Crângul unde Rophionii își aveau tabăra era la fel de mistic precum restul pădurii, căci acele locuri erau considerate cu adevărat copia Raiului, așa cum legendele vechi spuneau că le-ar fi văzut Dike în ale sale vise, pe când era încă în Cosmos, păzând închisoarea lui Eris, Māṉsṭar Kēlaksi.

Construit din diverse arcuri din piatră, acoperite totuși complet de mușchi verde și liane, cu copaci seculari de jur împrejur, ce împleteau o boltă verde deasupra, o boltă ce avea parcă desenată pe ea diverse figurine din crengi și armonie, acel loc era cu adevărat măreț, căci avea o armonie desăvârșită: în serul ce curgea prin frunzele și trunchiurile copacilor, în mișcarea lentă a curenților de aer din jur, și chiar și în acele pietre clădite una peste alta în cele patru colțuri ale crângului, considerate altare sfinte, în fața cărora se închinau lupii Rophion ori de câte ori aveau ceva de cerut părintelui Chaos căruia ei i se închinau sau să-i mulțumească pentru bunăstarea pe care o aveau deja.

Și acele altare erau atât de asemănătoare celui în fața căruia se închina Adamant pe muntele Kuṭṭi Mantiram. Numai că spre deosebire de altarul lupului roșu care avea doar trei pietre albe clădite una peste alta, cele ale lupilor Rophion aveau 7 pietre, ce simbolizau cele 7 galaxii ale universului, așa cum ajunseră ei să creadă că era el împărțit.

Piatra cea mai de jos, care servea ca bază și care era cea mai mare era complet albă și simboliza conform credinței lor Aeon-ul - locul de naștere al tuturor sufletelor, apoi urmau două pietre sure, de dimensiuni diferite, dar totuși puse una peste alta în descreștere - acestea erau simbolurile pământului și apoi al cerului. Pe urmă, piatra cea din mijloc, a patra ca număr, era complet neagră de parcă ar fi fost vopsită cu spoală poleită, clătită mult timp de apele vreunui râu mistic: aceasta avea mai multe semnificații, iar fiecare din ele era datorată deja generațiilor de lupi ce trăiseră în acel crâng, căci strămoșii Rophionilor și cei care puseră bazele regatului cu același nume o numeau piatra Māṉsṭar Kēlaksi, simbolizând închisoarea răului și celei căreia-i spuneau de fapt și toate păcatele sau temerile, considerând că anume acea piatră absorbia acel rău și-l ținea captiv înăuntru așa cum Haos o închisese pe Eris. Apoi, a doua generație de lupi, copii primilor, numiseră acea piatră Izvorul Păcatelor și aveau o zi din an dedicată anume rugilor pentru ca acel izvor să nu iasă din matcă și să inunde pământul. Pe urmă fu numită piatra viselor întunecate, matca lumii de dincolo și a.ș.m.d. În acel moment însă era numită Piatra Maestrului, căci deși Dike nicicând nu se transformase în lup negru în fața lor, ei totuși aveau adesea un vis cu un mar lup negru protejându-i de rele, iar acel lup putea fi fără doar și poate al lor Maestru Dike.

A cincea și a șasea piatră erau iarăși de culoare sură simbolizând puterea și dreptatea, iar cea de-a șaptea piatră, de culoare albă la fel ca prima, simboliza adevărul și reușita, căci lupii Rophioni considerau că până a ajunge la triumf unul trebuia să treacă prin toate cele șase cruguri ale iadului și încercării așa cum m-ai ajunseră să fie considerate de unii celelalte pietre ale altarului.

Apoi, urmărind cu privirea a lor așezare, se putea clar de văzut că erau așezate în patru colțuri diferite, la distanțe egale, simbolizând cele patru colțuri ale lumii: Estul, Vestul, Nordul și Sudul.

În centrul crângului, într-un loc acoperit de șapte bolți de piatră, acoperite pe deasupra cu mușchi verde, iar dedesubt având înscrisuri și însemne din tradițiile și trecutul lupilor era văzută o mare fântână din piatră albă. Forma acelei fântâni era a unui mare lotus alb, imaginea pământeană a Karuvil-ului, în timp ce în centrul florii, pe un pătul din adevărate flori galbene de lotus, era sculptura celei mai mici Titanide ale lumii, Bodhi - Gardiana Porților Purgatoriului și cea care iubea și proteja cel mai mult ființele vii.

Apoi, analizând cu atenție malurile laterale ale acelei fântâni se vedeau diverse sculpturi ale marilor Titani: Atlas, Uranus, Gaea și Tetapas, căci deși nici Titanii nicicând nu-l văzuseră pe acesta, ajunseră să-l considere a fi Titanul Puterii din adâncul pământului, iar lupii lui Dike îi dădură și lui un loc de cinste pe a lor fântână. Lângă acei Titani se vedeau și sculpturi minuscule ale altor ființe mistice, precum oceanidele, nimfele de apă și de pădure, dar și a ființelor obișnuite ce trăiau în adâncurile acelei păduri - cerbi, iepuri, vulpi, bursuci și alte vietăți mai mari și mai mici venerate și protejate de lupi.

Ce era ciudat la acea fântână însă era faptul că nicăieri pe a ei suprafață nu se vedeau gravați ochii lui Chaos. Totuși… avea o explicație a lor decizie, căci… așa cum consideraseră strămoșii Rophionilor, Haos era ființa divină care trebuia protejată în inimă și în fața căruia unul trebuia să se închine cu toată ființa și nu doar prin sculpturi. Și… deși părea ciudat asta, Haos nicicând nu se supără pe acea decizie a lor. Din contra: el i se arătă odată lui Dike în vis, când acea fântână abia fusese construită în acel crâng, care luă și el denumirea de Āṭu (leagăn) așa cum se numise și primul trib al regatului Rophionilor, căci abia mult mai târziu ei luară numele Rophion, închinându-se astfel total acelei păduri care-i primise cu mare drag în crângurile ei.

Apoi, de jur împrejurul acelei fântâni, formând o perfectă floare de lotus prin așezarea caselor lor, se vedeau construcțiile din bambus și liane ale locuințelor Rophionilor. Erau ele nu mari - nici în înălțime și nici în lățime, doar atât cât să încapă a lor familie, care de altfel nu era mai numeroasă de patru persoane: doi adulți și doi copii, deși se m-ai întâlneau cazuri când se nășteau și trei și patru sau mai mulți pui de lup într-o familie. Erau însă rare aceste familii, cărora li se dăduse loc de casă la periferia acelui sătuc și tocmai din cauza ca să aibă mai mult spațiu ale lor locuințe. De aceea acele case erau alungite, cu o formă ciudată de „râmă” a acoperișului. Totuși, acea ondulare a acoperișurilor acelor case putea fi comparată cu conturul petalei de lotus.

Și… deși Dike le era conducător și ar fi trebuit să-și aibă a sa casă undeva în centrul satului lupilor, la loc de cinste, el își alese locul tot la periferie. Numai că casa lui, formată dintr-un singur nivel ca și celelalte, era desprinsă de acea „formă de lotus,” semănând mai mult cu un post de observație, decât cu o casă.

De fapt așa și era, căci Dike-și clădise a lui casă pe un pilon de piatră acoperit și acela de mușchi, destul de lat și gros ca să-i țină greutatea casei, înalt cam de 7 metri, ceea ce-i dădea șansa să vadă ulițele satului lor ca în palmă și astfel să „fie cu ochii” pe ai lui, dar și pentru a-i putea alerta pe alții în cazul în care cineva s-ar fi apropiat de al lor crâng.

Totuși… nu era chiar ușor de pătruns în regatul Rophionilor, căci acela era înconjurat de un fel de gard de liane vii, care „prindeau” numaidecât intrușii în capcane, strângându-i tare de cingătoare și făcându-i să țipe ca din gură de șarpe cerând îndurare și astfel altertându-i pe locuitori, care ieșeau numaidecât din case și veneau să învețe intrusul „minte.”

Cu toată acea apărare însă se m-ai nimerea câte un intrus mai „hâtru” care ajungea să pătrundă pe ulițele satului. Aici venea cel de-al doilea rând de apărare: micii bursuci care ajunseră să trăiască pe lângă casele lupilor, deși în lumea reală lupii și bursucii nu prea-s frați de cruce. Totuși… în lumea lui Dike era ceva normal, fiind considerați de străini acei bursuci ca fiind „câinii” de pază ai lupilor, căci aceștia aveau un simț olfactiv extraordinar, iar când simțeau miros străin și nu de lup ieșeau numaidecât din ale lor văgăuni și dărmau tot ce se putea dărma în cale făcând un așa tărăboi că sculau până și morții din morminte de răul lor. Iar de cel ce-și băgase nasul pe ale lor străzi nu-și lua tălpășița de bună voie de acolo, atunci ieșea al treilea zid de apărare în evidență: tații lupi. Aceștia-și luau numaidecât forma de fiară și-l fugăreau pe acel nefericit de acolo. Dar mai întâi îi scărmănau bine pielea sau blana, ca să se învețe că cu lupii Rophion nu-i de glumit atunci când le intri neinvitat în case.

Și… dacă e să vorbim de intrat în case, atunci să intrăm în casa lui Dike: mai întâi urcăm niște trepte de piatră pe acea boltă, deși de urcat s-ar fi putut urca pe niște liane prinse de crengile copacului ce creștea deasupra casei. Apoi, deschizând acea ușoară ușă de bambus, care de altfel era mai tot timpul deschisă, căci erau ele construite doar de formă în cele mai multe cazuri, fiind „preluate” de la oameni, a căror care li se părură lupilor spectaculare. În casă însă se găseau doar trei hamacuri și nimic mai mult, căci lupii nu erau solitari, ci obișnuiau să-și petreacă timpul sau să mănânce cu toții, la marea „bucătărie” a satului, care era mai la sud de al lor sătuc, într-o poieniță în miresmată, unde gospodinele găteau bucate alese.

De altfel în sat nici n-ar fi avut unde să găsească loc acelei „bucătării” comune, căci ulițele satului erau înguste, iar prin case ei doar obișnuiau să doarmă sau să-și petreacă timpul câte unul mai visător care pur și simplu adora să stea singur și să se gândească la ale lui.

Dar… poienița ceea nu era nici ea aleasă la întâmplare: înconjurată de pretutindeni de copaci groși și seculari, cu mușchi moale pe jos pe lângă acele trunchiuri pe care-ți puteai odihni trupul, simțind atât de plăcută răcoarea și mângâierea naturii, era considerată și ea adevărată fortăreață, căci deși erau ei un popor pașnic, Rophionii aveau totuși mulți dușmani, în special în vulpile roșii, de aceea oriunde nu se aflau erau oșteni de pază, stând cu ochii pe împrejurimi.

Anume lângă un astfel de oștean se afla și Calmac în acel moment, sforăind prelung, căci după pumnul primit de la Yamu, el căzu mai întâi într-o stare de inconștiență, după care al său creier „decise” că-i timpul să doarmă și făcu bine, căci la cum era felului ghoulului ar fi mormăit continuu și-ar fi căutat motiv de gâlceavă.

Adormit însă era și el calm și ceilalți cu nervii relaxați. Totuși, sforâind el la un moment mai tare, îl făcu pe soldatul lup ce stătea de strajă să-l privească țintă și-l văzu cum se întoarse pe partea stângă, scărpinându-și îndelung pielea, căci… Izkina-i alese loc de somn pe măsură - pe un pătul de urzici. De aceea și pufni oșteanul într-un râs înfundat, ducându-și mâna la gură și chicotind îndelung.

Asta-i atrase atenția unui alt ostaș aflat la cam 100 de metri de el, care-l întrebă din priviri ce-l apucase de chicotește, iar oșteanul îi răspunse telepatic: „Neṭṭils!” (urzici). Dar n-auzise numai acel oștean răspunsul, ci toți și se apucară cu toții de chicotit.

A lor ușoară veselie fu observată de Dike, care era ca de obicei cu ochii pe împrejurimi, așa cum îi stă bine unui conducător iscusit. În jurul lui însă se auzea muzică de Meagar și muzică, precum și naiul Gaeiei, în timp ce un foc zdravăn ardea în rugul din centru, lângă care copiii-lupi zburdau fericiți.

„E bine când totul se termină cu bine,” auzi Dike glasul lui Arion în spatele lui, iar când îl privi, îl văzu pe acesta cu ochii închiși, cu brațele întinse puțin în lături de parcă și-ar fi dezmorțit spatele și „adulmecând” oarecum zarea, căci Arion adora pur și simplu să fie în sânul naturii, în special în păduri, deși se născuse pe-un vârf de munte înzăpezit.

„Știi la fel de bine ca și mine că nu-i totul terminat.”

„Cel puțin pentru moment suntem în siguranță, iar asta deja e bine.”

„Aici țin să-ți dau dreptate. Totuși… nu pot scăpa de această neliniște din piept.”

„Neliniște? Pentru ce?”

„Nu știu cum să-ți explic, Arion. E ceva care parcă mă roade pe dinăuntru și am început să simt asta de îndată ce am intrat în pădure. Parcă ceva rău ar pluti în aer, ceva ce n-am simțit nicicând mai înainte.”

„Poate e doar îndoiala dacă ai făcut bine întorcându-te aici, știind după ce e răul.”

„Ba nu, fiule. Asta nu-i îndoială, ci o oarecare teamă. Și… m-ai e ceva ce mă neliniștește.”

„Ce anume?”

„Când eu și Lodur am dispărut în timp ce ne îndreptam spre tabără a fost pentru că Melise, nimfa care are în grijă Valea Tăcerii, ne-a chemat la ea.”

„Valea Tăcerii? Ce-i asta? N-am auzit nicicând acest nume.”

Dike-l privi mirat: „serios?”

„Da. Și asta că am colindat destul întinsurile pământului. Totuși… nu țin minte să fi auzit acest nume.”

„Asta da vrăjeală,” spuse Dike încurcat. „Și eu care credeam că toată lumea știe povestea acelei Văi.”

„Povestea? Ei bine, nu că m-ar mira să aflu că și acea Vale, ca orișicare loc pe acest pământ are o istorie. Dar totuși… nu cred să fie ceva ieșit din comun. Sau… poate mă înșel?”

„De altfel, da, te înșeli, căci nu degeaba acea Vale a fost numită Valea Tăcerii. De fapt cred că povestea nu-i legată de a ei apariție, dar de a ei menire pe lume și asta am aflat-o datorită lui Villō, singura nimfă-salcie ce-a existat vreodată în această pădure de stejari.”

„Nimfă-salcie în Pădurea de stejari Rophion?” întrebă Arion cu ochii cât cepele.

„Aga. De altfel Villō încă trăiește, deși are mii și mii de ani. O poți găsi la sud-est de acest loc, lângă râul de cristal, căci… ea adoră pur și simplu apele, mai ales să-și oglindească chipul.”

„Dar totuși, ce-i cu visul cela? Și… de ce anume o salcie a avut un vis legat de această pădure?”

„Asta deja n-o m-ai știu. Povestea însă o să ți-o spun pe urmă. Acuma să revenim la a mea preocupare și la ce mi-a spus Melise, care simte de altfel aceeași îngrijorare ca și mine. Ea spune că în ultimul timp vede adesea umbre deasupra pădurii, umbre de fum, ceva ce mai înainte nicicând nu le văzuse, iar asta chiar mi se pare a nabii de ciudat.”

„Și n-o fi din cauza că iar s-a înfruptat din floarea ceea ciudată halucinantă, numită Apiṉ (opiu)?” spuse Fenrir pe un ton glumeț, apropiindu-se de ei și punându-le câte un braț pe umeri. „Vorbește de altfel astfel doar când trece pe lângă acea floare, căci… de fiecare dată are vedenii.”

Pentru astfel de cuvinte îndrăznețe, tânărul lup primi un bobârnac în frunte de la taică-su. „Asta pentru ce?” întrebă el țâfnos.

„Pentru că ți-i a glumi când alții sunt preocupați. Și ce ține de acea floare Apiṉ… știi prea bine că Melise nu o adoră. Cel care mai degrabă adoră să fie prin preajma ei ești tu. Sau… ar trebui să le spun și celorlalți cum ai descoperit-o prima dată când aveai 5 ani?”

„Nu-i nevoie,” spuse Fenrir, făcând mutre-mutre. „Mai bine ne-ai spune despre a ta preocupare, sună mai interesant,” spuse el pe un ton mai vesel de data asta. „Și… în legătură cu cele văzute de Melise… ce formă au fantomele celea ce colindă bolta pădurii noastre?”

„Iaca asta n-am m-ai întrebat-o. Dar poți trage tu o fugă și întreba, de n-ai altceva m-ai bun de făcut,” îl înțepă Dike. „Acum, să fim totuși mai serioși: cred că acele umbre au totuși legătură cu Mannar sau cu acea pasăre demonică Tarther, care-i adormită în adâncurile acestui loc.”

„Nu știu cât e ea de adormită, dar… mi se pare că-i trezită de mult,” spuse Arion țâfnos. „Mi-a povestit Samaya că și-a pierdut vocea când a văzut-o în Pădurea Tenebre.”

„Acela nu era Tarther, ci Parca,” auziră ei vocea lui Yellen în spatele lor, fapt ce-i făcu pe toți trei să tresară, deși crezuseră că pot simți totul în jur. „De altfel am văzut-o pe băgăcioasa ceea azi în pădure, nu departe de râul Păcatelor. Îi spiona acolo pe Samaya și Nathaniel.”

„Iar noi de ce aflăm despre asta abia acum?” întrebă Fenrir, încruntându-se.

„Pentru că de moment n-are nimic diabolic în minte. Oricum, aveam de gând să vă spun azi cum se arăta ocazia și iaca că v-am spus. Și… ea pare să caute ceva.”

„Să caute? Ce anume?” întrebă Arion.

„Asta deja n-o m-ai știu, căci nu i-am putut citi gândurile. Totuși nu cred că-i după Mannar acela, căci n-am văzut-o pe copia Samayei cu ea.”

„Copia Samayei? Vrei să spui că știi cum arată Mayar?” întrebă Dike mirat.

„Așa e. De altfel am văzut-o când eu și Samaya am mers să vedem unde-s Yātrīkar, când acestea au trecut prin fața grotei Siar-ului. Dar… ce mă preocupă pe mine e că Mayar nu-i cu Parca. Asta poate însemna un singur lucru.”

„Că Mayar caută să-l elibereze pe Mannar,” murmură Fenrir.

„Cel mai probabil că da. Numai că… am impresia că acea Mayar a schimbat iar taberele,” spuse Yellen.

„De crezi asta?”

„Pentru că, Maestre Dike, am îndrăznit s-o urmăresc o vreme pe Parca și bolmojea mereu ceva de genul - „mereu când apari tu în calea mea îmi merg toate de-a-ndoaselea. Firar tu de Viață să fii!”

„Viață?!” se miră Arion. „Asta înseamnă că…?”

„Așa e, Arion. Se pare că Vāḻkkai e și ea aici. Dar întrebarea mea e totuși: cu ce scop? Căci dacă e adevărat ce i-a spus Sephir lui Boor, Vāḻkkai ascunde multe lucruri de noi și pare să-și dorească de fapt acest război și nu să-l împiedice.”

„Ei, tată, asta ar fi prea mult.”

„Crezi, Fenrir? Mie mi se pare că anume asta și caută. De aceea: niciun cuvânt despre asta celorlalți. În special Samayei, căci ea mereu a crezut că Vāḻkkai e doar de partea Binelui. De află că pare să vrea acest război ce ar însemna a ei moarte, așa cum am văzut în acele viziuni arătate mie de mila Gaeiei, atunci a mea copilă își poate pierde pe veci echilibrul sufletesc, iar asta e ceva ce chiar n-avem nevoie înainte de marea bătălie.”

Ceilalți nu m-ai spuseră însă nimic. Doar dădură ușor din cap că înțeleseră ce vrea Dike să le spună, apoi priviră cu toții spre tabără, acolo unde lumea adunată în jurul focului începu să cânte o melodie veselă, ceva de dragoste și de vis, în timp ce toți se legănau sub vraja acelor frumoase cuvinte.

***

„Iarăși Tarher!” murmură Samaya, mișcându-se în somn în al ei hamac, care se mișcă și el odată cu dânsa.

Bestla, care dormea în hamacul de alături, doar se foi puțin, ca mai apoi să-i întoarcă spatele Samayei și să-și continue somnul. Totuși, ceva părea c-o gâdilă după ureche, iar asta o făcea să-și scarpine într-una pielea de se înroșise pe alocuri. Și… ceea ce simțea Bestla pe piele nu erau degetele cuiva sau vreun fir de iarbă pe care cineva-l folosea ca să deranjeze somnul fetei, ci un fel de vârfuri de frunze lungi, subțiri și lipicioare care i se lipeau parcă de piele.

„Încetează!” bombăni Bestla la un moment dat, mișcând brusc mâna prin aer de parcă ar fi vrut să alunge vreo fantomă ceva. Dar… acea sâcâială cu atinsul nu înceta și pace. De aceea, scoasă din sărite într-un final, se ridică în picioare și, deși se vedea destul de bine în jur, formă în mână a ei vestită formă gelatinoasă, care luă forma unei făclii în acel moment, iar torța păru că se „aprinse” într-o lumină albastră.

Privind în jur însă Bestla nu văzu nimic ciudat. Totuși era sigur că nu i se năzărise acele gâdilituri pe piele, care de altfel o m-ai pișcau puțin că-și ducea mâna din când în când la grumaz și și-l scărpina.

„Hm, a naibii de ciudat!” murmură ea. „Să fie din cauza că-i locul nou sau…? Ei, am dormit noi în locuri noi în ultimul an aproape în fiecare zi. De asta nu cred să fie din această cauză. Totuși simt că cineva ține morțiș să-mi deranjeze somnul. Dar… ce să fie oare? S-o întreb pe Samaya?”

Își ridică un pic capul mai sus și privi spre hamacul Samayei, luminând locul cu a ei torță. Dar… văzând că Samaya dormea strâns, sau cel puțin așa i se păruse Bestlei în acea clipă, decise să se lase păgubașă și se întinse pe spate.

Torția totuși n-o stinse, ci o lăsă să plutească în aer, convisă „să prindă” intrusul care-o deranja de se va ivi iarăși. Numai că își dădu seama cât de curând că-și alungase somnul, pe când ea-și dorise foarte mult să doarmă, iar asta o făcu să-și încrucișeze brațele pe piept și să strâmbe din nas: „minunat! Acum stă și păzește muște, Bestla. Eh, dacă pun eu laba pe intrusul cela, jur că-l jupoi de piele sau blană!” șuieră ea într-un final printe dinți.

Brusc… ceva se mișcă pe perete, iar asta-i atrase atenția Bestlei. Totuși ea stătu întinsă urmărind cu coada ochiului acea ciudată umbră ce părea că dansează pe acei pereți din bețe de bambus. Apoi, tânăra se ridică în capul oaselor și privi în jur, crezând că se apropiase ceva de geamul acelei case și că a lui formă se reflectase pe perete datorită torței sale.

Se înșelase însă, căci nu era nimeni acolo… doar noaptea și lumina licuricilor care împânzeau de fapt locul, făcându-l să pară unul rupt cu adevărat din rai. „Mda, mai nou am vedenii!” bolmoji ea, dar când privi din nou în față, văzu că umbra ceea era tot acolo. Numai că de data asta căpătase o formă mai pronunțată, de copac, iar asta o făcu pe Bestla să se ridice pe șezute și să privească țintă într-acolo.

Astfel văzu că acel copac era neobișnuit, ceva ce ea nicicând nu m-ai văzuse până atunci: avea crengi destul de subțiri și flexibile, nu ca restul copacilor, cu frunze tot subțiri și lunguiete, dar care totuși făceau acele crengi ce păreau liane să se aplece până la pământ. Dar… când Bestla se mișcă un pic în stânga, vrând să vadă mai bine acel contur ce se întindea mult în dreapta ei, pe perete, dar ce nu vedea din cauza capătului hamacului, Bestla se trezi pe podea, căci hamacul cela se-ntoarse brusc și-o aruncase la pământ, căci ea puse mai mult greutate doar într-o parte și nu pe mijloc așa cum îi spuse Samaya.

Dar… deși duru ca naiba acel sărut al podelei de lemn, fapt ce-o făcu să-și scarpine fundul destul de mult, Bestla nu scoase decât un abia auzit… „hhhh.” Apoi, ridicându-se în picioare, ea se apropie de perete și analiză mai de aproape acea imagine.

„Interesant,” spuse ea, după ce desluși în sfârșit că acel copac stătea lângă ceva ce părea să fie un râu. „Exact ca în cazul lui Goyan. Pe pânza cortului său apăreau tot astfel de imagini. Numai că acelea erau dintr-un trecut ce el nu văzuse. Dar… e totuși ceva ce n-am văzut nici eu. Să fie asta un blestem de-al lui pentru că a murit de mâna mea?”

Se aruncă deodată la pământ, când o pasăre uriașă și neagră se văzu trecând dea dreptul prin acel copac, fără să-l rupă sau sfarme și se avântă apoi asupra Bestlei. Numai că pasărea ceea ciudată nu se opri la marginea peretelui sau dispăru, ci trecu direct prin el și dispăru apoi deasupra satului.

Geamătul Samayei însă, care începu a murmura încontinuu „Tarther! Tarther!” o făcu totuși pe Bestla să se ridice de jos, luându-și în sfârșit ochii de la acea pasăre care de altfel demult dispăruse undeva. Apoi, apropiindu-se de Samaya, Bestla o apucă de brațe și-o scutură ca să se trezească.

Nici atunci când Bestla îi strigă Samayei cu voce gâtuită: „Samaya, trezește-te! E doar un vis!” aceasta nu reacționă. Ci din contră începu să se agite mai tare.

Abia atunci observă Bestla că Samaya strângea de fapt acel cub de reflecții în mână, iar o stranie umbră se reflecta din el pe perete.

„Memorii!” murmură deodată tânăra, înțelegând că ceea ce văzuse ea de fapt nu-s vedenii, ci ceva trăit de cineva. „Dar… ale cui? Nu cred că-s ale Samayei, căci ea nicicând n-a reflectat ceva văzut de ea. Atunci…? Nu. Nu poate fi!” murmură ea, scuturând din cap. „Să fie vise?”

Și… ca să se convingă totuși că n-are vedenii, Bestla întinse mâna spre acea făclie ce continua să ardă în dreapta hamacului, iar când o prinse din zbor și-o strânse în mână, reuși s-o transforme destul de ușor într-o sferă de cristal. Apoi, apucând-o cu ambele mâini, făcu sfera ceea să crească, ca mai apoi, când avea mărimea unei mingi, o lăsă să plutească liberă.

Sfera însă nu continuă să plutească lângă ea sau căzu din cauza că părea de gheață și destul de grea. Din contră: ea se mișcă prin aer și se opri deasupra Samayei, în dreptul cubului, pe care ulterior îl „absorbi” în interiorul ei.

Asta o făcu pe Samaya să se ridice pe șezute. Dar ea nu se trezi, ci… cu ochii închiși… atinse sfera cu ambele palme, iar asta făcu să se reflecte pe perete ceea ce vedea ea în vis: Samaya stătea de fapt nu departe de o imensă salcie, pe malul stâng al unui mic pârâiaș ce strălucea puternic de parcă ar fi fost făcut din cristale. Acel mal însă nu era acoperit de iarbă verde sau flori parfumate, ci de un fel de material asemeni penelor de pasăre, care foșnea ușor când picioarele tinerei care se îndrepta spre salcie călcau pe ele.

Dar acel moment era totuși unul straniu, căci Samaya, cea din vis, părea agitată, iar ochii ei priveau încontinuu de jur împrejurul locului, care părea de fapt un mar pustiu, căci acolo era doar ea, salcia și râul.

„Unde mă aflu?” murmură Samaya înfrigurată. Apoi, de parcă ceva ar fi apăsat-o pe gât, Samaya-și atinse beregata, pe care de altfel o frecă îndelung cu palma. „Și… de ce simt că iară-și n-am aer?” spuse tânăra cu voce gâtuită. „Exact ca atunci când l-am văzut pe Tarther în Pădurea Tenebre. Dar… el nu-i aici. Nu-l văd prin preajmă. Dar totuși: îi simt prezența. Și… mă tem! Atât de tare mă tem! De ce?”

„Pentru că acel Tarther e cel care-ți înghite și totodată alimentează fricile!” se auzi o voce de femeie, iar asta o făcu pe Samaya să privească speriată în jur.

„Fricile? Dar… cine ești tu?”

„Eu? Mi se spune Villō. Am fost cândva o nimfă de apă, dar m-a blestemat soarta și am fost astfel condamnată să trăiesc o eternitate.”

„Sub forma unui copac? Ceva ciudat!”

„Dar totuși ceva ce-ai m-ai văzut mai înaite,” îi răspunse Villō calm. „Și… nu-s un copac obișnuit. Sunt o specie de salcie. Una magică, care poate absorbi amintiri și imagini la fel ca și tine.”

„Ești tot Jar?”

„Jar? Cine-i ăsta?”

„Spiritul ce trăiește în mine și cel care absoarbe amintiri, ca să le reflecte apoi în imagini.”

„Aaa, nu totuși. Nu-s acel Jar. Dar am totuși acest dar în a mea proprietate. La fel cum îl ai tu și, din câte-mi dau seama, tot nu ești acel Jar.”

„Așa e, căci deși noi am crezut inițial că-s a lui formă umană pe pământ, a rezultat apoi că el doar s-a ascuns în mine și că fiecare-și are rolul său pe acest pământ.”

Villō surâse, iar asta se auzi în jur precum clinchet de clopoței: „și câtă dreptate are. Dar… nu de asta te-am chemat aici.”

„Nu? Atunci?”

„Să te previn.”

„De ce?”

„De trezirea acelei păsări diabolice de care tu te temi atât de mult. Cea cu numele Tarther.”

Auzind numele păsării diabolice, Samaya se cutremură din cap până-n picioare. Apoi murmură iarăși cu voce gâtuită: „e… e trezită deja!”

„Ba nu. Acea pasăre văzută atunci de tine nu-i Tarther, ci o proastă copie a ei, căci Parca a decis atunci să înșele lumea și-a luat acea formă. Numai că… văd totuși că ia reușit, căci tu cel puțin ai crezut că-i Tarther.”

„Dar… nu înțeleg ce câștigă Parca luând forma acelei păsări. Să mă sperie?”

„Ba nu, Samaya. Parca nu era după tine atunci, ci după cea numită Yellen. Făptura Yātrīkar cu trup și suflet uman.”

„Cu trup și suflet uman?” se miră Samaya.

„Așa e, căci Yellen n-a fost transformată în Yātrīkar, când cea numită Karina s-a ascuns de Yātrīkar în interiorul copilei. Acea ființă s-a născut o Yātrīkar. E de fapt reîncarnarea uneia dintre cele mai puternice conducătoare care-a condus de fapt acest trib. Și… cea cu cele mai multe păcate pe suflet.”

„Însă… cum e posibil asta, Villō? Din câte știu toate Fecioarele Yātrīkar au fost trimise după moartea la Poarta Purgatoriului să aștepte și astfel ele n-aveau șansa să renască din oameni.”

„Nu, copila mea. Nu toate Yātrīkar au pierit atunci. 6 din ele au scăpat de acel măcel, abandonându-și suratele. Apoi s-au ascuns timp de secole în pădurile Nordice ale lumii, acele păduri numite de conifere, sălbăticindu-se și devenind asemeni fiarelor doar pentru a-și putea pierde urma și nu fi nimicite până la urmă.”

„Și… ce s-a întâmplat cu ele până la urmă? Au pierit toate până la ultima?”

„Ba nu. Toate șase au supraviețuit și s-au ascuns printre oameni, dând naștere la urmași m-ai apoi. Dar… deși setea de-a ucide le ardea pe dinăuntru, niciuna din ele nu și-a trădat votul dat înainte de-a se ascunde printre oameni: acela de-a nu m-ai ucide nicicând și-a schimba soarta poporului lor, căci ele au avut o premoniție înainte de acea zi când a lor popor a fost atacat și în acel vis au văzut că vor supraviețui doar dacă încetează a face rău altora. Numai că n-au avut timp să le spună și celorlalte despre asta, iar în plin măcel, când celelalte Yātrīkar se luptau să supraviețuiască, acestea 6 din urmă au fugit. Și… una dintre cele care-a fugit era de fapt mamă, a două tinere Yātrīkar, pe care însă le-a lăsat să moară, căci văzuse în sufletul lor doar ură și moarte și că destul lor nu era să se schimbe nicicând.”

„Dar cine le-a ucis atunci pe acele Yātrīkar? Oamenii?”

„Nu. Oamenii n-aveau puterea să le ucidă precum n-au nici acum. Totuși… rămâne un mister cine-a ordonat exterminarea lor. Dar… din amintirile lor, ce au ajuns cumva prin magie până la mine, am văzut păsări uriașe asemeni lui Tarther atacându-le.”

„Iarăși numele acestei păsări demonice,” murmură Samaya. „Cât timp va trebui să-l m-ai aud?”

„Asta e deja un răspuns pe care nu-l știu, copilă. Dar… din câte-mi spune viitorul, cel care-mi curge și mie prin rădăcini și frunze, vei m-ai avea de înfruntat această pasăre încă multă vreme de acum încolo și… poate vei pieri de ciocul uneia dintre ele într-un final…”

***

Atingându-și îndurerată pieptul, în timp ce respira sacadat, Samaya se forța să nu plângă, căci lângă ea era Bestla, care-o lovea ușurel pe spate ca să se calmeze.

În cele din urmă, după ce-și veni un pic în fire, Samaya o întrebă: „ai văzut și tu același lucru, nu?”

„Mmm, am văzut.”

„Și?”

„Nu știu ce să spun, Samaya, căci… deși cele visate de tine par să fie o premoniție, totuși… poate fi și șiretlicul cuiva ca să te facă să cazi în capcană.”

„Parca!”

„Poate fi. Dar… consider că ar fi o bună idee de-am afla unde-i locul acestei sălcii. Poate dacă vei sta față-n față cu ea vei putea să înțelegi ce-i adevăr și ce-i minciună. Cum însă nu știm unde e…”

„Ba știu,” murmură Samaya abia auzit, fapt ce-o miră pe Bestla.

„Știi? De unde?”

„Pentru că am văzut-o. Odată. În timp ce mă plimbam prin pădure. Eram atunci cu tata și cu Fenrir. Dar… atunci mi-a părut ca toți ceialți copaci. N-am crezut nicicând că poate vorbi. Deși l-am văzut atunci pe tata stând cu ochii închiși și meditând, așa cum face de obicei când discută cu unchiul Lodur când acela-i în cosmos.”

„Crezi că vorbea atunci cu acea Villō?”

„Cred că da, căci la scurt timp după aceea m-am întâlnit cu Mayar în Poiana Umbrelor și mai apoi am luat drumul spre Tărâmul Gheții. Probabil tata ne-a dus acolo la îndemnul ei.”

„De ce nu-l întrebi atunci pe Maestrul Dike despre asta? Nu cred că are de ce să ascundă de tine ce-a vorbit atunci cu salcia. Nu acum, când… știm cu toții ce pericol ne paște,” și Bestla se îndepărtă în cele din urmă de Samaya, văzând că se calmase. Apoi se urcă din nou în hamac, își puse mâinile sub cap și privi la acel perete „orb,” care nu le m-ai vorbea în acele clipe.

„Crezi? Că ar fi o idee bună să vorbesc cu tata despre asta? Nu vreau să-l sperii, căci de e să-l întreb despre Villō, va trebui să-i spun și despre vis.”

„Eu totuși cred că trebuie să-i spui, Samaya. Acum nu-i momentul să ascundem lucruri. De aceea, mâine, înainte să mergem să dăm ochii cu această bătrână vrăjitoare Villō, va trebui să vorbești mai întâi cu tatăl tău.”

Samaya zâmbi: „nu-i vrăjitoare, da salcie!”

„Cum n-ar fi,” spuse Bestla fără s-o privească. „Pentru mine e tot aia, căci un copac care vorbește nu poate fi normal: ori locuiește un spirit în el, ori e întruchiparea diavolului, ori e vrăjitoare blestemată de soartă să se ascundă astfel de vreme.”

Samaya se întinse apoi pe spate, privind tavanul casei și analizând perfecțiunea cu care erau așezate crengile celea pe acoperiș. „Și… de ce urăști tu totuși atât de mult vrăjitoarele? De mică simt că vrei să-i sucești gâtul vreuneia.”

Bestla strâmbă din nas: „pentru că-i adevărat și… o mult prea lungă poveste de spus la miez de noapte. Mai bine să dormim,” bombăni ea, întorcându-i spatele Samayei. Apoi se întoarse brusc spre tânără, apostrofând-o cu degetul: „și… încetează a m-ai murmura atâta numele păsării celeia blestemate. Tarther! Tarther! De parcă ți-ai chema mirele. Precum: ordonă-i vrăjitoarei celea de salcie să-și țină crengile acasă și să nu-mi m-ai atingă gâtul sau jur că mâine îi fac frizură nou.” După care Bestla iar îi întoarse Samayei spatele și se prefăcu că „doarme.”

„De parcă o pot eu controla!” murmură Samaya. Totuși tăcu, înțelegând că Bestla n-are chef de vorbă în acele clipe. De aceea închise ochii cu gând să doarmă. Numai că-și spuse în minte: „fără vise de data aceasta, Villō! Permite-mi azi să-mi odihnesc trupul acasă!”

Bestla însă nu dormea: ședea cu ochii deschiși, privind țintă în față, în timp ce se vedea pe sine, copilă încă fiind, într-o ciudată poiană înzăpezită, cu mâinile însângerate, în timp ce la picioarele ei zăcea o bătrână vrăjitoare pe care o răpuse cu pumnalul aceleia, pe care vruse bătrâna vrăjitoare să-l folosească ca să răpună de fapt copila…