„Șșș, păstrați liniștea și încercați să vă apropiați când de încet puteți,” le spuse Kkuṟai celorlalți, când ajunseră cu toții la marginea unui loc, asemeni unei poiene, dar care nu era totuși sub cerul liber, căci crengile copacilor seculari crescură și se încâlciră atât de mult între ele de ajunseră și formară o superbă boltă de jur împrejurul ei, acoperind-o în caz de griji și nevoi.

Fenrir, care era chiar în spatele adolescentului, furișându-se și el, îi puse o mână pe umăr lui Kkuṟai și-i șopti cu voce șugubeață: „ai uitat că-s de-al locului?”

„Tu… poate. Ei… nu!” și arătă cu capul spre Sephir, Arion, Malon și Mago care-i urmaseră.

Auzind astfel de cuvinte, Sephir își încrucișă brațele pe piept, strâmbă din nas și scrâșni printre dinți: „urăsc indiscreții. Mai ales cei care fac diferența dintre localnici și străini.”

Fără s-o privească, Fenrir șopti ceva la urechea lui Kkuṟai și cei doi pufniră în râs. Secunde după, când se auzi tunetul lui Palar deasupra pădurii, tânărul lup îi spuse mult prea tânărului său prieten: „ți-am spus că-i rea la mânie.”

Simțind respirația cuiva între ei, Fenrir săltă un pic în lături, privind cu ochi mari, cu ochi mirați, la Sephir, care decise să devină indiscretă ca și soțul ei și-și băgă nasul în discuția lor: „iar mie mi se pare că ți-am spus deja ce urăsc cel mai mult, nu-i așa, soțioare?”

Fenrir rânji împăciuitor: „sunt sigur că da. Numai că… nu știu exact la ce te referi acum,” și iar îi m-ai trase un rânjet, încercând astfel să topească inima Sephirei și s-o facă să-l ierte pentru a sa incentă indiscreție.

Răspuns de la Sephir însă nu primi, căci Kkuṟai o apucă brusc de mână și-o trase ușor în jos fără s-o bruscheze sau să-i pese că Sephir făcea fețe-fețe, neplăcut surprinsă că fusese atinsă fără voie.

„Mi se pare că-i trăsătură de familie asta cu îndrăzneala de la o vârstă atât de fragedă,” îi șuieră Sephir lui Fenrir printre dinți, când el se trase mai spre ea. De fapt, la ce se referea tânăra era la faptul că Fenrir tot pe la paisprezece ani îndrăznise să fie indiscret, chiar dacă fără voie, și-o pândise la râu când se scălda.

Dar se miră ea nespus să-l vadă că zâmbește atât de dulce și, apucând-o cu ambele mâini pe după umeri, o forță să privească în față la acel splendid loc.

Înconjurat de un fel de stânci, acoperite din belșug cu mușchi, liane și alte feluri de ierburi, acel loc putea fi considerat cu adevărat o fortăreață, mai ales că un mic lac se vedea undeva în fața lor, spre dreapta. Numai că acel lac părea să n-aibă gură de alimentare și asta era ciudat, căci de obicei lacurile stătute au și un miros specific. Acolo însă era cu adevărat un loc de basm, în timp ce apa ceea albastru-verzuie strălucea superb chiar și în acea lumină oarbă a zilei.

„E de la acele flori galbene ce stau atârnate de bolta creată de crengile copacilor,” îi șopti Fenrir la ureche, de parcă i-ar fi citit gândurile. Și, după ce-și lipi strâns obrazul de al ei, îi arătă cu mâna să privească în sus. „Li se spune Etirkoḷḷum sau Fețe de Soare,” murmură tânărul lup.

„Fețe de Soare? Dar… de ce? Din cauză că-s galbene?”

„Ba nu, Sephir. E din cauza că ele absorb cumva razele de soare chiar și când pe cer careta lui Tī nu-i văzută deloc. Astfel, Etirkoḷḷum reflectă apoi lumina asupra naturii din jur de parcă ar fi adevăratul soare și acea apă luminează și ea tot cu căldură de sus.”

„Wow, asta deja n-am știut-o.”

„E pentru că ai trăit mai mult la libertate, Sephir. Noi cei din inima pădurii cunoaștem aceste locuri ca-n palmă. De fapt, chiar dacă credem că am crescut cu ele, anume aceste locuri ne-au fost părinte, căci copiii acestor păduri sunt liberi și cresc mai mult de capul lor, chiar dacă au părinți iubitori alături.”

„De asta suntem numiți Jangali,” spuse Kkuṟai. „Chiar dacă acest nume nu ne aparține.”

„Nu vă aparține? La ce te referi?” îndrăzni să întrebe Malon, după ce el, Arion și Mago îndrăzniră să se apropie în cele din urmă de cei trei, luând acea poziție oarecum de pândă și privind și ei spre acel loc superb.

Răspuns însă dădu Fenrir, simțind atâta împlinire pentru că putea împărtăși cu alții ale sale cunoștințe despre minunata sa casă numită Pădurea Rophion. „Jangali sunt copiii pădurilor, Malon. Și aici nu putem încadra doar o specie, căci… noi toți suntem Jangali.”

Și zâmbi: atât de cald zâmbi Fenrir la amintirea acelui de gând, pe care de fapt îl vedea atât de viu în acele clipe în fața ochilor - el, copil de vreo 10 ani, fugind și zbenguindu-se cu alții copii anume în acea poiană împânzită până la refuz de ierburi de tot feluri, nalte și mărunte, flori parfumate, fluturi și alte gângănii, precum și de felurite animale care pășteau liniște în ciuda larmei ridicate de copii și a lor joacă.

„Jangali - ei sunt ai noștri prieteni,” murmură și Kkuṟai cu inocență. „Și… deși am crezut că n-o să se arate astăzi pe aici pentru că ei simt de-s străini prin preajmă, uite-i!” aproape că strigă adolescentul și, fericit nevoie mare, le arătă celorlalți să privească în depărtare, undeva la stânga, de unde se vedea cineva venind.

„Aia-s…?” dădu să întrebă Mago, dar tăcu, căci Malon îi acoperi brusc gura, înțelegând că strigătele lor ar putea speria de fapt acele animale și să nu se m-ai apropie de locul lor feeric.

Fenrir însă zâmbi și, îmbrățișându-și soția cu dragoste, fără să-i pese de privirile oarecum indiscrete ale celorlalți, își lipi capul de cel al Sephirei și murmură: „știi, Sephir… acest loc e de fapt a mea casă, căci aici mi-am petrecut aproape toții anii copilăriei pe care i-am trăit aici.”

„Împreună cu Samaya?”

Tânărul lup însă zâmbi trist. „Ba nu. La acea vreme Samaya nu era cea pe care-o cunoașteți cu toții astăzi. De fapt era cu adevărat ciudată și nu doar copiii satului o evitau adesea, dar și ea pe noi, căci surzenia și muțenia ei o speriau de fapt.”

„Surzenie? Samaya a fost cândva…?” întrebă Malon în șoaptă.

„Așa e,” răspunse Arion în locul lui Fenrir. „E din cauza că Jar trăia în interiorul ei, iar când un Spirit atât de puternic precum e Jar trăiește în interiorul unei ființe pământene, aceasta pierde ceva. În cazul Samayei i-a fost luat darul auzului și a vorbirii. Totuși… a fost se pare ceva mai mult decât a ei conexiune cu Jar.”

Fenrir, mirat să-l audă pe Arion vorbind astfel, întrebă: „iar tu de unde știi asta?”

„Ai uitat cine sunt?” întrebă Arion, zâmbind. „Soan e obligat să știe astfel de lucruri. Plus la asta: îți cunosc tatăl de mult mai mulți ani de când mă cunoști tu pe mine. Și… să-ți spun un secret: nu acum treisprezece ani m-ai văzut prima dată.”

„Nu?” se miră lupul și mai tare.

„Nu. Eu am m-ai fost în această pădure odată. Pe atunci tu și Samaya aveați în jur de 2-3 ani. Am fost trimis aici de regina Inlan Diar cu treburi nu atât de importante, dar necesare. Și… a fost atunci când te-am văzut prima dată alergând pe ulițele satului, urmat în deaproape de o mică lupoaică sură.”

Sephir zâmbi: „chiar te urma Samaya atunci peste tot?”

„La îndeput. Pe urmă și-a arătat colții,” mârâi Fenrir oarecum nemulțumit să-și amintească de acei ani ai copilăriei când Samaya era oarecum neascultătoare și nici măcar cu el nu voia să se joace.

În tot acel timp cât ei schimbară idei, Jangali împânziră acel loc de rai, iar când ochii celor șase se ațintiră și-i priveau cu uimire, îi văzură care adăpându-se, care păscând iarbă proaspătă și flori parfumate, care pur și simplu stătea și admira zarea, dând cu coada într-o parte și într-alta, alungând acele muște sâcâitoare care-i ajunseră din urmă chiar și acolo.

Și Jangali erau cu adevărat diferiți, precum spuseră Kkuṟai și Fenrir: se vedeau acolo mistreți de toate felurile și mărimile, cerbi, căprioare, o gazelă care nu se știe ce exact pierduse prin acele locuri. Dar… ce era cu adevărat superb de privit erau rinocerii. Numai că acei rinoceri nu erau din cei obișnuiți, cu un corn în frunte. Ei bine m-ai erau și dintr-aceia acolo, dar majoritatea din ei erau totuși diferiți.

„Yāṉavarii!” murmură Fenrir copleșit de emoții. „Copiii tăcuți ai pădurii.”

„Yāṉavar! Tăcut!” murmură Arion. „Credeam c-au dispărut demult.”

„Și noi am crezut astfel,” spuse Kkuṟai. „Dar… deși pe aici m-ai puteau fi văzut doar doi membri ai acestei rase, într-o zi au venit aici mulți alții. De unde, cum și de ce - nu știm exact. Și… să fim sinceri, nici nu ne-am pus prea multe întrebări, căci pentru noi era mai important faptul că s-au întors aici. Mai bine zis că n-au dispărut.”

„Sunt ciudați. Și… minunați în același timp,” murmură Sephir, oarecum muratp și confuză în același timp, privind cu atenție la acei ciudați rinoceri.

Yāṉavar erau totuși unici: un pic mai mari în dimensiune decât rinocerii obișnuiți, aceștea aveau totuși și culoarea pielii diferită - spre deosebire de restul speciilor de rinoceri care o aveau sură, ei o aveau de o culoare oarecum transparentă, chiar dacă prin ea nu se vedeau coastele și restul organelor din corp. Chiar și așa, acea transparență putea fi ușor confundată cu gheața și asta din cauza nuanței de vinețiu care amintea atât de mult de gheață. Apoi urmau picioarele: erau mai scurte ca a confraților lor normali, dar cu tălpi mai late pentru a le menține greutatea și, la fiecare picior, în față, acolo unde se presupunea că începe și se bifurcă copita paracopitatelor se vedea un șomotoc de păr, ca cel văzut adesea la coada leilor.

Nasul îl aveau obișnuit, asemeni bivolilor, cu două nări mari și late ca să încapă tot aerul lumii la nevoie, cu buze groase, ridate pe la colțuri așa cum aveau de fapt și pielea feței. Ochii le erau însă cenușii, iar când în jur se simțea pericol sau soarele lumina mai tare căpătau o nuanță de galben-roșcat, iar asta le dădea și semnalul să fugă, iar dacă n-aveau unde fugi devedeau cu adevărat nebuni și, din pradă, deveneau prădători.

Și aveau de ce să nu se teamă și să atace când trebuiau să-și apere femele și copiii, iar asta se datora celor trei coarne, așezate pe trei nivele deasupra nasului.

Cel mai lung corn era cel de la baza buzei de sus și era ascuțit asemeni unei lance. Al doilea sau cel mijlociu avea baza de sus bifurcată în două de parcă ar fi fost o furculiță, în timp ce cel de-al treila corn, cel care era chiar la baza frunții avea oarecum forma unui baros.

Aceste trei coarne, oarecum neproporționale cu restul corpului și evidențiate foarte mult și din cauza distanței dintre ultimul corn și urechile lungi, ca cele ale măgărușilor, erau de fapt și arma letală a rinocerilor Yāṉavar, căci primul se înfigea în victimă, al doilea îl rupea la propriu, iar „barosul” pur și simplu strivea capul victimei, căci Yāṉavarii aveau obiceiul să fugă de colo-colo cu victima prinsă în corn, iar când capul victimei se bălăbănea în colo și-n coace se lovea de fiecare dată de acel baros tare, iar asta îi aducea fără doar și poate sfârșitul.

„Ascultă, Arion, e drept ce ne-au spus strămoșii, că Yāṉavarii au trăit la începuturi pe pământurile gheții?” întrebă Fenrir, iar acea întrebare îi miră pe toți restul.

„În ținuturile gheții? Vrei să spui că acești rinoceri sunt de pe Muntele Fricii?”

„Așa e, Sephir,” răspunse Arion. „Yāṉavarii au fost cândva copii muntelui. Numai că, atunci când Tikil l-a învins pe Accam Kuṉṟu, acești rinoceri au dispărut de pe munte, căci ei urăsc nedreptatea și se aciuează de obicei în locurile unde-i pace. Mă miră însă c-au venit anume în Pădurea Rophion unde trăia deja Mannar în acele vremuri.”

„O fi probabil că aici totuși există un oarecare echilibru,” adăugă Fenrir.

„Poate. Oricum, cred că…,” tăcu însă Arion, când văzu că toate animalele începură să se agite și să fugă de colo-colo, dar nu ca să se ascundă în pădure, dar cumva haotic prin acea poiană și asta era ciudat.

„Ce se întâmplă?” întrebă Mago mirat și vru să se scoale în picioare.

Kkuṟai, care era în stânga lui, îl apucă de haină și-l trase brusc în jos și-i arătă să privească la cer, chiar dacă cu greu se putea vedea prin acea boltă: „sunt Kākkai! Ei mereu atacă în această parte a zilei dacă nu găsesc pradă.”

„Kākkai totuși n-atacă când în jur sunt atât de multe animale, Kkuṟai!” spuse Fenrir sigur pe sine. „Aici e ceva mai mult, căci…”

Un sunet asurzitor îi făcu pe cei șase să-și astupe urechile cu ambele palme și cumva să se aplece în jos, având și ochii în jos, iar animalele din acea poiană începură a se aduna într-un mare șir și fugi pe lângă dânșii, afundându-se tot mai mult și mai mult în pădure, dar îndreptându-se spre satul Rophionilor.

Când se putu controla și privi în stânga lui, Fenrir văzu în sfârșit încotro se îndreptau animalele și le strigă celorlalți: „se duc spre grajdurile domniei, Kkuṟai! Să mergem și noi să-i ajutăm pe ceilalți!”

„Mai întâi să scăpăm de ăștia!” îi strigă băiatul, care se ridică brusc în picioare, scoase o praștie din buzunarul pantalonilor, pietre din celălalt de parcă s-ar fi așteptat la acel atac al corbilor Kākkai și începu a trage piatră după piatră spre acel stol care se vedea coborând de sus, vârându-se printre breșele din acea boltă de crengi sau zburând pe sub copaci după ce găsiră loc liber de intrat mai în adâncul pădurii.

Și Kkuṟai era bun țintaș, căci pietrele trase de el loveau țintele una după alta, iar corbii loviți fie cădeau fără vlagă la pământ, fie se învârteau fără rost prin aer, alții se avântau nebunește în toate părțile, pe când cei mai îndrăzneți se avântară asupra celor șase.

Văzând că-s atacați din toate părțile, Arion își folosi magia și le aruncă celorlalți câte-o sabie, cu care ei se puteau apăra.

Lui Sephir sabia însă nu-i plăcu și, fluierând, făcu să-i apară biciul Cattai direct în mână, iar lovitura lui chiar că mușca în carne vie de făcea bietele păsări negre ca smoala să urle ca apucatele.

Totuși se văzură copleșiți de acel atac, căci păsările Kākkai păreau că izvorau și izvorau, încât, cât de curând, acel loc superb, așa cum îl văzură ei la început, se acoperi de „smoala” penelor și a păsărilor căzute.

„Retragerea!” strigă Arion. „În șase nu le dovedim.”

„Dar nici să-i lăsăm să-i atace pe restul nu putem,” se încăpățână Fenrir, lovind în stânga și-ndreapta cu a sa sabie. „Cel puțin trebuie să-i ținem pe loc până animalele ajung la grajdurile domniei!”

„Nu-i timp de așa ceva!” îi strigă Arion înfuriat. „Nu avem noi putere contra lor, Fenrir. Să mergem!”

„Arion are dreptate!” îi strigă și Sephir. „Să mergem și să le ținem piept acolo. Cel puțin acolo trebuie să fie deja bunicul și restul soldaților, care la fel își pot folosi magia și lupta contra lor.”

„Fenrir, bariera!” strigă Kkuṟai.

„Bariera? Care barieră?” întrebă Fenrir uimit și m-ai lovi cu sabia de vreo două ori, doborând două păsări care erau cât pe ce să i se încurce în părul cârlionțat.

„Bariera lupilor!” strigă adolescentul. „N-au să treacă de ea. Kākkai n-au s-o poată sparge. De asta Jangali s-au îndreptat într-acolo!”

„La naiba! Uitasem deja de ea!” strigă Fenrir și le făcu semn și celorlalți să-și ia tălpășița de acolo.

Păsările îi urmară însă cât ai clipi și, stoluri-stoluri de smoală și cărbune umplură zona de sub copacii Pădurii Rophion.

Dar… Kākkai probabil nu se așteptaseră nicicând la asta: că dacă trezești monstrul adormit de bine n-o să-ți fie. Și așa a și fost, căci… cât de curând, ochi apărură pe trunchiurile copacilor, iar deasupra acelor ochi se conturară sprâncene încruntate, apoi buze schițând zâmbete de neplăcere.

Ca atunci, când unul dintre copaci mârâi ca lupii printre dinți: „urăsc băgăcioșii!” din trunchiuri să crească brațe de crengi, brațe puternice de altfel, care începură a prinde acele animale din zbor, cărora le rupeau la propriu aripile, penele și capetele.

Alți copaci începură a lovi în stânga și-ndreapta cu degetele de crengi subțiri strânse în pumni, iar ale lor baroase de lemn dărmau la propriu acele părăsări din zbor.

Privind la un moment dat în urmă să vadă unde-i Sephir, Fenrir se minună să vadă Pădurea Rophion se trezea la viață. Și… involuntar se opri.

Dar fu cât de curând apucat de guler de Sephir care se aflase chiar lângă el, în dreapta, și forțat să fugă. Fugea el însă pe jumătate întors, căci priveliștea copacilor înfuriați, care loveau în stânga și în dreapta acei dușmani negri, era ceva cu adevărat impresionant, ceva ce el nu m-ai văzuse nicicând până atunci, dar de care auzise totuși de la bătrânii satului, din poveștile spuse de ei când stăteau lângă ruguri, în nopțile de vară, iar acele povești glăsuiau: „atunci când pericolul își vâră nasul chiar în inima acestei păduri, nici chiar copacii nu stau liniștiți și… atunci, monștrii de lemn ai pădurii se trezesc la viață și vai de cel care le va nimeri în ghearele de lemn, căci va fi strivit la propriu.”

Și așa și era și Fenrir vedea în acele clipe cum cad dușmanii lor zburători Kākkai peste tot.

Numai că chiar și dacă copaci erau mulți în pădure, Kākkai nu se răspândiseră chiar peste tot ca să fie ajutați de toți, chiar și dacă brațe apărură pe fiecare trunchi și se auzea mârâitul copacilor înfuriați de jur împrejur. De aceea, tocmai pentru că erau mai multe, Kākkai reușeau să se țină încă scai de cei șase fugari, îndreptându-se și ele cu repeziciune spre grajdurile regale.

***

„Ce se întâmplă?” se întrebă Island mirand, văzând toate acele animale fugind prin pădure direct spre locurile în care se afla satul Rophionilor, de parcă ar fi fost o hoardă de cotropitori aruncându-se asupra victimelor sale.

Yamu, care în acele momente îl învăța pe un tânăr de vreo 15 ani să tragă cu arcul, îl observă pe Titan îndreptându-se spre marginea satului și privind țintă undeva în zare. De aceea privi și el într-acolo, dar nu zări nimic. Totuși simți el că Titanul nu degeaba privea țintă undeva spre adâncurile pădurii. Așa că-l bătu ușurel pe tânăr dându-i în grijă să practice cât el lipsește, iar după ce învățăcelul dădu din cap că înțelese și luă obișnuita poziție de tragere, Yamu se îndreptă spre Island.

Numai că cu cât se apropia tot mai mult și mai mult de Titan observă și el, sau mai bine zis auzi și el, ceea ce-l neliniștea de fapt pe Island: tropote de copite, ale unei întregi armate, îndreptându-se spre acel loc.

Dar reacționă doar în clipa în care se auziră păsările cerului agitându-se în înalturi, ca mai apoi să se ascundă cu repeziciune printre ramurile copacilor. Asta-l făcu pe Yamu să privească câteva clipe în jur și simți și el agitarea din sânul naturii, mai ales că animalele de mici dimensiuni, care-și aveau căsuțele în afara satului Rophionilor, ieșiră de prin ale lor ascunzișuri și începură cumva a se trage mai aproape de marginea satului.

„La adăpost!” strigă deodată Yamu, fugind spre Island, de-l fă pe Titan să se întoarcă spre el și să-l privească mirat, mai ales văzându-l apropiindu-se în goană.

Dar Island înțelese că de fapt acel strigăt nu era pentru el, ci pentru copiii și ceialți lupi care se aflau în acele clipe în poienița de lângă sat. De aceea, când Yamu le strigase să se adopostească, lăsară tot cu ce se ocupau în acele clipe și se grăbiră în goană mare spre satul lor, căci anume acel loc era păzit de faimoasa barieră, de care dușmanii pădurii se temeau ca de drac. Numai că Titanul nu le urmă exemplul, ci se întoarse și privi din nou în depărtarea ceea care-l neliniștise la început și abia atunci văzu animalele pădurii, în frunte cu Yāṉavarii, fugind spre ei.

„Animalele pădurii venind încoace? De ce?”

N-avu însă timp de gândire, simțind mâna lui Yamu apucându-l de mânecă și trăgându-l de braț în timp ce-l informa într-un strigăt: „pericol! De Jangali vin încoace înseamnă că suntem atacați! La adăpost! Acum!”

Island însă se agită: „Fenrir și restul sunt în pădure! Trebuie să-i anunțăm că…”

„Ei știu deja!” îi strigă Yamu. „Dacă Jangali vin încoace înseamnă că și ei sunt anunțați, căci mi-au spus dimineață că merg să-i vadă. Așa că nu-ți fă grijă pentru ei, căci o să vină cât de curând. De fapt… uite-i!” și-i arătă să privească în față.

Și așa era: Fenri și restul se îndreptau în goană mare spre sat. Iar când erau deja la câteva sute de metri, Kkuṟai strigă ceva, dar al său părinte n-auzi la început ce spuse. Totuși preocuparea din glasul fiului său, care tot privea în urmă, dar undeva în sus, îl făcu și pe Yamu să privească într-acolo și văzu și el… corbii.

„Kākkai atacă! Kākkai atacă! Toată lumea pe poziții! Toată lumea pe poziții!” strigă Yamu, fugind spre sat, iar al lui strigăt îi scoase pe toți de prin case și fugiră spre ei, fiind cu toții înarmați cu arcuri și săgeți.

Astfel, când ajunseră aproape de marginea satului, lupii formară în mare grabă o linie de apărare, având arcurile și săgețile pregătite de tragere.

„Nu,” strigă Mai, căzând în genunchi, iar al ei strigăt îl făcu pe Yamu să tresară și să se uite iar în urmă.

Astfel îi fu dat să vadă cum Kkuṟai încercase să se apere de atacul unui Kākkai și de aceea-și acoperise capul cu brațele ca să nu fie rănit. Numai că, spre surprinderea tuturor, care nu știau că Kākkai pot fi atât de puternici, băiatul fu apucat de haine de către ghearele corbului și luat pe sus.

Akita, o tânără lupoaică și sora lui Kkuṟai, împreună cu fratele ei mai mic, de șaptesprezece ani pe nume Ilēcāṉa (sprintenul) vrură să fugă într-acolo și să-și ajute fratele. Numao că tânăra lupoaică fu oprită de alte tinere, care-i barară calea, pe când Ilēcāṉa fu oprit de tatăl său, care înțelese că nu-și poate pierde și ceilalți copii pentru a-l apăra pe unul. Dar Ilēcāṉa nu se dădea bătut și lupta cu taică-su, strigând și plângând înnebunit, văzând cum fratele său mai mic, prins în ghearele corbului, se lupta cu înverșunare să scape, în timp ce acel corb lovea năprasnic din aripi și cu ciocul, lăsându-i urme adânci și sângerânde pe corp.

Anume învălmășeala și nebunia văzută în tabără îl alarmă pe Fenrir, care privi în cele din urmă în urmă și văzu că Kkuṟai căzuse victimă corbilor. De aceea-i strigă Sephirei să fugă cu Malon și Mago în tabără, iar lui Arion să-l ajute.

Arion nu stătu mult pe gânduri și se transformă în calul înaripat, pe spatele căruia Fenrir sări cât ai clipi. Apoi, ajutat de puterea lui Arion, în mâinile lui Fenrir apăru un arc și o săgeată și, când trecură atât de aproape de acel corb care se lupta cu băiatul să-l răpună, Fenrir ochi și trase, iar săgeata intră direct prin gâtul păsării, zgâriind puțin și mâna lui Kkuṟai, care tocmai se forțase să apuce corbul de gât.

Căzând cu viteză după ce fusese răpus de săgeată, corbul îi dădu drumul băiatului, care căzu în gol, iar acea vedere a băiatului căzând din înalturi o făcu pe a sa mamă să strige înnebunită și să se întindă pe pământ.

Dar avu Kkuṟai zile, căci Fenrir sări în cele din urmă de pe spatele lui Arion, chiar de la înălțime, ca să cadă mai apoi pe pământ pe cele patru labe sub formă de lup, în timp ce băiatul căzu cu fața în jos pe spatele calului. Totuși, chiar dacă icni atunci când atinse spatele calului, Kkuṟai totuși nu simți acea cădere atât de dureroasă, căci fu atenuată de aripile larg deschise ale lui Arion, care se lupta în acele clipe și cu celelalte păsări. Dar, când simți mâna lui Kkuṟai strângându-i un pic pielea gâtului, în timp ce băiatul era întins pe al său spate, Arion înțelese că nu-i timp de pierdut și se avântă în zbor spre tabără.

Văzându-i venind, Yamu-și lăsă fiul mijlociu liber, căci nu m-ai era pericol ca el să fugă să-și ajute fratele și strigă celorlalți: „deschide-ți bariera! Acum!” și câțiva tineri traseră de câteva liane și sunet de clinchet se auzi de jur împrejur, căci bariera nu era una care se deschidea și închidea de una singură, ci formată cu ajutorul unor clopoței magici, numiți Vaḷarkaḷ și care-i fuseseră dați lui Dike de Titanida Înțelepciunii Ñāṉam, atunci când Dike a pus bazele acelui sat al lupilor magici.

Astfel, când sunetul clopoțeilor Vaḷarkaḷ se auzi de jur împrejur ca o chemare acasă, o poartă largă se văzu deschisă în acea barieră și Arion trecu anume prin ea. Dar lupii nu închiseră imediat acea poartă, căci Fenrir, sub forma lui de lup, fugea cât de repede putea spre sat, urmat în deaproape de corbi, care, văzându-l singur, îl crezuseră țintă sigură și deciseră să-l atace.

Însă, deși în tabără era agitare mare și suspans, căci Mulai și Akita, precum și restul femeilor satului se repeziseră spre Arion de-l coborâră pe rănit de pe al său spate, ca mai apoi al său frate Ilēcāṉa să-l aburce în spate și să fugă cu tot alaiul spre casa lor ca să i se dea îngrijiri lui Kkuṟai, care părea inconștient, lupii continuau să stea cu arcurile și săgețile pregătite, căci animalele pădurii începură deja a intra prin acea poartă deschisă, dar Fenrir continua departe.

„Merg după el!” îi transmise Arion telepatic Sephirei, după ce se văzu fără rănit pe spate.

Sephir însă spuse, deși se simțea îngrijorarea în sufletul ei: „nu, Arion! Acum e fiecare pentru el și… Fenrir trebuie să se descurce singur. Aici el e viitorul lor rege. De aceea… trebuie să se descurce singur.” Apoi ea închise pentru o clipă ochii, simțind că i se umezeau din cauza preocupării, căci Fenrir continua încă departe de barieră.

La un moment dat lupul Fenrir se împiedică, căci se feri de atacul a câțiva corbi ce-i săriră în spate, și din această cauză se duse dea berbelacul, strivind sub greutatea corpului său câteva dintre păsări. Totuși, după ce m-ai împărți și câteva labe și m-ai mușcă din carnea amară a câtorva dintre corbii care se năpustiră din înalturi, fapt ce făcu femeile-lupoaice să strige speriate, temându-se pentru siguranța prințului lor, Fenrir reuși să se elibereze din acea capcană de păsări și-și continuă fuga.

Ajunse Fenrir să treacă prin acea poartă la scurt timp după ce trecură prin ea și câțiva iepuri, ce-și părăsiseră căsuțele de lângă marginea pădurii și deciseră să se adăpostească, iar odată cu el trecură și câțiva corbi.

„Atac!” strigă unul dintre bărbații care țintea cu arcul și o ploaie de săgeți fu aruncată în înalturi dărmând păsările care intraseră. Dar pentru că poarta se închidea lent, deși Yamu strigase ca ea să fie închisă de imediat ce Fenrir trecuse prin ea și alte vietăți nevinovate nu se vedeau venind din pădure, poarta nu se închidea la fel de repede precum se deschise, alți corbi treceau și treceau, formând lupii să tragă săgeată după săgeată.

În cele din urmă poarta se închise și căzură și ultimii corbi, în timp ce ceilalți care-i urmară, orbiți de magia care-i controla probabil, căci era clar că nu acaseră ei de capul lor și mai ales pentru că deveniseră dintr-o dată atât de puternici, de fură capabili să ridice de la pământ un tânăr de 14 ani, loviră în plin bariera, care practic îi electrocută pe toți, de ajunseră acele sărmane păsări să acopere iarba și florile de lângă barieră cu o peliculă de smoală.

Această priveliște impresionantă a păsărilor care tot cădeau și cădeau din înalturi, după ce loveau bariera, îl făcu pe Fenrir să privească îngrijorat în jur, căci nu era normală acea acțiune. În cele din urmă, observă la marginea pădurii, mult în depărtare, o ființă bătrână, ce purta o pelerină neagră și lungă, cu glugă pe cap, ce ținea în mână un fel de palantir negru pe care-l tot muta dintr-o mână într-alta.

„Avem oaspeți!” șuieră lupul printre dinți, când Sephir și Arion, ce-și reluă forma obișnuită, se apropiară de el. „Arion, dă-mi un arc și-o săgeată! Am de gând să-i urez bun venit așa cum se cuvine!”

„Permite-mi mie această onoare!” scrâșni Sephir printre dinți, căci era cu adevărat cătrănită că acel netrebnic îndrăznise să-i atace soțul. Astfel după ce primi de la Arion arcul și săgeata, Sephir se puse în poziție de tragere și, când fu sigură de reușită, săgeata ei zbură ca vântul spre marginea pădurii.

Și-și atinse ținta acea săgeată, care se înfipse într-un copac, după ce mai întâi pătrunse pe sub borurile largi ale glugii străinului, făcând apoi o gaură prin material și lovind apoi trunchiul.

Chiar și așa, chiar dacă nu-l rănise, deși asta-i fusese intenția Sephirei, îi putură vedea fața: Pakai, ai cărui ochi erau negri în acele clipe, părând a fi un fel de ceață amestecată cu smoală, care continua să se miște continuu înăuntrul globului ocular.

„Pakai? Aici?” se întrebă Arion mirat.

„Îl cunoști?” întrebă Yamu cătrănit și el, căci acel bătrân netrebnic trimise corbii și-i atacaseră și răniseră până la urmă fiul.

„Da. E Titanul Vrajbei. Dar… mă miră să-l văd în aceste locuri și mai ales atacând satul lupilor magici.”

„Înseamnă că are un plan,” murmură Fenrir. „Ce să fie totuși ceea ce plănuiește?”

„Cel mai probabil are de-a face cu Tenebre,” iar cuvintele Sephirei îi uimiră pe toți. „Priviți palantirul din mâinile lui. E cel pe care-l folosește adesea Tenebre când plănuiește ale ei fapte mișelești. Mă miră totuși că acest Pakai îl poate folosi.”

„Asta înseamnă că Tenebre-i prin preajmă,” spuse Mago și, fără să vrea, se cutremură, căci crezuse că odată plecați cu toții din Pădurea ei, n-o vor m-ai vedea, cel puțin nu curând. Dar… se înșelase.

„Așa se pare,” spuse totuși Fenrir, readucându-i pe toți în simțiri, căci intraseră cu toții la bănuieli și se agitau cumva. „Totuși: o să ne gândim la asta mai târziu. Să mergem întâi să vedem ce-i cu Kkuṟai, căci el e important acum. De restul de vom ocupa mai târziu.”

Și întoarse Fenrir spatele acelui loc și se îndreptă cu tot alaiul după el spre casa lui Yamu, acolo unde fusese dus rănitul, căci pentru lupii magici cea mai importantă era siguranța lor, iar de unul din ei era rănit, atunci toți până la urmă se îngrijorau de soarta lui și nu se calmau până când acela nu se punea pe picioare, iar de rănile suferite erau până la urmă incompatibile cu viața, atunci îi erau alături cu toții până la ultima suflare.

Lângă barieră rămaseră totuși acei lupi înarmați, căci Pakai continua lângă marginea pădurii, pândindui și asta chiar era ciudat, chiar dacă alte păsări sau alte lighiaone ciudate nu se m-ai arătaseră prin preajmă cu gând să atace. Dar… deciseră că a fi cu ochii în patru nu strică. De aceea și rămaseră ei acolo… să-i păzească pe ceilalți, căci nu de alta spuse Dike că simte c-o să fie atacați, iar de al lor rege spunea asta era pentru că așa era.