„E dus,” murmur Inmanr cu tristețe, văzând că soarele scăpătase mult la orizont, chiar dacă era văzut doar de mintea ei interioară, căci ochiul exterior era totuși controlat și el de puterea lui Maranam sub formă de nori.

„Cine?” o întrebă Alena, privind și ea la cer, dar nevăzând același lucru ca și a lor conducătoare.

Inmar însă nu-i răspunse imediat, ci stătu cu capul ușor dat pe spate, privind atentă goana norilor pe cer, deși în lumea ei imaginară, atigând al ei ochi al minții, vulpea vedea cum soarele-și continua obișnuita rutină zilnică, în ciuda tuturor obstacolelor puse de un lider rău pe bolta pe care acel mărit soare trăia deja de milenii.

Apoi, când un vânt rece le făcu pe ambele să se înfioare, iar părul lor lung, despletit ca prin magie pe spate, se mișca în valuri superbe, roșii, iar acea stranie mișcare le coloră deodată și ochii în roșu.

„Pakai!” scrâșni Inmar de data asta printre dinți, căci bătrânul într-adevăr stătea la marginea satului, privind țintă spre marginea pădurii, și având un rânjet de plăcere bolnăvicioasă pe față.

„Oare acela nu-i…?” întrebă Keṉṉal surprinsă de ce vedea și, fără să vrea, îl arătă cu degetul pe acel Titan urâcios al vrajbei.

„Așa-i!” mârâi Inmar. „Acela-i nesuferitul de Pakai, pe care l-a urmat Ahi.”

„Atunci? Unde-i al nostru, lider Inmar? De ce Ahi nu-i cu el? Nu-mi spune că…?” întrebă și Alena îngrijorată.

„Se pare că da, Alena. Se pare că al meu frate a fost înșelat de propria încredere. De aceea… trebuie să ne grăbim să plecăm de aici de vrem să supraviețuim. În caz contrar… putem avea și noi aceeași soartă.” Și Inmar îi întoarse spatele bătrânului, care continua s-o privească rânjind.

Keṉṉal însă o prinse de braț: „dar, Inmar… cum să plecăm când nu știm unde-i Mago Ahi și ce i s-ar fi putut întâmpla?”

„Și ce pot face eu, Keṉṉal? Nu-s decât o vulpe magică și atât, chiar dacă una cu puteri destul de mari. Totuși: nici eu, nici tu și nici Alena nu-i putem face față acel urâcios Titan al vrajbei. Mai ales când prin preajmă-i Tenebre.”

„Mama lui Ahi? Are ea cumva de-a face cu a lui dispariție?”

„Așa se pare. Totuși: vom cerceta noi pe urmă, când se vor limpezi apele și tot atunci vom regla vechi conturi. Acum nu-i momentul. Și… după cum ne-a spus al meu frate înainte de-a pleca: „dacă nu mă întorc pân la apus plecați fără mine,” trebuie s-o facem. Oricum… sunt sigură că nu-i mort și nici în pericol de moarte. Altfel aș fi simțit asta.”

„Dar…,” insistă Keṉṉal.

„Niciun da,” spuse Inmar tăios de data asta. „Să mergem!” Și intră prima în pădure, unde deja le așteptau celelalte vulpi.

Keṉṉal și Alena o urmară cât de curând. Dar înainte de asta ele m-ai aruncară o ocheadă spre sat.

Pakai însă nu se m-ai vedea la marginea satului. Cel puțin dădea această impresie, căci era înconjurat de pretutindeni de-o ceață neagră, o ceață totuși nevăzută de nimeni.

***

O puternică durere de cap îl făcu pe Ahi să suspine dureros în timp ce se ridică pe șezute, ținându-se cu ambele mâini de cap și strângând ochii cu putere.

Apoi, când durerea ceea trecu cât de cât deschise încet ochii și privi în jur: era însă întuneric beznă de unu-și putea da cu degetul în ochi de n-ar fi știut unde-i are poziționați pe față.

„Unde mama naibii sunt? Și… de ce simt că-mi crapă capul?” murmură el, iarăși scrâșnind din dinți când un alt val de durere îl pătrunse pe dinăuntru.

Răspuns la a lui întrebare-i dădu liniștea: nicăieri, iar asta-l înfioră. Și, clătinându-se, se ridică mai întâi în genunchi, sprijinindu-se doar cu palma stângă de-un pământ rece ca gheața, ca mai apoi, când simți că amețește, se sprijini și cu a doua palmă și se împinse în sus cu puterea care-i mai rămase.

Realiză cu stupoare însă că nu-și putea folosi puterea magică, iar asta chiar că era a naibii de ciudat. De aceea-și privi palmele. Dar… din cauza că nu le vedea, își putu doar imagina cum arătau ele: obișnuite, ca ale oricărui om, iar acel gând îl înfioră.

„Nu poate fi! Viața asta nu poate fi atât de crudă cu mine!” Și strânse cât de tare putu palmele de simți că-l dor oscioarele falangelor. Apoi, când le relaxă, o stranie căldură-l pătrunse pe dinăuntru, iar când îi ajunse la inimă… ceva ce el nicicând nu crezuse că are, Ahi simți că se calmează, de parcă mâna caldă a mamei l-ar fi mângâiat pe cap.

„Da, asta e! Trebuie mai întâi să mă controlez și abia apoi voi fi în stare să-mi folosesc din nou puterea. Asta se întâmplă pentru că am fost lovit în cap. Doar din cauza asta.” Și, închizând ochii și întinzând puțin mâinile în lateral de parcă ar fi fost un monah budist, Ahi inspiră și expiră de mai multe ori pentru a se calma.

Abia când simți că sângele-i curge destul de încet prin vene, cumva alene, Ahi deschise iar ochii, zâmbi și, dintr-o mișcare bruscă, așa cum îi era felul să lupte, aruncă o minge de foc în față.

Fu însă una imaginară, așa cum crea el întâi magia ca mai apoi s-o facă reală. De data asta însă nu funcționă.

„Nu-i nimic. Doar un mic eșec. Așa cum se întâmpla când eram la începuturi. Da, trebuie doar să exersez puțin,” și iar se puse în poziție de atac și m-ai aruncă o minge… două… trei, dar în realitate nimic nu se întâmplă.

Asta și-l făcu să urle la propriu de răsună cu totul acea încăpere. Dar un urlet doar nu-l liniști, așa că Ahi strigă de câteva ori până simți că și urechile-i țâuie de răul propriei uri.

Dar deveni brusc atent și privi în jur, chiar dacă nu se vedea nimic. „Ia stai puțin!” murmurară ale lui buze. „De ce aud ecoul propriei voci?” gândi a sa minte. „Nu poate fi! Locul cela în care m-a dus atunci Pakai era o cameră închisă. Înseamnă că nu-s în același loc. Dar… unde atunci?” și se roti încet pe călcâie, privind la acea lume de beznă de la 360 de grade.

Apoi, închizând iarăși ochii, ascultă cu atenție depărtarea. La început însă nu se întâmplă nimic: doar bezna din jur, liniștea și singurătatea. Ca mai apoi, de undeva din dreapta lui, să se simtă o adiere de vânt.

Era însă atât de slab acel vânt, de abia simțit pe piele. Dar totuși… fu simțit de Ahi, cu acea putere încă ascunsă în interiorul lui, putere pe care nu reușise s-o descopere încă în el, dar care era totuși în adâncurile ființei sale și asta-l ajuta în acele clipe. Și… simțirea acelei unde de aer însemnă pentru Mago speranță.

„Înseamnă că dacă merg spre Nord, așa cum cred eu că de acolo se simte, pot ajunge într-un final în exterior, căci… orice groapă subterană are o ieșire. Altfel n-aș fi simțit aer proaspăt în jur.”

„Totuși… ce dacă nu-i decât o iluzie?” îi șopti Îndoiala la ureche, iar asta-l făcu pe Ahi să tresară.

„Cine ești tu?” întrebă el cu voce tare de data asta și se uită mirat în jur. Dar… din cauza întunericului nu văzu iar nimic. „Am întrebat cine ești?” Dar iar niciun răspuns. Asta-l făcu să scuture din cap: „da, probabil am halucinații!”

„Probabil!” îi răspunse iar acea voce șireată a îndoielii auzită mai înainte, iar asta-l făcu pe Ahi să scrâșnească mai întâi din dinți, ca mai apoi… atât de brusc că până și el se miră, surâse.

„Înseamnă că nu-s singur!”

„Nu ești! Sau… poate da?!” și un „hm,” răsunător se auzi în jur, de parcă însă-și pământul ar fi oftat când se puse pe gânduri.

„Dar totuși: cine ești tu?” insistă Ahi.

„Eu?! Cine-s eu?”

„Da. Cine ești tu?”

„Hm, cine să fiu eu oare?” se întrebă iarăși vocea aceea stranie, care la început nu se înțelegea bine de-i a unui copil, femeie sau bărbat. „Probabil sunt cineva,” spuse o femeie. „La sigur sunt cineva,” accentuă cuvintele un bărbat. „Sau poate doar sunt… o poveste?” continuă gândul vocea unui copil.

„Poate?!” își spuse și Ahi gânditor. „Ia stai puțin, îmi e cunoscută această senzație. Dar… unde am m-ai simțit-o?”

Și vocea femeii spuse tărăgănat, dar atât de blajin și dulce în același timp: „dacă mâine va fi soare, poate ne vom vedea din nou.”

Asta-l făcu pe Ahi să tresară din nou și privi țintă spre locul de unde se auzise mai înainte vocea femeii: „Tayakkam!” murmură el, oarecum surprins și îngrozit în același timp.

Și trei râsete se auziră plutind în jurul lui: al unui bărbat, al unei femei și al unui copil.

„Așa e. Nu m-am înșelat. Ești tu. Dar… am crezut c-ai dispărut demult? Încă de pe vremea când eram copil. De ce… de ce ești aici?”

„Pentru că așa a decis soarta: să închidă dreptatea în adâncurile pământului, iar pe noi ne-au pus de pază, asemeni câinilor, la poarta acestei lumi,” spuse bărbatul.

„Lumi? Care lumi?”

„Nici noi nu știm, căci ne-am trezit în întunericul acesta acum multe vreme.”

„Și totuși: sunt sigur că voi n-ați dispărut de pe pământ, căci oamenii încă au dubii cu privire la un lucru sau altul.”

„Asta e pentru că ne-au închis doar trupurile aici, dar a noastră putere încă umblă prin lume, Mago Ahi,” spuse femeia.

Ahi tresări: „tu, de unde-mi știi numele?”

„Ni l-a spus Soarta, atunci când te-a lăsat aici,” îi răspunse copilul.

„Când m-a lăsat aici? Vrei să spui că-s de multă vreme aici?” întrebă Ahi speriat.

„Asta deja n-o știm, Mărite Mago, căci… cum aici nu se simte curgerea timpului, nici noi nu știm câtă vreme a trecut de fapt de când ai fost lăsat în această lume a beznei, la fel cum nu știm nici noi de câte secole sau milenii ne purtăm pașii prin lumea asta oropsită, blestemată să nu vadă nicicând lumina zilei,” adăugă bărbatul.

„Dar… Tayakkam, ce-ți amintești despre lumea de afară? Ce an era atunci când încă erați pe pământ?”

„Aaaa? Ce an…? Ah, stai să-mi amintesc! Da, să-mi amintesc. Oh, nu pot să-mi amintesc nimic. Nu știu. Nu țin minte. Poate era…? Voi nu știți ce an era atunci?” întrebă bărbatul.

„Poate că da. Dar totuși… poate că nu!” răspunseră femeia și copilul.

„Firați voi de… cu al vostru „poate!” scrâșni Ahi abia auzit, căci începea să-l irite să audă mereu acel „poate,” rostit totuși atât de încrezător din gura cel trei, deși erau ei considerați puterea Îndoielii pe pământ și mai nou se pare în lumea de sub sol.

„Dar… Mago Ahi, de ce ați spus că vreți să mergeți spre nord?” întrebă copilul.

„Pentru că de acolo se simte curentul de aer proaspăt.”

„De la nord? Noi credeam că-i de la sud,” spuse femeia cu voce sigură, iar asta-l puse pe Ahi în încurcătură.

„Ba nu, acolo la sigur e Vestul,” spuse bărbatul. „Sunt sigur de asta. Poate, căci… țin minte că atunci când am mers într-acolo se simțea boarea de vest.”

„Poate că te greșești totuși,” interveni copilul. „Să nu uităm că lumea asta are patru colțuri. De ce să nu fie estul, căci la Est e răsăritul și tot de acolo se naște suflul de aer proaspăt?” și a lui voce melodioasă se auzi plutind în jur.

„Ba e Sudul, căci…,” spuse femeia tăios.

„Nu, nu, cred că-i Vestul,” o întrerupse bărbatul.

„Ba sudul!”

„Ba estul!”

„Ba…”

„Ajunge!” strigă deodată Ahi înfuriat. „Ajunge cu Îndoiala asta, căci numai din cauza ei nu ați putut ieși până acum de aici. E din cauza că nu vă puteți pune de acord.”

„Noi?” întrebă copilul mirat.

„Da, voi. Sau ce… credeți că degeaba Titanul Îndoielii a fost format din trei părți diferite: femeie, bărbat și copil? E pentru ca să aveți mereu păreri diferite și astfel să semănați Îndoiala oriunde mergeți, chiar și în sufletele voastre. De aceea, e decis: mergem spre Nord!”

„Ce dacă dăm greș?” întrebă femeia îngrjorată.

„Atunci ne întoarcem și mergem spre Sud, iar de iar dăm greș mergem în celelalte direcții, căci… eșecul e doar un nou început. Prin urmare nu-i eșec dacă nu-i încercare, dar măcar atunci când încerci ceva, chiar și dacă eșuezi, măcar ai speranța că făcând ceva o să ajungi undeva.”

„Poate ai dreptate,” spuse bărbatul trist. „Nouă însă poate așa ne e firea: să-l purtăm pe acest „poate” mereu în brațe și nicicând să nu avem liniște.”

„Atunci „poate” al vostru are nevoie să fie aruncat din brațe și astfel să fie forțat să meargă de unul singur?! Nu credeți? Ajunge cât ați fost închiși aici, murmurând acest „poate” nesuferit ori de câte ori aveați în gând să plecați de aici,” scrâșni Ahi din dinți. „E timpul să aveți încredere în alții ca să vă ghideze pașii spre lumea de afară.”

„Dar ce se întâmplă dacă…?” insistă copilul.

Ahi însă nu stătu să-l asculte, ci le întoarse spatele și se îndreptă spre Nord, căci el era decis să nu m-ai stea și să-i asculte, căci de-ar fi stat acolo era sigur că l-ar fi cuprins și pe el frica și că îndoiala l-ar fi mâncat pe dinăuntru mai rău decât cariile lemnul. Totuși, așa cum spuse și singur: încercarea vină n-are. Așa că se hotărî să plece măcar singur, atâta timp cât încă avea șansa să facă asta.

Tayakkam m-ai stătură o vreme locului. Apoi, oftând, fiecare în felul lui, îl urmară totuși în tăcere pe Ahi, căci… ceva le șoptea la încredere: „poate e totuși timpul să aveți și un pic de încredere, nu?!”

***

Tayakkam e singurul Titan cu trei trupuri: Femeia - Taya, bărbatul - Akka și copilul - Kam, iar această formă a corpului lui se datora minții diabolice a lui Uranus, cel care plănuise nașterea acestei puteri pentru a fi sigur că are un aliat de nădejde atunci când va avea nevoie să semene vrajbă și îndoială printre oameni.

Creat din lut și apă, peste care fu presărat praful magic al Titanilor - Tūci, un amestec de praf de stele cosmice și nisip luat din Māṉsṭar Kēlaksi și Deșertul Uitării, Tayakkam văzu lumina zilei cu doar 3 mii de ani înaintea timpurilor descrise în carte, iar în ziua în care se trezise era un soare frumos pe cer, care încălzea atât de frumos împrejurimile.

Totuși, deși se născuse pe un câmp înverzit și cu un soare arzând din plin pe un cer senin și curat ca lacrima, Tayakkam avea inima împărțită în trei, căci corpul de bază, înalt de 2 metri era ciudat: partea cea mai înaltă era bărbatul, apoi din trunchi spre stânga ieșea corpul femeii, a cărei cap ajungea doar până la umărul bărbatului, iar în brațele femeii se vedea trupul copilului, care ieșea tot din trunchiul ei.

Singurul care avea picioare era bărbatul și anume aceste picioare lungi erau și extrem de puternice, căci trebuiau să ducă greutatea a trei trupuri pe ele. De aceea și tălpile îi erau late și lăsau urme adânci pe unde treceau.

Erau totuși desculțe acele tălpi și aveau la extremitate câte șase degete și nu cinci ca la oamenii normali. Apoi, urcând mai sus cu privirea, se putea observa că mai sus de glezne deveneau acele picioare păroase, dar se acopereau de la genunchi în sus cu materialul unor pantaloni scurți, care aduceau totuși mult cu pantalonii purtați de oameni, căci deși Uranus ura oamenii și se temea de ei, totuși ajunse să-i admire pentru unele îndeletniciri.

La cingătoare, chiar sub cele trei trupuri, se vedea o curea lată din piele maro deschis, care în combinație cu surul tunicii lui bătea cumva la ochi, dar te puteai obișnui cu acea imagine ciudată dacă stăteai mai mult timp în compania lui.

Roba femeii era însă violetă, cu manjete și guler alb, prinsă sub sâni c-o panglică neagră. Apoi, de parcă ar fi fost o prelungire a hainelor ei se vedeau cele ale copilului: total albe și doar panglica roz care lega cele două părți ale tunicii sale se evidenția pe acel corp, căci deși avea chip de băiat acel copil, al lui zâmbet și al lui păr lung și blond, ai lui ochi albaștri ca cerul senin dădeau impresia că aveai totuși în față o fetiță.

Ochii femeii erau însă cafeniu închis, umbriți de gene lungi și negre, cu sprâncene bine conturate deasupra ochilor, ceva ce în contrast cu părul ei negru ca abanosul și lung până la brâu aducea atât de mult aminte de culoarea smolii.

Bărbatul însă avea părul castaniu: uneori închis la culoare când se aflau în locuri umbrite, ca să bată spre roșcat când erau la soare. Și la fel de roșii îi erau și ochii, care nu-și schimbau nuanța indiferent de locul în care se aflau. Lungimea părului însă nu trecea de urechile clăpăuge și era parcă dat cu ceară, căci stătea lipit de scalp și ceafă.

Și… deși puteau fi considerați o familie stranie, erau totuși un întreg. Dar… aveau ei totuși și idei diferite, căci fiecare cap își avea creierul său, ce dădea naștere gândurilor diferite, la fel cum a lor inimă bătea diferit fiind în alt piept.

Dar… să revenim la ziua când Tayakkam a văzut pentru prima dată lumina soarelui: atunci, după ce a deschis ochii, stând întins pe spate și privind în sus, cele trei perechi de ochi văzură minunea cerului senin și buzele lor schițară un zâmbet.

„Atât de frumos!” spuse copilul.

„Absolut de acord!” murmură femeia.

Dar acel „poate,” abia șoptit de bărbat, îi făcu pe cei trei să tresară și să privească mirați spre dreapta. Astfel îl văzură pe Akka încă privind cerul și minunat de ceea ce vedea.

„De ce crezi asta?” îl întrebă Taya.

„Pentru că nu-i nimic sigur pe lumea asta. Și… poate nici noi nu suntem reali, dar doar o fantezie.”

„Eu totuși cred că suntem reali,” murmură copilul, privind cerul. Chiar dacă… oh, și eu nu-s atât de sigur de ce am fost noi creați sau cui să ne închinăm.”

„Dar… ce-i închinarea?” întrebă Taya cu inocență.

„Probabil e să crezi,” murmură Akka. „Sincer să fiu încă nu știu. Abia am deschis ochii. Cred. Nu sunt sigur, căci…,” și așa stătură ei și-și puseră întrebări până se lăsă noaptea și cerul se împânzi de stele.

Numai că, cu cât mai multe întrebări își puneau unul altuia, cu atât mai multe dubii li se nășteau în suflet.

Văzând asta, Uranus - care privise tot stând pe tronul său Cosmic, zâmbi fericit și-și frecă mulțumit mâinile: „asta da trebușoară reușită!” bombăni el. Apoi, îi veni în minte o idee strălucită și-i trimise un gând lui Tayakkam - să meargă spre satele oamenilor și să vâre zâzanie printre ei.

Așa și făcu Titanul cu trei trupuri: se duse în primul sat de oameni și încercă să stea de vorbă cu ei.

Numai că oamenii, văzând acea arătare strașnică totuși, că nu oricine se obișnuiește la vederea unui uriaș cu trei corpuri, fugiră din calea lui și se ascundeau mereu când el apărea undeva.

Asta-l întristă totuși enorm pe Tayakkam, căci ei aveau inimă bună și-și doreau să cunoască lumea și să stea de vorbă cu creaturile vii. Numai că anume creaturile vii păreau să-i ignore și să-i ocolească de dedeparte.

De aceea se întoarse triști pe aceeași câmpie unde se născuseră, îngenuncheară într-un final și lacrimi amare li se scurseră din ochi.

„Oamenii nu ne iubesc,” murmură Akka posomorât. „De ce?”

„Poate pentru că nu ne cunosc?” întrebă Taya.

„Ba eu cred că ei se tem de noi!” le răspunse Kam.

„Ah, dar de ce să se teamă, căci noi nu le-am făcut niciun rău!”

„Totuși, Akka… mi se pare mie că arătăm noi straniu, căci… ai văzut doar că ei toți au doar un corp, pe când noi arătăm astfel.”

„Poate ai dreptate, Taya. Dar totuși: am fost creați astfel și prin urmare ei trebuie să ne accepte.”

„Hm, poate. Dar… cum rămâne cu propriile convingeri?” întrebă copilul cu inocență privind cerul.

Taya și Akka-și întoarseră privirile înlăcrimate spre el, dar copilul nu le atrase atenție, ci-și continuă gândul: „mă refer aici la că așa cum credem noi că ei trebuie să ne accepte pentru felul cum suntem, la fel și ei gândesc că trebuie să fugă de arătările ciudate. Și… oare sunt și alte arătări asemeni nouă?”

„Probabil. Trebuie să fie. Oh, nu știu,” murmură Akka și mai posomorât. După care se așeză jos și, sprijinindu-și brațele pe genunchi privi la florile ce-și unduiau ușor trupurile în plăcuta adiere a vântului. „Chiar că m-am încurcat în propriile gânduri,” murmură el. „Aș fi vrut să știu răspunsul la toate întrebările.”

„La toate întrebările? Care întrebări?” auziră ei întrebarea unui alt copil și priviră mirați în față.

Se mirară nespus să vadă un copil de vreo 10 ani, cu ochi negri ca smoala și păr la fel de negru, care-i privea mirat, căci… deși trăia el de 10 ani pe acel pământ o astfel de arătare nu văzuse el nicicând.

„Oh, un pui al oamenilor!” spuse Kam vesel și bătu din palme.

„Pui al oamenilor?” întrebă copilul străin încurcat. „Aaa, voiai să spuneți că-s un copil,” și el râse.

„Copil? Da ce-i un copil?” îl întrebă Taya.

Copilul însă făcu ochi mari și un gând i se ivi în minte: „e chiar proastă ori se preface?” Totuși spuse în voce, încruntându-se: „un copil e… e… un om, da mai mic,” o trânti el în cele din urmă.

„Apoi atunci tu nu ești un om,” îi răspunse Akka sigur pe sine.

Asta-l făcu pe copil să se scarpine la ceafă: avea uriașul ciudat dreptate. Da parcă totuși n-avea?! Oh, nici el nu m-ai era sigur de nimic. Totuși continuă să privească țintă la cei trei. Apoi spuse: „și voi tot păreți să nu fiți oameni. Cine sunteți voi?”

„Noi?” întrebă mirat Akka. „Aaa, eh, nu știu cine suntem noi, căci… ori poate știm, dar nu ne aducem aminte, căci…”

„Eu la nume mă refeream!” spuse copilul supărat și-și încrucișă brațele pe piept.

„Aaa. Eu îs Akka!”

„Iar eu îs Taya.”

„Mie poți să-și spui Kam,” termină copilul vesel.

„Aaaa, Tayakkam!” strigă celălalt copil vesel. „Acum înțeleg: sunteți un tot întreg împărțit la trei.”

„Probabil. Dar… cine ești tu?” îl întrebă Taya.

„Eu? Ahi! Copilul Titanidei Nopților Eterne, al lui Tenebre și al regelui Coallar.”

„Titanidă? Coallar? Cine-s ei?”

„Oh,” murmură copilul Ahi și scutură din cap cu reproș. „Se pare că nu știți voi totuși nimic. Așa că… da-ți că vă spun eu ce și cum pe lumea asta!” După care se așeză în dreapta lui Akka și, sub privirile curioase ale celor trei, le explică câte-n lună și-n stele.

Era deja noapte când copilul Ahi realiză în sfârșit că-i timpul să plece. De aceea, privind în jur și văzând cu câtă repeziciune se lăsa noaptea peste împrejurimi, se ridică în picioare brusc și spuse: „trebuie să plec acum!”

„Să pleci? Dar unde?” întrebară și Tayakkam, ridicându-se în picioare.

„Acasă? Dar ce e acasă?”

„Mmm,” spuse copilul gânditor. „E doar locul unde unu-și petrece noaptea.”

„Noi însă n-avem un astfel de loc,” spuse Akka.

„Nu? Atunci unde dormiți voi?”

„Aici. Căci e atât de frumos în jur,” răspunse Taya.

„Dar atunci când scapără cerul și ploile Gaeiei inundă pământurile, atunci unde stați? Tot aici?” Și cei trei Tayakkam dădură în același timp din cap că da.

„Atunci… așa nu merge. Trebuie să aveți și voi o casă. Numaidecât, căci… toți au o casă.”

„Toți?”

„Da, toți. Până și șerpii și vântul au o casă. De aceea trebuie s-o aveți și voi.”

„Dar noi nu o avem. Credem că nu. Probabil,” spuse Akka trist și mirat în același timp.

„Atunci… mergeți spre Nord, până ajungeți la un munte de pietroaie. Acolo luați-o la dreapta, în sus pe munte și când ajungeți la o mare poiană o să vedeți o cărărușă ce duce spre stânga. De acolo mergeți tot în sus și în sus până o să ajungeți la multe stânci imense și abrupte. Acolo ve-ți găsi multe grote abandonate. Doar… alegeți una pe plac și… făceți-o casa voastră!”

Un strigăt de pasăre din înalturi îl făcu pe copilul Ahi să tresară și să se uite speriat la cer. „E timpul să plec acum!”

„Dar… când o să te m-ai vedem?” îl întrebă Kam trist.

„Mâine! Dacă mâine va fi soare, ne vom vedea din nou!” și-o zbughi din loc, alergând cât îl ținură picioarele spre pădure, spre locul în care era ascunsă grota lui Coallar, căci acolo Ahi spunea mereu că se află și a lui casă.

***

„Acum înțeleg de ce-mi era cunoscută fraza că dacă mâine va fi soare ne vom vedea din nou,” își spuse Ahi în minte și privi spre stânga, unde se auzeau încă pașii greoi ai lui Tayakkam. „Dar… de ce am uitat eu acea întâmplare? Nu eram chiar mic când i-am întâlnit prima dată. Totuși: nu-mi aminteam de fel de ei. De ce?”

„Crezi că m-ai e mult până ieșim?” întrebă Akka.

„Sincer să fiu, nu știu răspuns la această întrebare,” spuse Ahi.

„De ce?” întrebă mirată Taya.

„Pentru că… nu știm și noi chiar totul pe lume. Să spunem doar că ne amăgim uneori că știm, dar totuși… nu știm noi mai nimic.”

„Exact ca noi!” spuse Kam sigur pe sine, iar asta-l uimi pe Ahi. În special îl uimea înțelepciunea lui Kam, căci aparent era doar un copil, dar gândea ca un adult.

„De ce?”

„Pentru că… noi mereu ne punem întrebări precum: de ce? Poate că…? Asta să fie din cauza că…? Dar nici noi nu știm pentru ce ne punem astfel de întrebări.”

Ahi zâmbi. „Pentru că ați fost făcuți după chipul și asemănarea oamenilor: vă puneți aceleași întrebări ca și ei sau mai bine zis i-ați făcut pe ei să-și pună aceleași întrebări ca și voi, căci… voi sunteți Îndoiala!”

„Îndoiala? Ce-i asta?” întrebă Akka.

„E atunci când vrei să faci ceva, da nu ești sigur. Exact ca atunci când vă certați pe ce drum s-o luăm.”

„Dar noi nu ne certam. Doar schimbam opinii!” spuse Taya și mai mirată.

„Da, da, sunt sigur!” și Ahi iar zâmbi. Totuși… un gând apărut de nicăieri îl făcu să privească țintă iar în stânga sa: „și totuși… ce bine că vam întâlnit, prieteni! Cu siguranță azi trebuie să fie soare de vam întâlnit din nou, căci… Îndoiala asta poate fi și de ajutor uneori!” Și, zâmbind cu subânțeles își grăbi pasul, căci… atât de multe gânduri de cum să se răzbune pe Pakai în special și pe alții care-l trădaseră îi răsăriseră în minte, că… pentru prima dată în viața lui n-avea răbdare să vadă din nou lumina zilei și să arate lumii ce-i poate pielea unui Mago rău precum e Ahi.