„Ăla-i Argol?” întrebă Eṉōl în șoaptă, mirat să vadă acel punct alb plonjând pe deasupra Kaṟkaḷ Pēy-ului. „Dar cum e posibil să fie aici? Din câte știu prințesa Zeal l-a trimis să spună celorlalte vietăți despre pericol.”

„Probabil are misiune și din altă parte,” îi răspunse Strebasus tot în șoaptă, în timp ce el, comandantul și încă doi oșteni de încredere se furișară spre ținutul Kaṟkaḷ Pēy-ului pentru a vedea ce se întâmpla acolo cu adevărat, căci erau stranii acele sunete despre care le vorbiseră iscoadele și de aceea deciseră să vadă totul cu ochii lor. Ei bine, să audă totul cu urechile lor, căci gura căscată a grotei era complet lipsită de lumină și nu permitea să se vadă nimic înăuntrul ei.

La un moment dat tăcură și se puseseră pe burtă, târându-se pe coate, până ajunseră cu toți extrem de aproape de marginea abruptă, dar formată din stâncă tare și nefărămicioasă, căci tocmai din această cauză riscară să se aventureze atât de aproape de acea buză tăioasă de pământ. Tăcură ei însă nu de teamă că vor fi auziți, ci ca să vadă mai bine ce se întâmpla totuși în acea prăpastie când îl văzură pe Argol țișnind ca o săgeată din înalturi și îndreptându-se în viteză spre gura grotei.

Dar când se așeză el pe marginea de pământ ascuțită și îngustă din fața grotei, bătând larg din ale sale aripi albe și puternice, fu nevoit să se tragă brusc în spate, de parcă de el ar fi fost legate frânghii și cineva l-ar fi tras pe el, când din gura Kaṟkaḷ Pēy-ului se aruncă spre pasăre imensul șarpe gros, iar acea arătare îi făcu pe cei patru oșteni să-și astupe gura cu ambele palme de teamă să nu strige și să se dea de gol, căci ei crezură cu adevărat că acel șarpe-l va înghiți pe Argol.

Totuși pasărea scăpă teafără și dinții șarpelui trecură doar pe lângă penele pieptului lui, lăsând o urmă subțire de dinți pe pene. Dar… după ce „căzu” în golul acelei prăpăstii de parcă ar fi fost fără viață, Argol țâșni iar în înalturi, ca mai apoi să continue să zboare pe deasupra acelei prăpastii, dar la distanță sigură de grotă.

Șarpele însă nu se liniști cu acea pierdere, ci începu a se târâ în sus pe acel perete, urmând fiecare din liniile celea vechi săpate adânc de al lui corp, de parcă ar fi fost programat să facă asta. Dar… a lui mișcare lentă era totuși un fel de joc de-a atrage victima în capcană, căci el credea că pasărea albă e proastă și că se va așeza din nou în același loc și el se va putea arunca din nou asupra ei și s-o răpună.

Se înșelase însă, căci după ce termină de colindat tot peretele cela, ceea ce-i luă cam un sfert de oră dacă nu mai mult, observă cu stupoare că pasărea continua să plonjeze prin aer, dar nicidecum să se apropie de grotă și de aceea șarpele coborî cu tot imensul lui corp pe limba ceea de pământ din fața grotei.

Apoi se ridică pe a sa coadă groasă, încolâcindu-se pe mai multe nivele după cum îi era felul, și începu a-și dansa capul încolo și-ncoace, în timp ce un fel de muzică de clopoței se auzea în jur, iar când acea muzică fu destul de intensă, șarpele-și lăți gâtul așa cum obișnuia să facă Zeal când era furioasă și-și transforma veșmintele în cobră.

„Ce face?” întrebă Strebasus mirat, tot cu ochii pe șarpe. „Nu-mi spune că încearcă să-l vrăjească pe Argol și să-l atragă în a sa gură larg deschisă.”

„Așa se pare,” îi răspunse Eṉōl sigur pe sine, dar totuși cu jumătate de voce să nu fie auzit. Apoi, se trase mai spre stânga, iar când ajunse lângă malul de perete, se ridică pe șezute, sprijinindu-se de perete și se iți doar puțin cât să-i permită să vadă mai bine acel șarpe. „Ce mă interesează pe mine e cine-i de fapt acel șarpe. Nu cred că-i unul obișnuit.”

„Crezi că-i câinele de pază al lui Tikil?”

„Să fiu sincer, Strebasus cred că-i ceva mai mult de atât la mijloc. Ce însă… încă nu mi-am putut da seama.” Tăcu însă Eṉōl brusc și închiți în sec, privind țintă în față, de-l făcu până și pe Strebasus să privească speriat într-acolo, crezând că șarpele cela apăruse ca prin minune în dreapta lor.

Dar se trase brusc mai spre Eṉōl, la fel ca și ceilalți doi soldați, când văzură pantera neagră Accam Kuṉṟu chiar lângă dânșii, privind țintă și ea spre grotă.

Numai că nu era proiecția panterei, așa cum se întâmplase mai înainte în fața lui Zeal și a lui Inlan Diar, ci era o panteră reală, iar asta era cu adevărat ciudat.

„Mă… mă… mărite Accam Kuṉṟu? Ești… tu?” se bâlbâi Eṉōl, iar pantera-l privi în cele din urmă. Numai că ochii ei erau totuși triști.

„Așa e, Eṉōl. Sunt eu, căci… chiar de al meu trup real a fost nimicit de rău acum multe secole, dacă nu milenii, totuși… acum mi-i dat să colind lumea ca și mai înainte, deși nu-s decât un spirit.”

„Dar… cum e posibil asta?” întrebă comandantul și mai mirat.

„Nu știu, Eṉōl, la fel cum nu înțeleg ce joc periculos joacă Tetapas în aceste clipe, știind prea bine a cui pasăre o atacă.”

„Tetapas? Vreți să spuneți că șarpele cela-i…?” întrebă și Strebasus cu ochii holbați cât cepele.

„Așa e,” răspunse pantera cu glas stins. „Acela-i Titanul din măruntaiele pământului, cel în fața căruia oamenii s-au închinat de veacuri, cinstindu-l ca pe un făuritor, fără a ști că de fapt e doar un șarpe blestemat care fură sufletele muritorilor pentru a scăpa din temniță.”

„Din temniță? Ce vreți să spuneți cu asta?” se interesă Eṉōl și se iți puțin după stâncă să vadă ce se m-ai întâmpla jos. Astfel văzu că Argol în sfârșit se ridică în văzduh, mult deasupra muntelui, și se îndrepta în direcție opusă celei în care erau ei.

Șarpele însă continua la ușa grotei, privit cătrănit în urma păsării, căci pierduse o șansă perfectă de-a m-ai arunca un suflet viu în acel ulcior Koṭi pentru a fi sigur că scapă. Numai că… pierduse, iar asta era o lovitură sub centură la care nu se așteptase nicicând, mai ales că așteptase și pândise pasărea ceea albă de atâtea ori, știind prea bine cine-o trimitea acolo să-l spioneze - Cronus. Acum însă… era din nou doar un învins și asta-l răni până-n strâfunduri.

N-avu însă încotro și, descolăcindu-se încet, se târî în adâncul grotei și, cât de curând, se pierdu în întunericul ce se vedea dincolo de gura ceea căscată ce servea de intrare în Grota Kaṟkaḷ Pēy-ului.

„Să mergem și noi!” Le spuse Accam Kuṉṟu celor patru soldați și întoarse primul spatele acelui loc, pășind totuși încet ca oamenii lui Inlan Diar să nu-i piardă urmele. Abia când Eṉōl și restul erau lângă el și cei cinci coborau cu grijă o zonă abruptă, dar totuși care avea un fel de scară creată de natură din stânci, pantera-și continuă povestea.

„Acum mii de ani Tetapas s-a pus în poară cu Uranus și Cronus, crezând că-i suficient de puternic încât să-i învingă și, prin urmare, să-i detroneze și el să conducă apoi totul de pe tronul lui Uranus. Numai că Uranus nu-i prost și nu a căzut în capcana lui Tetapas, care folosise pentru asta un vicleșug: în loc de bătălie le propuse tatălui și fiului să accepte să joace cu el jocul ghicitorilor. Dar… după cum i-i felul lui Uranus a făcut acela ce-a făcut și-a reușit astfel să-l bată pe Tetapas cu propriile arme, căci acela, crezând că-i m-ai deștept decât orice altă ființă pe acest pământ, le permise celor doi să fie primii în a-i pune o ghicitoare. De aceea, la întrebarea lui Uranus: „ce se târâie mereu lăsând urme adânci pe pământ,” Tetapas stătu de se gândi o vreme, dar cum nu știa bine răspunsul, dar nici să nu răspundă nu putea, spuse într-o doară… lianele. Dar… pierdu și Uranus îl transformă în această făptură urâtă care-i azi, demonstrându-i cât a fost de prost și, prin urmare, îi dădu și răspunsul.

Însă… Uranus se temu că ulterior Tetapas va folosi vicleșugul ca întotdeauna și va încerca să-l detroneze altfel. De aceea a folosit Puterea Grotei Kaṟkaḷ Pēy-ului, unde l-a închis pe vecie. Dar… Tetapas tot avu o speranță: un număr de suflete aruncate în Ulciorul de Foc al Sorții, cel numit Koṭi, îl putea elibera pentru totdeauna, iar pentru asta trebuie să-i mulțumim Parcăi, desigur.”

„Dar… ce număr trebuie să adune Tetapas ca să fie liber? întrebă Strebasus.

Pantera oftă: „asta deja o știe doar Tetapas și Parca, și… ei n-o s-o spună nicicând nimănui.” Apoi pantera-și plecă capul și-și continuă drumul în tăcere urmat în deaproape de cei patru.

***

Ridicându-se pe a ei coadă groasă, cobra verde, în care se transformase Zeal pentru a se camufla, își mișcă cu grijă capul dintr-o parte în alta, asegurându-se că nu fusese urmărită de nimeni. Astfel, când văzu că-i totuși liniște, cobra privi în dreapta și sâsâi: „poți ieși! E sigură zona!” Și, cât de curând, căprioara Inlan Diar se apropie și ea de ceea ce rămase din intrarea în grota regelui Coal - ruine.

Privind cu atenție în jur, căprioara lăsă să-i scape un oftat greoi din piept și, fără să vrea, ochii i se umeziră puțin: „n-am crezut nicicând c-o să văd această priveliște,” murmură ea în cele din urmă.

„De ce?” o întrebă cobra Zeal.

„Pentru că-i ceva dincolo de a mea imaginație. Și… chiar de eu și Coal am fost mereu dușmani și nu aliați, am fost totuși cândva soț și soție și tocmai de aceea mi se pare incredibil că a sfârșit astfel.”

De fapt Zeal și Inlan Diar deciseră să vină în acel loc să vadă cu ochii lor grota după ce Inmar le spuse despre vizita lor în văgăuna regelui Coallar și că, la scurt timp după ce ei o părăsiseră, aceasta explodase, lăsând acel prăpăd văzut în jur.

Și era cu adevărat o priveliște deplorabilă acolo, ceva ce-ți făcea inima să se strângă și să sângereze, căci deși acel loc fusese mai înainte înconjurat de ceață albă, lăptoasă și de ură, natura în jur era totuși frumoasă. În acel moment însă, cu ruinele vechii grote a regelui Coal, păreau acele locuri atât de dezolate, atât de triste, atât de date uitării.

„Să mergem!” murmură căprioara încele din urmă, închizând cu tristețe ochii și întorcând spatele ruinelor. „Îmi e de-ajuns să văd atâta tristețe în jur.”

Cobra nu spuse nimic: doar își plecă puțin capul semn că înțelese și-și târî coada în urma bunicii.

Se opriseră însă ambele și priviră mirate din nou spre ruine când auziră glasul unei tinere femei: „și totuși locurile asta m-ai păstrează încă atâta magie. E de ajuns doar să crezi și totul poate fi real.”

Căprioara clipi des din gene, mirată să se vadă pe sine, copila cea de demult, cea care se transformase în tânăra Inlan Diar când pantera Accam Kuṉṟu fu dată de propriul fiu Tikil, cocoțată pe acele ruine. Totuși, chiar dacă imaginea era atât de reală, Inlan Diar era sigură că nu-i ea. De aceea și întrebă: „cine ești tu?”

„Eu? Nikkari sau Spiritul ce trăia în Grota regelui Cărbune!”

„Un spirit trăind în adâncurile acestei grote?” întrebă Inlan Diar atât de uimită. „Dar… cum e posibil? De ce nicicând nu te-am văzut când am venit aici să mă văd cu Coallar?”

„Era pentru că nu aveai dreptul să mă vezi, regină, căci… doar cei blestemați au totuși acest drept.”

„Eu nu-s blestemată, dar tot te pot vedea. La fel ca bunica!” mumură Zeal încurcată, iar a tinerei remarcă o făcu pe Nikkari să zâmbească.

„Așa e. Acum pot fi văzută și de alții de-mi doresc, căci nu m-ai sunt legată prin blestem de această grotă. De aceea am și decis să mă arăt vouă.”

„Totuși nu înțeleg de ce ai decis asta,” spuse Inlan Diar, luându-și și ea forma de copilă, iar asta o uimi nespusă pe Zeal, care privea crucită la cele două.

Dar Zeal se încurcă dea binelea când Inlan Diar apăru deodată în dreptul lui Nikkari și tânăra văzu că arătau ca două picături de apă.

Zâmbind, Nikkari-și privi copia sau realul, fiecare credea după cum își dorea al său suflet, ca mai apoi, oglindindu-și a ei privire de cărbuni umezi în cei albaștri-închis ai reginei-copile în acele clipe, spuse: „pentru că e momentul să ne aliem, regină a Gheții. E momentul să luptăm pentru bunăstarea acestui munte, care de altfel s-a desfăcut în multe bucăți dea lungul vremii, doar pentru a se asigura că vom supraviețui cu toții în urma acestui mare război care se apropie și despre care am fost vestiți încă de la începuturile lumii.”

„Aliați? Ce alți aliați ne propune soarta în afară de vulpile lui Inmar și monștrii lui Kkāṟṟu, Nikkari? Vrei să spui că pe acest munte m-ai sunt și alte suflete capabile să ne ajute?”

„Așa e, căci… tu ai trăit mai tot timpul la suprafața acestui munte, pe când alții… răul… au trăit în adâncurile lui,” spuse Nikkari și păși atent pe lângă regină, coborând acele ruine.

Copila Inlan Diar se întoarse și privi în urma ei, văzând cu câtă grijă coboară acele ruine spiritul, deși ar fi putut pluti pe deasupra lor și coborî în secunde. Totuși… știa ea răspunsul la acea întrebare: orice spirit tânjește să fie măcar pentru o zi uman și, pentru a simți pentru mai multă vreme acel sentiment plăcut de împlinire, spiritele adesea acționau precum oamenii.

„Dar totuși,” spuse Zeal tare, căscând dulce cu a ei gură imensă de cobră, „ce alte lighioane m-ai putem întâlni în cale?”

Nikkari se opri și-o privi zâmbind: „cum crezi, ce altceva m-ai trăiește pe acest munte?”

„Ei bine… în afară de noi, cei menționați anterior și restul viețuitoarelor, cred că nimeni,” spuse Zeal, întinzându-se cât era de lungă și, fiindcă i se făcuse somn, puse capul pe-o piatră mare ca să și-l odihnească, în timp ce clipea des din gene.

Nikkari însă decise să se joace cu Zeal și, pocnind din degete, o transformă pe aceasta în ființă umană, iar Zeal realiză că de fapt stătea întinsă cât era ea de lungă, sprijinindu-și capul c-o mână în timp ce pe cealaltă o avea pusă în șolduri: „asta deja nu-i cinstit,” bombăni ea nemulțumită.

„Dacă zici,” spuse Nikkari cu glas jucăuș. După care-și continuă coborârea și le spuse: „să mergem! O să vă arăt ce se ascunde de fapt pe acest munte!” și, cât de curând intră în pădure, urmată mai întâi de copila Inlan Diar, care coborî de pe mormanul cela de ruine la fel ca și copila Nikkari, ca mai apoi, plictisită nevoie mare și… somnoroasă, să fie urmate și de Zeal, care căsca într-una.

În urma lor, pe același loc unde stătuseră mai înainte cele două copile Inlan Diar, apăru silueta abia vizibilă a lui Inlan Diar, căci… el urmărea totul în deaproape, decis să-și facă mai întâi dreptate sieși și apoi să dejoace altora planurile.

***

„Șșș, nu faceți gălăgie!” le dădu Nikkari în grijă copilei Inlan Diar și lui Zeal, când cele trei ajunseră lângă o mare poiană umbrită, unde se vedeau hârjonindu-se o mulțime de mistreți.

Numai că, mirată să vadă că fusese adusă să vadă… porcii, Zeal o privi pe sub sprâncene, ca mai apoi să facă ochi mari, văzând că Nikkari arăta de fapt complet diferit: avea de data asta chip de fecioară, cam la 20 de ani, cu păr lung și negru, ce-i ajungea până la șolduri, cu o rochie de culoare neagră lucioasă, prinsă la brâu cu un corset violet închis. Ochii ei erau de asemenea negri, numai că avea pielea atât de albă că părea fosfor prețios.

„Wow, asta da schimbare!” murmură Zeal surprinsă, iar când privi spre a ei bunică, văzu că aceasta-și reluase înfățișarea obișnuită. Asta o făcu pe tânără să strâmbe din nas: „voi ce, sunteți legate una de alta?”

Nikkari și Inlan Diar se priviră uimite, neînțelegând la ce se referise tânăra. Abia apoi râseră ambele și Inlan Diar îi spuse nepoatei: „te referi la faptul că dacă una-și schimbă înfățișarea la fel se întâmplă și cu cealaltă?” iar Zeal dădu din cap că da. „Ei bine, asta e puterea muntelui, căci… acest munte urăște când nu este egalitate de puteri. De aceea… de una-i copilă la fel trebuie să fie și cealaltă, iar de una-și schimbă chipul, la fel se întâmplă cu cealaltă.”

„De fapt m-ai este un secret ascuns în această schimbare,” murmură Nikkari, iar asta o miră chiar și pe regină. „Faptul că avem puteri similare, Inlan Diar și… ambele ne-am născut din Accam Kuṉṟu.”

„Ce? Sunteți surori?” întrebă Zeal.

„Ba nu,” răspunse Nikkari prompt. „Doar… că ambele am apărut pe acest pământ datorită bunătății acestui munte. Prin urmare… și suntem cumva legate.”

„Prea complicat,” spuse Zeal, scuturând din cap. „Mai bine ne-ai spune ce-s cu jivinele astea și de ce ne-ai adus aici.”

Nikkari însă o privi mirată pe tânără: „chiar nu-ți par cunoscute?”

„Deloc!” și Zeal se încruntă, căci înțelegea că spiritul făcea aluzie la faptul că ea ar fi trebuit să știe despre mistreți, dar ea habar n-avea.

„Ciudat! Am crezut că ție ți i-a arătat Coallar!”

„A fost Bestla, cealaltă nepoată a mea!” interveni Inlan Diar. „Mezina familiei!”

„Aaa, da, uitasem!” spuse Nikkari și privi din nou la mistreți. „Cea care umblă mai mereu cu una din gemenele-formă.”

„Așa e. De fapt cele două se află acum în Pădurea Rophion.”

„Știu,” răspunse Nikkari sec. „Mi s-a spus despre asta.”

„Ți s-a spus? De către cine?”

„Nimfele. De fapt… ele pot fi simțite și în jur,” și Nikkari-și duse un deget la buze și le dădu reginei și lui Zeal în grijă să păstreze tăcerea. Apoi, întinzând mâna dreaptă în față, făcu să-i apară lipiți de marginea manjetei largi a rochiei mici clopoței aurii, iar când ea-și mișcă lin mâna prin aer acei clopoței făcură să răsune atât de plăcut împrejurimile în jur.

Acel clinchet îi făcu pe mistreți să ridice toți capetele și să privească înspre locul unde Inlan Diar, Nikkari și Zeal erau, iar pe regină o miră nespus să vadă că toți acei mistreți aveau ochii lui Coallar.

„Nu poate fi: privirea regelui cărbune în ochii fiarelor?”

„Așa e,” auziră ele glasul unei tinere în spatele lor, iar când se înturnară toate spre acea tânără, de parcă ar fi primit o comandă, văzură o frumoasă tânără, de vreo 30 de ani, cu păr lung și verde, piele la fel de albă precum o avea și Nikkari, cu ochi tot verzi, dar închis și nu deschis precum avea culoarea părului, iar drept veșmânt avea unul creat din frunze și mlădițe firave de liane.

„Melia?” întrebă mirată Inlan Diar.

„Așa e, regină a gheții. Sunt eu. Deși… sunt sigură că nu ne-am văzut nicicând deaproape,” și nimfa se închină ușor înspre Inlan Diar.

Totuși reginei ceva-i atrase atenția și privi pe lângă nimfă, iar Melia la fel privi într-acolo, doar înturnând un pic capul și spuse: „Nīṅkaḷ uṅkaḷai kāṭṭa muṭiyum!” (vă puteți arăta) Și zeci de alte nimfe, atât de asemănătoare ei, se lăsară să „coboare” din copaci, spânzurând pe liane care le ascultau ca pe ale lor stăpâne. „Ele sunt suratele mele sau cum m-ai sunt cunoscute printre oameni drept Meliae sau nimfele de pădure!” spuse Melia, privind țintă în ochii lui Zeal, care iar se încruntă, văzând-o pe nimfă privind-o țintă.

Melia însă zâmbi: „dar deși noi am văzut această prințesă ascunzându-se adesea prin pădure sub forma ei de cobră, ea se pare ne vede pentru prima dată.”

Zeal se cruci: „de unde-o m-ai știau nimfele și pe asta?” Dar se miră și mai mult văzând-o pe Melia zâmbind, de parcă i-ar fi citit gândurile.

„Așa e!” îi șopti Nikkari la ureche. „Meliae pot citi gândurile ființelor. Prin urmare e inutil să ascunzi ceva de ele.”

„Nici tu nu faci o excepție de la regulă, Nikkari,” spuse Melia. „Știm de ce ești aici!”

„De fapt nici n-am încercat să ascund asta, căci… să nu uităm cine a trimis aceste făpturi în această poiană și vi le-a dat în grijă după dispariția lui Coallar, al lor zeu de altfel.”

„Ce? Boșorogul cela de rege Coal era zeul cuiva?” strigă practic Zeal, de făcu mistreții să se retragă speriați mai spre una din marginile poienei, iar pentru asta Zeal fu răsplătită cu o privire plină de reproș de la a ei bunică. „Da, da, am exagerat un pic,” murmură tânăra împăciuitor.

Scuturând din cap, Inlan Diar o privi totuși țintă pe Nikkari: „și continu să nu înțeleg care-i jocul tău, Nikkari. De ce suntem aici și de ce acei mistreți au ochii lui Coallar?”

„Pentru că acei mistreți, cei cunoscuți acum drept Paṉṟi, sunt de fapt copii regelui Coal,” spuse Nikkari, privind țintă în ochii reginei. „Și… dacă privești mai cu atenție spre ei o să-l vezi pe Poṟi Ivar sau Năzdrăvanul și cel care de fapt a luat cea mai mare parte din sufletul lui Coallar după ce acesta a pierit odată cu Grota a cărei nume-l port eu acum. Astfel, deși al lor Zeu a pierit, nu și a lui putere. De aceea mistreții Paṉṟi au fost dați în grija nimfelor de pădure, iar Poṟi Ivar va asculta mereu doar de Melia.”

„Însă… nu văd pentru ce trebuie să știm noi toate astea,” murmură îmbufnată Zeal. „Cred că am văzut destule bestii pe ziua de azi ca să ne m-ai batem capul și cu niște mistreți fără minte.”

Melia surâse: „de fapt nu-s chiar fără minte, prințesă Zeal. Și… la fel ca ale tale cobre, sunt adevărați ostași de trebuie. Și… ca să-ți răspund la întrebarea „de ce sunteți aici” e pentru că vrem să intrăm în război.”

Inlan Diar o privi țintă. Melia însă nu-și feri privirea: „da, știu la ce te gândești regină, dar de data asta e necesar ca și nimfele să intre în războiul ăsta, căci… și ale noastre case-s amenințate acum, iar noi vrem cu toții să supraviețuim, la fel ca și voi.”

„Totuși, Melia: nimfele au fost cunoscute mereu ca fiind pașnice. Cred că mai bine va fi să vă retrageți ca și mai înainte în locuri sigure și să așteptați furtuna să treacă,” insistă regina.

Nikkari însă oftă: „nu m-ai e niciun loc sigur și pașnic pe acest pământ, Regină a Gheții. Maranam a cuprins totul cu a lui ură și sete de putere. De aceea ne-a forțat pe toți să luptăm. Și… trebuie să luptăm.”

„Pe toți? Vrei să spui că și tu o să intri în luptă?” întrebă Zeal mirată, dar Nikkari o privi cu ochi triști.

Într-un târziu Nikkari spuse: „aș fi vrut să am o altă alegere de făcut, prințesă. Dar nu-i nicio alta. Prin urmare: vreau eu sau nu vreau o să intru în acest război, care de altfel mi-a pustiit al meu suflet și m-a lăsat fără a mea casă. De aceea… ca să nu m-ai simt acest gol imens trebuie să-l umplu cu ceva. Și… ce-i mai bună decât lupta pentru a umple goluri?! De aceea eu voi rămâne cu Meliae, iar când va fi necesar al nostru ajutor, trimiteți vorbă prin Argol și nimfele de pădure și spiritele grotelor, în frunte cu mine, vă vom sări în ajutor.”

„De altfel nu doar Meliae o să intre în acest război. Ale mele surori: Thebe cu ale ei Napae, Ida cu ale ei Oreade, Syke și Hamadriadele, precum și Daphne cu Driadele și Tesa cu Liamnele se vor alătura nouă în caz de nevoie.”

„Să nu uităm toate nimfele apelor, ale cerului, aerului și adâncurilor,” spuse Nikkari. „Ele tot sunt de acord să lupte. E nevoie doar să le dăm de știre și crede-mă, o să le chemăm pe toate, căci al nostru pământ e sfânt și, de-am fost create pentru ceva, atunci la sigur a fost pentru a apăra natura de nebunie și dezechilibru, iar de Maranam se crede invincibil, atunci va trebui să demonstreze asta. Dar… mă îndoiesc c-o să treacă el de toți și de toată, căci această lume îi al său dușman pe veci, un dușman care-l privește cu ochii groazei, chiar și prin ochii fiarelor, iar de vrea tronul lumii atunci să piară toți și toate, dar nici lui Maranam noi n-o să-i permitem să ne îngenuncheze și să aibă tot fără luptă.”

Când Nikkari termină de vorbit, se auzi peste tot strigătul Nimfelor. La început strigară asurzitor Meliae, apoi se auzi strigătul Driadelor, a Hamadriadelor, a Napaelor și a.ș.m.d. Iar când de jur împrejurul lor se auziră strigăt de nimfe, pădurile își plecară coroanele, păsările-și înghețară al lor zbor în înalturi, căci… simțeau cu toții teamă, o frică ce nicicând o altă ființă vie n-o simțise până atunci, iar asta era de înțeles, căci le dădea totodată putere să gândească strategic și să plănuiască cum să se apere la nevoie, căci toți deciseră… toți până la unul să intre în război de trebuie, dar să extirpeze răul din rădăcini și să-l calce în picioare până să-l facă cenușă.

La sfârșit însă natura și pădurea în sine începu a cânta, dansul sfânt al crângurilor dese, cu voci multiple de femeie, care lăudau totuși pământul pentru că le-a dat viață și șansa să vadă atâta frumusețe în jur.

Și… acel cântec, ale cărui cuvintel Zeal nu le înțelegea, o pătrunse totuși până-n străfunduri și tânăra simți că nu-s ei lăsați singuri pe lume, că natura nu-i simplă și nici neajutorată, ci se poate apăra în caz de nevoie.

De asta se așeză Zeal în cele din urmă lângă trunchiul unui copac și, scoțându-și muzicuța din frunză de arțar de la brâu, începu să cânte cu tot sufletul, acompaniată fiind de cântecul sfânt al pădurilor din jur, căci nu doar Pădurea Tenebre cânta, Pădurea Kiago la fel își începu propriul cântec, numai că acolo se auzeau și glasuri de bărbați, căci copacii ceia erau vechi de când lumea, iar glasurile lor groase, dar totuși plăcute când cântau, se puteau auzi peste tot în împrejurimi.

Astfel, anume acel cântec al celor două pământuri dărură semnalul și lumea întreagă începu să cânte: ființe pământene fiind ele sau magice, iar asta însemna fără doar și poate uniune și hotărâre să învingă cu orice preț.

***

„Ce-i asta?” întrebă Bestla în șoaptă când copacii Pădurii Tenebre începură și ei a cânta, iar glasul glos, oarecum mormăit al unora dintre copaci, se auzea atât de ciudat în jur.

Samaya însă nu știa nici ea ce se aude, căci era la fel de tânără precum era Bestla. De aceea se mulțumi doar cu a se uita mirată în jur, încercând să înțeleagă ce se aude.

Doar Boor și Dike știau răspunsul la a lor întrebare. Dar parcă totuși nu-i lăsa inima să le spună fetelor semnificația acelui cântec.

Totuși, când văzu că a lui fiică-l ațintește cu privirea, așteptând un răspuns de la el, Dike oftă și, privind în pământ, murmură: „I se spuse „Mirukak Kaṇkaḷ” acestui cântec, iar asta-n limba noastră ar însemna „Ochi de fiară.”

„E cântecul lumii de dinainte de moarte,” rosti și Boor cu o tristețe enormă în glas, fapt ce-o miră mult pe Bestla.

„Cântecul de dinainte de moarte? La ce te referi, tată? Cum poate natura să…?”

„E pentru că natura nu știe dacă vom supraviețui în acest război și de asta preferă să cânte al ei cântec de jale cât m-ai are încă timp.”

„Așa e, Samaya. Natura întreagă s-a aliat se pare și, prin acest cântec, care are totodată semnificația de „provocare la război,” îi declară lui Maranam că „pe aici nu se trece. N-ai decât să încerci. Noi vom lupta totuși și doar morți ne poți stăpâni.”

„Dar… e atât de crud… acest gând,” șopti Bestla.

„Și poate că ai dreptate, fiica mea. E însă decizia pământului și noi nu ne putem împotrivi acestui lucru. Mai bine să ne continuăm drumul și să încercăm să facem tot ce ne stă în putință să nu permitem pământului să moară în cele din urmă,” spuse Boor, cu gingășie și tristețe în glas, strângându-și fiica la piept și sărutând-o pe creștet, căci înțelese atât de brusc că făcuse asta atât de rar de când ele crescuse și începuse să-i pară rău cu le sărutase creștetele și lui Sephir și Zeal la despărțire, căci… acel drum pe care ei porniseră putea fi și ultimul.

Samaya și Dike-i urmară în tăcere, căci se apropiaseră deja foarte mult de Poiana Umbrelor, acolo unde tânăra lupoaică luptase cu Mayar cu 13 ani în urmă și de unde părea că se trage din nou răul și în acele clipe.