lăsat să-ți simțim respirația de foc: era pentru a ne da de știre că ești aici, nu?”

Un râs ciudat înconjură cât de curând Câmpia Miruṅkaḷ. Un râs ce păru a fi cal galopând, căci atât de repede făcu înconjurul câmpiei, zgribulind și mai mult blana lupilor. Asta însă o făcu și mai atentă pe Tīmai, căci știa prea bine râsul cela: era al Hestiei, fără doar și poate. La fel ca sunetul cela de tobe bătute cu palmele goale ce începu să se audă curând după primul râs. Și, la nici un minut distanță, după ce reușiră totuși să vâre frica măcar în oasele Vanamarilor, prima care apăru pe Câmpia Miruṅkaḷ, la doar câțiva metri de Tīmai, fu Hestia. Aceasta din urmă, zâmbind, își privi dușmanca, căreia îi spuse, „Încă mă poți simți, Tīmai! Chiar și după milenii fără a da ochii una cu cealaltă. Să fie oare pentru că m-ai dorit?”

„Absolut. La ce-am visat în tot acest timp a fost să-ți sucesc gâtul, soră Hestia. Iaca de asta și ți-am învățat toate șmecheriile. Ceva ce nicicând n-o să mă mai poată lua prin surprindere, să știi!”

„Crezi tu?” Îi răspunse Hestia sigură pe sine. Asta o făcu pe Tīmai și mai atentă. „Eu n-aș fi atât de sigură, căci… ups, ești înconjurată, Tīmai. Ai nimerit singură în Capcană. Cea a Sorții, mă refer, pe-o câmpie a fiarelor.”

Fu rândul lui Tīmai să râdă în hohote. Râsul ei n-o luă însă prin surprindere pe Hestia. Aceasta doar privi cu atenție la nebuna din fața ei. Pentru minute bune privi de altfel, căci Tīmai părea să fi vrut să elibereze tot râsul care i se adunase în piept timp de milenii. Doar într-un târziu se calmă cât de cât și-i spuse Hestiei, „De parcă eu aș fi o bestie să mă prinzi în cușcă, Hestia. Poți încerca de vrei. Doar că… tare mă îndoiesc c-o să-ți reușească. Și știi de ce?”

„Pentru că al tău stăpân Maranam îți apără spatele?”

„Al meu părinte, nu stăpân, ceea ce-i diferit. Cum? Simplu: asta mă face pe mine stăpână.”

„Dacă zici. Doar că… să te luminez nițel, Tīmai, dacă tot pari atât de… „sigură pe tine,” îi spuse Hestia cu viclenie în glas, ceea ce-o făcu pe Tīmai atentă. Ba chiar și rânjetul i se șterse de pe față, căci își dădu seama că Hestia știa ceva ce ea nu știa. Și avu dreptate, căci Titanida Focului îi spuse, șoptind cuvintele de data asta, „Pentru că ești singură în războiul ăsta, soră Tīmai. Părintele tău, Măritul Maranam, e și el în cușcă.”

„Minți!”

„Ce câștig făcând asta? Nimic. Doar m-aș minți pe mine în locul tău. Doar spun ceea ce știu: că Maranam și Fecioarele Uyarvu stau chiar mai rău ca voi acum, căci cu ei e nimeni alta decât Iruḷ. Nu singură, ci cu Nemirā și cu întregul Kal Kaṉiyaṉ-ul între ei.”

„Ah,” strigă Tīmai de nebună. „Se pare că v-ați pierdut cu totul mințile de-ați decis să ne stați în cale! Dar… ați ales greșit, soră Hestia, pentru că, atacându-ne astfel și vrând să ne dați pe noi pieirii, n-ați făcut decât să vă strângeți ștreangul și mai aproape de gât. Acum, Ṭirākulā! Atacați!”

Ṭirākulā o privi cu ochii cât cepele. Văzând însă că Tīmai era complet scăpată de sub control, ordonă totuși Vanamarilor să se regrupeze și să pornească spre Hestia. Și nu doar s-o sperie le ordonă Ṭirākulā Vanamarilor săi, ci „S-o rupă în bucăți de trebuie ca să dea astfel un exemplu tuturor și astfel nimeni în veci să nu mai îndrăznească să-i atace.”

Trebuiră însă Vanamarii să-și pună pofta în cui, căci, după ce făcură nici zece pași spre Hestia, săgeți verzi, veninoase la vârf, se înfipseră cât de curând în pământ chiar între labele lor. Asta îi făcu să stea locului și apoi să privească speriați în jur, neînțelegând de unde se trăsese. Și nu doar Vanamarii fură luați prin surprindere cu săgețile celea, ci și Ṭirākulā, care-și aruncă imediat ochii spre pădure, înțelegând de unde anume se trăsese spre ei. De văzut nu văzu însă pe nimeni. Cel puțin o vreme, căci, în clipa în care Hestia privi peste umăr, spre pădure și ea, lui Ṭirākulā îi fu dat s-o vadă pe Daphne, conducătoarea Driadelor, printre crengile unui imens copac. Nu era singură acolo, ci c-o mulțime de nimfe. Pe ele Ṭirākulā doar le zări printre crengi, fără să le vadă însă chipul, căci erau bine protejate de coroanele frunzoase ale copacilor în care erau urcate.

„Acum înțeleg!” Mârâi Ṭirākulā, privind la Domas, care era în dreapta lui. „Avem companie de frunze!” Dar, deși vruse să fie o glumă sau poate o insultă la adresa Driadelor, era totuși Ṭirākulā cătrănit, căci își dădea prea bine seama că atâta timp cât erau în câmp deschis erau vulnerabili.

Nu la fel părea să gândească Tīmai însă, căci aceasta, după ce-o zări și ea pe Daphne în copacul cela, îi spuse Hestiei, „Mare scofală: ți-ai adus ajutoare de „mare nădejde.” Pe nimeni alta decât pe Daphne, o șerpoaică care se ascunde printre frunze.”

„În locul tău n-aș disprețui-o, Tīmai. Știi prea bine de ce-s în stare Driadele.”

„Da. Am auzit câte ceva. Nimic ieșit din comun de altfel,” răspunse Tīmai cu batjocură în glas. „Un dușman căruia îi pot face față cu ușurință.” Și, pe neprins de veste, Tīmai aruncă un val de energie neagră spre pădure, cu gând să le arunce astfel pe Driade la pământ.

Spre marea ei surprindere însă valul cela se opri la jumătatea drumului, plutind mai apoi în jur, cumva pe lângă Hestia. Nu era însă Titanida focului de vină pentru că valul cela de magie neagră se oprise, ci ale ei Tineimu, care apărură una câte una pe Câmpia Miruṅkaḷ.

Erau cu zecile, dacă nu cu sutele Fecioarele Tineimu pe acea câmpie. Ale lor ruguri ardeau domol sub ale lor tălpi desculțe, în timp ce ochii lor erau închiși în acele clipe. Mâinile nu le erau însă ascunse sau încrucișate pe piept cum obișnuiau ele să apară, ci țineau strâns câte un pumnal, în dreptul pieptului, pumnale care ardeau în roșul focului în acele clipe, barând cu a lor putere magia lui Tīmai.

„Ți-am spus că e sfârșitul tău, Tīmai, dar n-ai crezut!” Îi spuse Hestia liniștită. „Din capcana asta nu mai ieși!” Apoi, drept răspuns pentru atacul lui Tīmai asupra Driadelor, Hestia își folosi puterea, trimițând o lavă fierbinte asupra lui Tīmai, pe care o aruncă cât colo, mult în apropierea Barierei Paṉi Makkaḷ-ului.

***

Sunetul surd, al unei crăpături, ce abia începuse să se formeze, îi atrase atenția lui Inlan Diar, care se îndrepta în acele clipe împreună cu Eṉōl și parte din soldați, spre Bariera dinspre Câmpia Ātma. Din această cauză și se opri regina, privind cu mare atenție în jur, încercând să înțeleagă ce anume se întâmpla în acele clipe cu împrejurimile Paṉi Makkaḷ-ului. Nu-i reuși însă și pace să-și dea seama ce pericol se apropia de ei, iar asta îi făcea inima să-i sară ciudat în piept, simțindu-și până și palmele umezite de-o transpirație rece ca gheața.

„Se întâmplă ceva, regina mea?” O întrebă Eṉōl preocupat.

„Da, comandante, e aerul!”

„Aerul? La ce anume te referi, stăpână?”

„La puterea acestor locuri, Eṉōl. La acea putere care ne-a apărat de atâtea ori mai înainte, dar care pare să nu mai fie de partea noastră în acest război.”

Preocuparea din vocea reginei și faptul că ea îi vorbea practic pe șoptite, îl făcu pe Eṉōl să se întrebe ce anume ascundea Inlan Diar de ei. Să întrebe însă motivul nu îndrăznea, căci până la urmă ea era regina lor în timp ce ei erau doar supușii. Tot ce putea face era să-și plece capul și s-o urmeze spre hotarul Sudic al Paṉi Makkaḷ-ului, acolo unde trebuiau să dea ochii cu un dușman real: nimeni alții decât Cărbunarii.

De Vvokkam și de soldații lui, Eṉōl nu se temea însă. Da, poate era el un simplu soldat, fără puteri magice. Dar totuși, acele pământuri erau ale lui, pământurile pe care se născuse, unde fugise pentru prima dată cu picioarele goale prin roua dimineții, unde-l învățase taică-su ce-i iubirea de aproape și dorul de casă, iar asta era o armă mult prea tăioasă și sigură împotriva dușmanului. O armă pe care comandantul avea de gând s-o folosească cu orice preț, căci Paṉi Makkaḷ-ul era casa lui, nu a dușmanului, iar pentru casa lui, Eṉōl era mai mult decât în stare să distrugă lumea doar ca să nu-i permită Cărbunarului Vvokkam să-i transforme din stăpânii acelor locuri în slugi.

Pentru asta însă, Eṉōl trebuia să fie puternic. Trebuia să nu cadă cu duhul și nici să permită soldaților săi să se simtă slabi în interior. Erau umani și ei, cel puțin mare parte din soldați, iar asta îl preocupa, căci s-ar fi putut speria și ceda ușor în fața magiei dușmanului. Cel puțin la asta se gândise în continuu de când aflase că Cărbunarii se aflau pe Câmpia Ātma împreună cu Tikil. După ce Tikil pierise însă, iar el află de la Alena că doar Vvokkam controla Magia Neagră, dar nu era totuși atât de puternic, Eṉōl se mai liniști puțin, zicându-și că „Atâta timp cât mai există speranță mai avem și noi o șansă de izbândă în acest război.”

În acele clipe însă, când văzu preocuparea în privirea reginei, Eṉōl începu să se îndoiască iar de reușită. Era până la urmă firea lui umană care-i controla voința și era normal pentru el să se îndoiască de cum vor decurge lucrurile într-un caz sau altul. Dar, fiind până la urmă comandantul garnizoanei sale, cu sute de soldați în grija lui, Eṉōl trase adânc aer în piept și-și urmă regina, deși sunetul cela, al unei suprafețe de gheață ce crăpa continuu, începu să se audă clar în jur.

Anume din cauza acelui sunet simți agitarea printre soldați. Nu le spuse însă nimic, Eṉōl. Doar privi cu atenție la chipurile lor și la privirile lor îngrijorate, la fel cum privi la degetele lor care strângeau cu putere arma. Și, văzându-i atât de îngrijorați, Eṉōl zâmbi, chiar dacă nu-i era lui a zâmbi în acele clipe. Trebuia s-o facă însă, căci asta era ceea ce-i putea îmbărbăta pe ai lui soldați: faptul că el era curajos, că el nu se temea de acel război și de Soartă, chiar dacă în inima comandantului era deja război în acel moment. Apoi, când simți el însuși că se calmase cât de cât privindu-și camarazii, Eṉōl le spuse, „Să mergem! De noi depinde soarta acestor locuri. Așa că, până noi nu cădem, nici acest loc nu cade!”

Soldații nu răspunseră. Doar strânseră mai cu putere săbiile, sulițele și topoarele în mâini, urmându-l pe Eṉōl și pe regină, care era deja la câțiva metri în fața lor. Îi urmară cu pas sigur, deși în suflete se zvârcolea viermele îndoielii, cel al fricii și a temerilor pentru ziua de mâine. Dar, deși simțeau toate astea, soldații erau cât se poate de conștienți că al lor comandant avea dreptate și că atâta timp cât ei mai erau în picioare mai exista speranță pentru ziua de mâine.

***

„Bariera crapă!” Îi spuse Kaṇkaḷ lui Colte când sunetul cela al gheții ce crăpa se auzi clar și pe Câmpia Viteazului.

„Crapă? Bariera?” Întrebă Vanamarul încurcat. „De ce ești atât de sigură?”

„Pentru că… e ceva ce simt. Ceva ce-am simțit demult. Ceva la care am visat de când am pornit în acest război alături de Parca.”

Colte o privi încurcat. Îl deranja nu-și de ce tristețea din ochii Fecioarei Yātrīkar, cea care se credea a fi lipsită de suflet, dar care simțea tristețe în acele clipe. Nu știa Colte motivul pentru care Fecioara Yātrīkar simțea asta, dar era ceva ce-l intriga, căci nicicând mai înainte nu se gândise la ce viață avusese Kaṇkaḷ cândva sau care îi era istoria. În acel moment însă începu să-l interese acest detaliu mai mult ca oricând. Dar… nu era totuși momentul să întrebe.

Își permise însă s-o privească pe Kaṇkaḷ o vreme, curios să vadă ce-o să urmeze mai apoi. Kaṇkaḷ însă, părând a nu-l observa deloc, închise ochii pentru câteva clipe, murmurând un abia auzit, „Și totuși aș fi vrut să fii aici!”

„Cine anume?” O întrebă Vanamarul.

„Keyṉ! A mea surioară mai mică! Cea care-a dispărut demult, din cauza Hestiei și-a Gaeiei. O pierdere pe care am de gând să le-o plătesc cu sânge,” aproape că urlă Kaṇkaḷ, deschizând brusc ochii în care sclipea sălbatic focul urii. „Și… nu suntem singuri aici.”

Colte o privi chiorâș. „Normal că nu suntem singuri. Colo-s Vanamarii mei, iar dincolo ale tale Fecioare Yātrīkar. Sau… te-ai smintit cumva la cap?”

„Ba nu, Colte! Nu la ei mă refeream, ci la cele de colo. Nimeni altele decât Liamnele Tesei!”

Ura din glasul lui Kaṇkaḷ și focul din a ei privire îl făcură pe Colte să privească de-a lungul Câmpiei Viteazului. Făcu însă ochi mari văzând, chiar în spatele Vanamarilor și-a Yātrīkarelor, nimfele pajiștilor, cele conduse de Tesa. Acestea din urmă stăteau deja în poziție de atac, cu făclii aprinse în mâini și privindu-și țintă dușmanii, cu aceeași ură cu care Fecioara Yātrīkar le privea pe ele. De altfel era imposibil să nu simtă și Liamnele același lucru, căci anume acești dușmani le alungaseră de pe ale lor pajiști când își instalaseră tabăra acolo, nepermițându-le să danseze liber prin roua dimineții.

„Ceva ce n-o să permitem nicicând,” mârâi Kaṇkaḷ printre dinți. „Celor de colo să ne dejoace planul.”

„Ce-ai de gând atunci? Să le transformi în Yātrīkare?”

„Ba nu. Nimfele nicicând n-o să fie supuse, nici chiar dacă vom folosi aceeași vrajă pe care am folosit-o asupra Siarelor, iar asta pentru că ele n-au o inimă umană și nici nu pot fi înșelate.”

„Ceva ce se poate schimba totuși. De ne reușește să le convingem să lupte de partea noastră. Asta poate înclina Balanța în favoarea noastră.”

„Ori în defavoarea noastră, nu uita asta, căci Nimfele nu-s singure și nici de capul lor în acest război. Nu-i așa, Tesa?”

Nimfa zâmbi. „Așa să fie?! Știu și eu?!”

„Lasă jocul de cuvinte pentru mai târziu și răspunde la întrebare: din porunca cui ești aici? Ce anume vrei să obții fiind anume pe Câmpia Illāmal-ului?”

„Să văd frica în ochii tăi, Fecioară Yātrīkar și blana pârjolită a celor de colo,” îi răspunse Tesa calmă de data asta, strângând mai cu putere bățul făcliei în mâna dreaptă, pe care îl trecu apoi în cea stângă.

„Frica? În ochii mei? Se pare că ai căpiat, Tesa, căci Fecioarele Yātrīkar nicicând n-o să simtă frică. Suntem nemuritoare, îți amintești?”

„Și totuși minți fără să roșești, Kaṇkaḷ,” se auzi glasul lui Nikkari venind dinspre Pădurea Kiago, care se afla în stânga Yātrīkarei. Privind într-acolo, Kaṇkaḷ și Colte o văzură pe Nikkari venind spre ei. Nu era singură, ci însoțită de Issaṉdrā și de Melia. Și, chiar lângă primul rând de copaci, cei doi văzură nimfele Meliei, atârnate de liane și cu arcurile pregătite de tragere în mâini.

„Sfidare atunci!” Spuse Kaṇkaḷ, privind-o mândră pe Nikkari.

„Ba nu,” îi răspunse această calmă. „Dreptate. Asta e ceea ce căutăm. Și, desigur, să nu vă permitem nicicând să părăsiți această câmpie. Nu vii, cel puțin!” Apoi, privind spre Tesa, Nikkari dădu semnalul, iar Liamnele dădură foc ierbilor uscate de pe Câmpia Illāmal. Iarbă care luă foc cât de curând, formând un mare cerc în jurul dușmanului, barându-le astfel calea Yātrīkarelor și Vanamarilor să se îndrepte spre Granițele Paṉi Makkaḷ-ului, ca să-i dea astfel o mână de ajutor lui Vvokkam.

În acel cerc de foc Kaṇkaḷ și Colte nu erau singuri. Înconjurați de flăcări se aflau și Vanamarii și Fecioarele Demonice. Și, oprite în același loc în care Nikkari spuse ultimele cuvinte, stătea ea împreună cu Melia și Issaṉdrā. Nu văzură teama în ochii niciuneia din ele însă, iar asta i se păru ciudat lui Kaṇkaḷ, căci știa prea bine că de urau ceva nimfele era anume focul. În acele clipe se aflau nu departe de el, ci încojurate de flăcări, în timp ce Liamnele se aflau de partea cealaltă a cortinei de foc, ținând de data asta arcuri și săgeți în mâini, pregătite de tragere.

***

„Ceva nu-mi miroase bine aici,” murmură Vvokkam, privind cu atenție în jur. Simțea ceva straniu pulsându-i pe piele, dar nu înțelegea ce anume. N-avea însă pe cine să întrebe, căci, de când Tikil trecuse în neființă, rămase singur cu ai lui Cărbunari să ducă la capăt misiunea lui Tikil. Nu făcea asta din devotament, ci pentru că promisese. Da, Vvokkam îi promisese lui Tikil că-l va ajuta să doboare Paṉi Makkaḷ-ulul, în timp ce Tikil îi promisese libertatea deplină după ce asta va avea loc. Anume pentru libertate și lupta Vvokkam în acele clipe, visând ca mai apoi să îndeplinească un alt mare vis: cel al lui Rueb, de-a vedea Porțile Alshamalilor scoase din balamale și arse până la pământ, la fel cum visa el să vadă capul lui Jrijuru căzând de pe umeri, ceva ce-ar fi văzut în urmă cu două decenii de n-ar fi fost mâna Magului Pietrelor Negre.

Aducându-și aminte de asta, Vvokkam scrâșni din dinți. „Ah, cât urăsc eu să simt asta. La fel de mult precum urăsc nedreptatea care ni s-a făcut de-a lungul vremii.”

„Rege Vvokkam, privește!” Îi spuse unul dintre comandanții lui, arătându-i să privească spre pădure. „Mi se pare că suntem încojurați.”

„Așa mi se pare și mie,” îi răspunse Vvokkam, întorcându-se cu tot trupul spre pădure, unde văzu, lângă primul rând de copaci, Hamadriadele. Nu înțelegea însă ce fel de nimfe erau ele, căci nu prea era Vvokkam familiarizat cu lumea pădurilor. O cunoștea doar pe cea a rocilor și-a subteranelor. Și, pentru prima dată de când era acolo, își dori să fi depus mai mult efort să memoreze detalii atunci când Tikil îi povestea despre lume și ai lui dușmani.

„Nimfe,” îi spuse același comandant. „Par a fi Driade.”

„Ori Hamadriade ori naiba să le ia că-s multe,” șuieră Vvokkam printre dinți. Era furios nu din cauza comandantului său, ci față de sine însuși, căci ura el să nu știe cu cine avea de-a face. De aceea și strigă musafirilor nepoftiți într-un final, „Să știți că e de prost gust să nu vă prezentați atunci când apăreți în regatul cuiva, nimfe!”

Niciuna din ele nu spuse nimic însă. Doar una dintre nimfe făcu un pas în față. Și, pregătind arcul și săgeata, trase spre Vvokkam.

Văzând săgeata șuierând prin aer, Vvokkam scoase sabia cu gând să se apere. Rată însă ținta, căci înainte să lovească săgeata, aceasta se înfipse la picioarele lui, la doar câțiva centimetri de încălțările lui metalice. Ceva ce-l uimi enorm, căci se așteptase să fie răpus. Primise în schimb un mesaj, așa cum primise demult, copil fiind, un alt mesaj, tras anume de pe zidurile de apărare ale orașului Alshamal de însăși Samit.

Aducându-și aminte de acea întâmplare, Vvokkam strâmbă din nas. „Urăsc când lașii trimit astfel mesajele și nu vorbindu-mi direct.” N-avea încotro însă: de voia să știe cu cine aveau de-a face trebuia să se supună. De asta și smulse săgeata din pământ și, dezlegând de la vârful ei o fâșie de material, o desfăcu și citi pe ea, scrise cu litere vechi, într-o limbă pe care o văzuse doar odată, demult, arătată lui tot de Tikil. O limbă pe care abia o silabisea, dar totuși înțelese mesajul, „Aceasta nu-i casa ta, Vvokkam al Cărbunarilor. La fel cum știm că ăsta nu-i războiul tău. Ai doar o șansă să pleci, acum.”

„Și de nu plec? Ce-o să se întâmple de nu plec, aaa?” Întrebă el cu răutate în glas, privind țintă nimfele.

„O să-ți stea capul unde-ți stau picioarele atunci,” îi răspunse Syke, conducătoarea Hamadriadelor, pregătindu-se să tragă o altă săgeată.

La fel făcu și comandantul lui Vvokkam: acela se pregăti să arunce cuțitul său de cioplit spre nimfe. Fu oprit de Vvokkam însă, care îi spuse cu voce joasă, „Nu acum, Iannish. Vom face victime pe urmă. Acum doar să aflăm pentru ce-s aici.”

„Dar, rege, se pregătește să tragă o altă săgeată. Una care poate răpune unul de-al nostru de-și atinge ținta.”

„Ceva ce n-o să se întâmple totuși, căci simt că ele nu-s aici pentru a ucide. Atunci, pentru ce ești aici, nimfă? Să cauți distracție cumva?” Încercă Vvokkam s-o provoace.

Nu reuși decât s-o înfurie pe Syke, care-și eliberă cât de curând săgeata, doborând Cărbunarul ce se afla chiar în spatele lui Vvokkam. O pierdere pe care Vvokkam o răzbună c-o altă victimă: o Hamadriadă ucisă de cuțitul de cioplit pe care-l smulse din mâna comandantului său, șuierându-i apoi lui Syke printre dinți, „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, nimfă. E legea junglei, mai bine zis. Una pe care ar trebui s-o cunoști cel mai bine odată ce trăiești printre fiare, frunze verzi și liane și alte drăcovenii ce pot fi găsite în păduri.”

Syke nu-i răspunse. Doar privi cu coada ochiului la surata ucisă, scrâșnind mai apoi din dinți, în timp ce pumnii i se încleștară cu atâta forță de-i răniră pielea palmelor. Abia atunci îi spuse lui Vvokkam, „O lege despre care tu nu știi nimic, rege al Cărbunarilor.”

„Nu pare a fi așa odată ce ți-am răpus una dintre surate.”

„N-ai făcut decât să ne întețești ura din suflete, rege Vvokkam. O ură pe care o s-o folosim din plin pe câmpul de luptă, acolo unde o să te vânez pretutindeni, doar ca s-o răzbun pe ea.”

„Stai la coadă!” Îi spuse Vvokkam în batjocură. „Sunt destui care și-au propus asta mult înaintea ta. De nu mă crezi poți să-l întrebi pe cel de colo, nimeni altul decât Jrijuru al Alshamalilor,” aproape că urlă Vvokkam, văzându-l pe regele Alshamalilor apărând alături de câțiva dintre soldații săi în spatele lui Syke și-a Hamadriadelor. Nu doar ei își făcură apariția acolo, ci, cât de curând, întreaga cavalerie a Alshamalilor ieși din pădure și se alinie de-a lungul Câmpiei Ātma, înconjurându-i pe Cărbunari și încercând astfel să nu le lase nicio portiță de scăpare.

După ce-și văzu oștenii pe poziții, Jrijuru se apropie de Syke. Și, privind țintă în ochii lui Vvokkam, îi spuse, „Văd că mă cunoști bine, rege al Cărbunarilor. Ceva ce mă uimește totuși, căci eu nicicând nu ți-am văzut chipul până acum.”

„L-ai văzut însă pe cel al tatălui meu, în urmă cu două decenii, când capul lui s-a rostogolit la picioarele tale, ucis de sabia Magului Pietrelor Negre,” practic urlă regele Cărbunarilor, făcând câțiva pași spre al său dușman.

Se opri Vvokkam în clipa în care îl auzi pe Jrijuru spunând, „Rueb al Cărbunarilor! Îmi amintesc de el: a fost un mare om, viteaz de felul lui și-a murit de altfel ca unul.”

„Cineva despre care trebuie să vorbești cu respect, rege. Nu cu indiferență cum pari a vorbi în aceste clipe.”

„Asta par a simți în aceste clipe?” Întrebă Jrijuru. Se simțea dezamăgit, căci vruse ca altfel să se termine istoria dintre el și Cărbunari, odată ce avea să-l întâlnească pe al lor nou rege. Se înșelase însă, căci ura față de Alshamali părea să fie o chemare de sânge a Cărbunarilor. Asta însă nu-l împiedică pe Jrijuru să spună cu bunătate în glas, „Și totuși te înșeli, tinere! Eu nicicând n-am simțit dispreț: nici față de tine și nici față de-al tău tată, față de regele Rueb. Din contră: l-am respectat cum te respect pe tine și-am sperat că vom avea o luptă cinstită. Ceva ce nu s-a întâmplat atunci, pentru că… m-a atacat mișelește pe la spate.”

„Așa cum ai făcut și tu, folosindu-te de Mag,” șuieră Vvokkam printre dinți, făcându-l pe Jrijuru curios. „Da. Am fost acolo în acea zi. Un puști ce abia se putea ține pe picioare a văzut cu ochii lui moartea părintelui lui. Un copil ce-a simțit ura și disprețul mult prea devreme în viața lui. Un biet suflet ce-a fost apoi nevoit să lupte ca să-și apere tronul și viața, pierzând tot ce-a avut, căci… în acea zi, nu mi-am pierdut doar tatăl, ci întreaga familie, Jrijuru.”

„O pierdere care nu-mi e păcat pe suflet și tu știi asta. N-am făcut decât să-mi apăr poporul.”

„La fel cum o să fac și eu, rege. Pe această Câmpie străină. Aici… voi avea grijă ca visul tatălui meu să devină realitate, iar capul tău să cadă de pe umeri.”

„Poți încerca de asta îți dorești, tinere Vvokkam. N-o să mă ascund și nici n-o să te evit pe câmpul de luptă. O să te aștept cuminte ca să sfârșesc ceva început demult, odată și pentru totdeauna de altfel: războiul dintre Alshamali și Cărbunari!” Apoi, îndoind la nouăzeci de grade mâna dreaptă, dădu semnalul oștenilor săi, care-și pregătiră arcul și săgețile, țintind cu precizie spre Cărbunari. După care Jrijuru spuse, „Niciunul din ei nu va trage. Nu fără ca eu să dau semnalul. Așa că, rege Vvokkam, de-ți iubești poporul, vei renunța la luptă, plecând capul și ascunzându-te pe veci în gaura ta din zona stâncoasă a Kaṟkaḷ Pēy-ului.”

După astfel de cuvinte, Jrijuru îi întoarse spatele lui Vvokkam, gândind să se întoarcă în tabăra lor din inima pădurii până ce gongul bătăliei finale va fi bătut. Se opri însă locului auzind urletul înfiorător al lui Vvokkam. Nu-l privi însă. Doar îi auzi metalul încălțărilor lovind pietrele de Câmpia Ātma în timp ce se îndrepta spre o țintă sigură: el însuși, Jrijuru al Alshamalilor.

O săgeată trasă din stânga lui, o săgeată ce zvâcni brusc pe lângă urechea lui, îl făcu pe Jrijuru să privească uimit spre Morena. Nu se așteptase ca ea să reacționeze atât de brusc, apărându-l pe el. Îl uimea enorm tăria de caracter și curajul femeii de alături, la fel cum îl uimea frumusețea chipului ei, cel mângâiat plăcut de-un vântișor rece ce începu să bată dintr-o dată. Apoi, când în sfârșit își putu lua privirea de la chipul femeii de alături, Jrijuru privi în urmă, acolo unde îl văzu pe Vvokkam îngenuncheat. Avea săgeata înfiptă în umărul drept ce-i sângera abundent. Dar, după privirea dârză a Cărbunarului, regele Alshamalilor înțelese că acela va supraviețui. De asta și zâmbi într-un final, întorcând totuși spatele locului și pornind spre tabără. Nu singur, ci însoțit de Morena, căreia îi luă mai întâi arcul din mână.

Privind în urma lor, Vvokkam mârâi printre dinți, „Magul Pietrelor Negre e în acea pădure. Îi simt prezența. O simt puternic zvâcnindu-mi în piept și-o simt anume în acea femeie, cea care va muri de mâna mea într-un final, căci… merită moarte!”

Se citea ura în ochii lui Vvokkam când spuse astfel de cuvinte. Privea țintă anume la spatele Morenei, care se pierdea printre copaci, urmându-l pe Jrijuru. De urmat n-o urmă însă, deși numai Cerul știa cât își dorea Vvokkam asta. Și n-o urmă tocmai pentru că înțelese riscul: pentru răzbunarea sa putea ucide suflete, întreg neamul Cărbunarilor aflat pe acea câmpie străină și neprietenoasă, înconjurați de dușmani, cei ce așteptau doar momentul potrivit să termine cu a lor existență, odată și pentru totdeauna.”