Plimbându-se agale pe acea potecă nu prea largă dintre ai săi lupi și Yātrīkar, Colte se tot uita în stânga și-n dreapta, arătându-și colții și mârâind: „urăsc eu locurile astea! Prea puțin aer de respirat!”

„La ce te referi?” Auzi el glasul lui Kaṇkaḷ nu departe de el, iar când întoarse capul o văzu la nici doi pași în spatele lui, privind nu la el, da undeva în față.

„La tot și la nimic în concret,” îi răspunse lupul tot mârâit. După aceea-și întoarse capul și privi în față continuându-și drumul. „În special la faptul că-s aici și că trebuie să aștept iar… ordine.”

„De data asta știi că-i absolut necesar să facem asta, Mūlai. Singuri oricum e posibil să n-avem sorți de izbândă.”

„Și… cu acel… lenos de Titan al Groazei, da?” spuse Mūlai, arătându-i conducătoarei Yātrīkar colții, semn că nu-i deloc fericit cu acea decizie.

„Sunt sigură că da, căci… Tikil e singurul în stare s-o îngenuncheze pe Inlan Diar și să ne ajute să-i obținem puterea. Mai ales cu pantera Accam Kuṉṟu dispărută de pe fața acestui pământ.”

„Nu știu eu cât e ea de dispărută, dar… de la o vreme încoace simt prezența cuiva suflându-ne în ceafă. Și… e chiar în spatele nostru de altfel, urmărindu-ne!”

Auzindu-l vorbind astfel, Kaṇkaḷ se întoarse și privi în urmă. Dar deși-și plimbă privirea pe întreg teritoriul ce-l putea vedea în fața ochilor ei, nu zări pe nimeni. Cu toate acestea știa prea bine că Colte nu minte și că sigur era cineva acolo. Curios era faptul însă de ce ea nu-l putea vedea.

„Și… de mult ne urmărește?” Îl întrebă ea în cele din urmă pe Colte cu jumătate de glas.

„Da,” îi răspunse lupul arțăgos. „De la grota împuțită a lui Ahi și până aici. De altfel stă în același loc de când am apărut noi pe aceste câmpii blestemate. Și… nu-i singur de altfel.”

„Nu-i singur? Vrei să spui că mai este cineva cu el?” întrebă Kaṇkaḷ, privindu-l cu ochi mari, căci… una era să nu aibă puterea să vadă o fantomă, da alta era că erau două după ei, da ea nici habar n-avea. „Dar… ce mama naibii se întâmplă? Și… de ce eu nu le pot vedea pe niciuna dintre ele?”

„O fi pentru c-ai îmbătrânit și-ți pierzi vederea?” O tachină lupul cu un oarecare dispreț în voce. Numai că el vorbi astfel doar pentru că era cătrănit, căci… pe lângă așteptarea ceea apăsătoare, ce-l ucidea pur și simplu pe dinăuntru, când trebuia să asculte iarăși ordine, deși crezuse că scăpaseră de acel blestem, mai era și faptul că li se sufla în ceafă, iar el știa prea bine că n-are putere nici să atace acele două fantome și nici să le alunge de acolo. Prin urmare orice plan al lor putea fi ușor descoperit.

De aceea se așeză în cele din urmă chiar la mijloc de drum și, tot mârâind ușor, își aținti privirea asupra acelei siluete transparente, dar albe totuși, pe care-o vedea la capătul drumului: „una e albă și alta e neagră,” bombăni el într-un târziu.

„Magia Albă și Neagră?”

„Ba-s ambele de partea Magiei Negre. Numai că… au drumuri diferite acum și mă refer aici la faptul că-s din tabere diferite în acest război.”

„Iar asta cum o mai știi?” Îl întrebă Kaṇkaḷ în batjocoră. „Ai stat cumva de vorbă cu ele?”

„Aga. Chiar și la o masă am stat, sorbind câte o cupă de vin ca Titanii,” îi întoarse Colte favoarea. „Nu fii proastă. Sau ce, ai uitat că puterea cea mai mare a lupilor Vanamar constă în a lor privire, iar asta e strâns legată și de cel de-al șaselea simț? Să spunem doar că-i o senzație ciudată pe care o am în stomac, ceva ce mi-l strânge ca într-o menghine, ceva ce nu se înșală niciodată.”

„Atunci… ce-i de făcut? Nu putem sta pur și simplu și aștepta să ne atace!” murmură Kaṇkaḷ furioasă, aplecându-se puțin cât să ajungă la urechea lui Mūlai, care închise deja ochii și aștepta.

La un moment dat însă lupul scutură din cap cu reproș: „tu cu siguranță nu stai bine cu capul. Tu chiar crezi că ăștia doi sunt aici să ne atace?” Și, deschizând brusc ochii, întoarse capul și-o privi furios pe a sa însoțitoare. „Ăștia-s aici de iscoadă. Nimic mai mult. Dar… nu-s sigur că n-o să luptăm totuși și cu ei.”

„Vezi? Și mai zici de mine că-s netoată.”

„Eu vorbeam de câmpul de luptă, vrăjitoare. Acolo probabil o să dăm ochii cu ei. Numai că… să sperăm să nu-i avem împotriva noastră. Cel puțin pe cel negru, căci acela cu adevărat e pui de drac. Asta albă din față pare mai chibzuită de felul ei. Și… nu știu de ce am impresia că mai mult e cu ochii pe ăla cu trup de cărbune decât pe noi.”

Kaṇkaḷ, și mai crucită decât până atunci, privi întâi în față și abia apoi se mai holbă o vreme în spate, dar nici așa nu putu vedea nimic.

Mūlai însă avea totuși dreptate, căci fantoma cea albă, care nu era decât silueta Anayei, pe care n-avea suficientă putere s-o vadă cum arată în realitate, privea țintă spre fantoma lui Ian Gyar, a cărui siluetă nu se vedea bine conturată, ci doar un fel de mâzgăleală de fum.

Totuși… ochii Anayei îl priveau cu îngrijorare, căci ceva în acea siluetă spălăcită o punea pe gânduri și-o făcea să simtă furnicături puternice pe spate. Dar… înțelese ea într-un final că doar să stea acolo și să aștepte n-ar fi servit la nimic, căci era clar că atât Vanamarii, cât și Yātrīkar-ele, așteaptă ceva. Ce însă n-avea idee și nici nu le putea întreba direct.

De aceea, întoarse în cele din urmă spatele acelui loc și se îndreptă spre pădure, grăbind tot mai mult pașii.

Numai că nu doar Colte o văzu plecând, ci și fantoma lui Ian Gyar. Apoi, se auzi doar vocea minții lui plutind în aer: „va veni și rândul tău, fantomă cu inimă umană. Va veni și ziua când o să sug din pieptul tău energia Vieții rămasă în tine și atunci voi avea în sfârșit șansa să revin la viață și astfel să mă răzbun pe toți cei care m-au denigrat și au vrut de la mine mai mult decât puteam da.”

Apoi rămase mult timp cu ochii pe pădure. Numai că Anaya era deja de mult trecută de primul rând de copaci și înainta în adâncurile acelui loc tot mai mult și mai mult.

Dar, cât de curând, se simți un aer rece în jur, ceva ce taie adânc până la oase, un vânt care zgribuli blana lupilor Vanamar și făcu robele Fecioarelor Yātrīkar să tremure năprasnic, în timp ce fumul lui Ian Gyar fu dispersat și astfel el forțat să dispară o vreme din acele locuri.

Asta-l făcu însă pe Colte să se ridice în picioare și să privească din nou spre locul în care stătuse mai înainte fantoma lui Ian Gyar. Acolo însă se vedeau doar unde-unde de aer negru, semn că cel cu vântul se înfuriase rău. De aceea și murmură Colte într-un final: „Kirivas (crivăț), te-ai trezit? Ce bine! Astfel va fi mai vesel în doi!” Și lupul Vanamar zâmbi. Numai că nu era atât de clar dacă al lui rânjet era de plăcere ori de nemulțumire, la fel cum nu era clar de partea cui Kirivas era.

***

Sunetul unui corn, ce răsuna insistent, străbătu în goană mare văile și câmpiile Muntelui Fricii, ca să ajungă în cele din urmă în locurile Grotei lui Coallar, la intrarea căreia se aflau deja Ahi, Inmar și Alena.

Ei însă nu intrară, ci așteptau chiar lângă intrare: Ahi, stând chiar în mijloc, la câțiva pași de ea, cu capul plecat, cu ochii închiși și formând în mâna dreaptă o bilă neagră. Alena și Inmar însă stăteau de-o parte și de alta a lui, dar ele aveau ochii larg deschiși și priveau la întunecimea grotei.

Deodată se auzi un foșnet în spate și Inmar, care se afla în dreapta lui Ahi, se întoarse brusc și privi cu teamă în spate. Din loc nu se mișcă însă, căci Ahi-i șuieră printre dinți: „nimeni să nu miște! Indiferent de ce se apropie!”

Apoi Ahi deschise ochii, care erau de data asta complet negri, fără albeața globului, iar sfera din mâna lui termină de crescut. Totuși pe suprafața sferei se vedeau mici curenți, asemeni aerului, înaintând în cercuri perfecte, oarecum spiralate, dar care aveau totuși un ritm impresionant și care nicicând nu dădea greș.

Totuși… când se auziră copitele cuiva lovind puternic pe pietre, Ahi strânse sfera cu putere în mână și săltă în sus, iar asta se întâmplă exact în clipa în care din spatele lor veni în goană nebună un mistreț sălbatic. Acesta însă nu reuși să-l lovească nici pe Ahi și nici pe însoțitoarele lui, care se retraseră brusc într-o parte și mistrețul trecu astfel chiar pe sub picioarele lui Ahi.

Dar… deși acel mistreț părea identic cu cel care-o atacase pe Samaya, avea el totuși ceva diferit: ochii lui nu erau negri, ci roșii, iar asta fu ceea ce-i atrase atenția Alenei, care le spuse apoi celorlalți când Ahi reveni cu picioarele pe pământ și liniștea se lăsă pentru câteva clipe de jur împrejur: „e posedat!”

„Coallar!” șuieră Ahi cuvintele. „Nici nu mă miră. Mai nou folosește trucuri ieftine pentru a se apăra. Cum de altfel, dacă nu-l mai are pe câinele Mannar să-l apere?!”

Tăcu Ahi însă când văzu ochi scăpărând în întunericul grotei: mistrețul se întorcea și se apropia la pas lent de ei.

Asta le făcu pe Alena și Inmar să se tragă înapoi. Se opriră însă din mișcare, când Ahi spuse: „fără teamă! Ăsta nu-i după voi!”

„Dar… cum știi tu asta, frate?” întrebă Inmar speriată.

„Pentru că ochii acestei fiare vorbesc și atât de clar. Nu-i așa, Coallar?” strigă Ahi de data aceasta.

Coallar însă nu răspunse: doar mistrețul își mișcă capul dintr-o parte într-alta, de parcă ar fi vrut să-și dezmorțească gâtul care-l durea. După care lovi cu copita dreaptă de câteva ori în pământ, pufăind pe nări. Abia după asta se auzi vocea regelui cărbune: „Ahi! Fiule! Ce surpriză să te avem pe aici!”

Ahi însă-i răspunse în batjocoră: „oh, iertată să-mi fie nerușinarea, dar… nu la fel simt și eu!”

„Totuși… ești aici! De ce?”

„Pentru că am un pact să-ți propun. Și… după cum știu că pur și simplu adori pacturile am decis să-mi vizitez bătrânul tată și… să-i cer sfaturi! Numai că… văd că năravul nu l-ai uitat nici chiar în mii de ani: tot cauți să-mi aflu sfârșitul. Și, mai nou, ți-ai trimis un alt câine după mine!”

„Frate, nu-l provoca!” Strigă cu jumătate de voce Inmar, vrând să-l facă pe Ahi să fie mai prudent. Numai că asta a fost greșeala ei, căci îl făcu pe mistreț să-și întoarcă ochii spre ea și s-o privească insistent.

„Frate?” Auziră ei glasul lui Coallar într-un sfârșit. „Ahi, nu-mi spune că…?” Numai că Inmar fu ascunsă brusc de-o siluetă, iar când imaginea acelei siluete fu clară, mistrețul văzu în sfârșit chipul bătrânei Anaya. Asta-l făcu pe Coallar să ragă la propriu: „urăsc băgăcioșii!”

„Iar eu urăsc când proștii vorbesc de demnitate!” Îi șuieră Anaya printre dinți. „Și… de vrei să le știi pe toate, atunci: fie ne lași să intrăm cu binișorul, fie te arăți aici. Numai că… mă îndoiesc eu c-o să ai curajul să-ți arăți mutra acră în afara acelei grote.”

Alena și Inmar priviră mirate spre Anaya, neînțelegând despre ce vorbea ea. Ahi însă stătu și privi la a lui sferă, care reflecta chipul părintelui său. Numai că nu arăta și locul în care stătea el ascuns. De mirat însă nu se miră, căci știa prea bine povestea Anayei și a tatălui său și de ce el nu putea părăsi grota. Doar că nu putea spune în voce acea poveste, căci deși Anaya văzuse clar momentul în care tatăl ei îl înjunghiase cu ani în urmă pe regele Coal, chiar în fața acelei grote, și-l blestemase, ea nu știa nici cine-i acel bărbat și nici povestea din spatele acelor imagini.

Chiar și așa, ea era sigură că-i ceva ce-i provoca durere regelui Coallar, îi rănea orgoliul și asta le putea da lor șansa să triumfe.

„Nu știu despre ce vorbești!” Mârâi în cele din urmă vocea lui Coallar, iar mistrețul se porni în viteză spre Anaya și Inmar.

La jumătatea drumului însă, căzu acel mistreț în genunchi și în gât și alunecă câțiva metri în față, trecând în a sa alunecare la doar doi metri de picioarele Anayei și a lui Inmar.

Dar deși acea stranie întâmplare le miră mult pe Inmar și Alena, Anaya stătu locului, privind cu ochi goi la spatele mistrețului, care zăcea la pământ, și doar al lui pântec se m-ai mișca ușor. În cele din urmă bătrâna se uită la acele picături de sânge care cădeau una câte una de pe sabia de smoală a lui Ahi, care transformase acea sferă în armă. Apoi, aruncând acea sabie în sus, Ahi o prinse de mâner și ea reveni la forma ei de sferă.

„Punct ochit-punct lovit,” spuse Ahi ironic și, după ce sărută a lui sferă, o lăsă să se „strecoare” în mâneca robei sale lungi. „Nu ce, Coallar: acum avem dreptul să intrăm? Al tău… câine n-o să se scoale prea curând de acolo. Desigur, dacă se scoală vreodată.” Și fu primul care intră în grotă, fără să mai aștepte invitația sau acceptul lui Coallar.

Alena și Inmar doar priviră una la cealaltă și ridicară din umeri, neștiind ce ar trebui totuși să facă. Îl urmară în cele din urmă pe Ahi, la comanda Anayei, care se apropie de mistreț, ocolindu-l la pas lent, în timp ce în mână ținea strâns mânerul unui mic pumnal luat de la brâul lui Inmar.

Rămasă doar în doi cu mistrețul, Anaya se puse în pirostrii în fața lui și privi atent în ai lui ochi tulburi, ochi ce se luptau cu moartea, căci odată cu viața ce se scurgea din rana pe care Ahi i-o făcuse în dreptul beregății, se scurgea și vraja lui Coallar. Astfel, privind cu atenție la ochii lui, în momentul în care ei deveniră obișnuiți, de fiară sălbatică, Alena se apropie complet de el, atinse pământul cu genunchiul stâng, în timp ce cu dreptul imobiliză copitele din față ale mistrețului, care erau puse una peste alta. După care ea-i atinse capul animalului, pe care-l mângâie, murmurând: „șșș, acum va fi bine. Vei putea în sfârșit zburda liber prin pădurile Eden-ului, fără să simți putrezeala magiei negre curgându-ți prin vene.” Și, după ce-i acoperi mistrețului ochii, c-o mișcare precisă, Anaya înfipse acel pumnal în a lui inimă, implantându-l adânc-adânc, în timp ce buzele ei murmurară: „Vāḻka vaḷamuṭaṉ! (Binecuvântată fie viața!) Apoi, când ea scoase acel pumnal din trupul fără viață al mistrețului, ea luă și mâna stângă de pe ai lui ochii și, zâmbind, șopti: „acum poți zburda în voie, Makaṉ (fiule)! Acum ești liber!”

După care se ridică în picioare, se apropie de un copac din care smulse 3 frunze și șterse cu ele lama pumnalului. Apoi mai privi odată spre trupul mistrețului care începu să ardă datorită puterii ei și se îndreptă spre grotă în cele din urmă.

Se opri însă la nici trei pași de intrare și se cutremură când tânăra Anaya trecu în fugă pe lângă ea, fără măcar s-o privească. Numai că aceea era doar iluzia ei de când era tânără și fugise din grota regelui Coal, crezând că fusese eliberată din a lui captivitate.

„Inta krōṭṭō pēcukiṟatu!” (această grotă vorbește!) murmură Anaya înfrigurată, privind în spate până ce silueta tinerei Anaya se pierdu printre șirurile de copaci. „Și totuși… cine-i acest suflet oropsit care-a scăpat de aici de moarte?”

Răspuns însă nu primi de la nimeni. De aceea, după ce înghiți în sec de vreo câteva ori, simțind un puternic gust amar pe limbă, Anaya ascunse pumnalul sub haină și intră în grotă.

Cu cât înainta… tot mai mult și mai mult… vedea torțe aprinzându-se pe pereți și acele fantome plutind pe lângă ale lor sarcofage, de parcă acel perete ar fi fost făcut din aer și nu din țărnă și piatră.

„Aceeași imagine pe care-am văzut-o în ochii lui Mayar, când ea s-a întors din această grotă!” gândi Anaya. „Dar… de ce aceste fantome-s aici și nu la poarta Purgatoriului, așteptând să intre? Ce caută ele în această grotă? Ah, nu-mi spune că Tenebre le-a promis nemurirea?” Și bătrâna rânji. Apoi spuse în voce: „voi chiar n-aveți creier de-ați crezut în cuvintele fără sens ale unei descreierate? Pe acest pământ nu-i loc pentru voi! Întoarceți-vă acolo unde vi-i locul!” Strigă ea în cele din urmă, iar când își „aruncă” brațul spre fantome, acelea se agitară și fugiră care și încotro, dispărând din calea ei.

Numai o singură fantomă stătu și-o privi țintă: era fantoma unui bărbat. Dar cine fusese el în viață și dacă cei doi se cunoscuseră Anaya nu știa. Totuși: el stătu și-o privi îndelung până când ea trecu pe lângă el, ca să se îndrepte spre sala tronului lui Coallar. Însă, când trecu pe lângă el, Anaya îl văzu că nu-și întoarse capul s-o urmărească cu privirea, ci continua să privească în față, în timp ce ținea în palma deschisă o floare de violetă, ofilită.

„Floarea de violetă înseamnă modestie și inocență sau… cum mai era cunoscută în trecut - „floarea iubirilor de modă veche.” Dar… de unde știu eu asta și de ce vederea acestei flori mă apasă pe suflet? Și… cine ești tu?” Îl întrebă ea pe acel bărbat fantomă.

El însă nu-i răspunse, ci dispăru brusc. Totuși Anaya văzu iar fantomele apărute pe perete în spatele ei în același loc de unde ele fugiseră auzind strigătele ei. Numai că acel bărbat-fantomă apăru nu departe de ea, stând în pirostrii și punând acea floare pe pământ, plimbându-și apoi mâna dreaptă în față de parcă ar fi atins apa râului.

Anaya însă nu văzu finalul, căci fu atrasă brusc de magia cuiva mult înăuntrul acelei grote: fusese Ahi cel care-o atrase în sala tronului, căci el văzuse că bătrâna era atât de interesată de imaginea acelei fantome, iar asta i-ar fi putut aduce fără doar și poate amintiri în minte: ceva ce el știa ca fiind inoportun în acele clipe.

Ajunsă în sala tronului, Anaya-l văzu pe Coallar stând pe al său tron: numai că ei el i se arătă destul de îmbătrânit, cu riduri vizibile pe față și cu ochii obosiți de vreme și albiți de orbeală.

Ea tresări însă când Alena îi șopti la ureche: „nu te lăsa vrăjită de aparențe. Asta și vrea acest bătrân hâtru - să te ducă în eroare și să-ți fie milă de el. Însă… el cu siguranță n-arată cum îl vezi tu.”

„Cum însă știi tu cum îl văd eu?” O întrebă Anaya mirată.

„Doar simt!” șopti Alena și se întoarse lângă Inmar.

Anaya însă rămase să privească țintă spre Coallar, analizând fiecare trăsătură a chipului său obosit și îmbătrânit. Dar când ea-și mișcă mâna dreaptă prin fața ochilor și-și folosi magia, „alungă” în cele din urmă acea imagine mincinoasă și putu vedea cum arăta de fapt regele cărbune.

„Văd că ți-ai învățat bine câinii să distingă adevărul, fiule!” Spuse Coallar cu ironie, dar privind țintă spre Anaya, care-i părea nu-ș de ce atât de cunoscută.

„Un câine-i un adevărat prieten de trebuie și doar stăpânului care n-a ridicat mâna nicicând asupra lui,” șuieră Anaya cuvintele, privind țintă în ochii lui Coallar, care n-o scăpa din ochi. „Așa că nu insulta inteligența acelor sfinte animale care nu fac nimic altceva decât să apere prietenia.”

„Nu la fel l-ai mustrat pe Ahi când mi-a numit mistrețul câine.”

„Ahi n-a avut atunci în vedere nimic rău: era logic că acel mistreț îți servea de „câine,” căci l-ai dresat să-ți apere bârlogul.”

„La fel cum te-a dresat al meu fiu să-l aperi. De asta ți-i limba atât de ascuțită,” și o avalanșă de cărbuni fu aruncată spre bătrână.

Anaya însă nu fu lovită. Din contră: cărbunii ceea pluteau în aer și, unul câte unul, se aprinseră de la sine.

Furios, Coallar privi spre Inmar, cea care îndrăznise să-i stea împotrivă. „Tu, nici nu știi ce greșeală ai făcut, căci…”

„La fel ca tine atacând-o pe cea care mi-a fost ca o mamă în tot acest timp,” Inmar șuieră furioasă printre dinți, iar cărbunii ceia aprinși fură aruncați spre tronul lui Coallar.

Numai că avură ei aceeași soartă: plutiră în fața regelui cărbune, care ulterior îi împinse spre Inmar și ea iar spre el și tot așa de câteva ori. Și poate că cei doi ar fi continuat acea „joacă” la infinit de n-ar fi strigat Ahi „destul,” iar cărbunii ceia căzuseră pe podea și se stinseră brusc, după care dispărură. Totuși… pământul unde ei căzuseră mai fumega ușor.

„Interesant!” murmură Coallar, de parcă căzuse pe gânduri. „O putere similară mie. Cine ești tu?”

„Nimeni important pentru tine!” Îi strigă Ahi, aduncându-l pe al său tată la realitate și astfel scăpând-o pe Inmar de ai fi sursă de cercetare lui Coallar, care ar fi putut descoperi în cele din urmă că-i era fiică, iar asta era ultimul lucru pe care și-l dorea Ahi. „Și… dacă e să ne întoarcem la ale noastre și la motivul pentru care suntem aici e pentru că…”

„…vreți să lupt alături de voi împotriva lui Maranam!” Îi luă Coallar cuvântul din gură.

„Așa e!” Răspunse Ahi după câteva clipe de încurcare, timp în care-și analiză atent tatăl, vrând să înțeleagă ce punea acela la cale. „Iar de ce avem nevoie în special e de puterea ta de a crea soldați de luptă… asemeni mistrețului cela care ne-a atacat. Ei sunt perfecți pentru a lupta contra armatei lui Maranam. În special împotriva lupilor Vanamar, cei care așteaptă momentul oportun ca să atace regatul lui Inlan Diar.”

„Știu!” murmură Coallar nepăsător.

„Și… n-o să faci nimic să împiedici asta să aibă loc?” întrebă Anaya.

„De ce aș face-o? N-am eu câștig din asta. Din contră: dacă Inlan Diar cade o să-mi facă o favoare… voi fi răzbunat fără să depun prea mare efort.”

„Dar n-o să simți nicio satisfacție când asta o să se întâmple,” spuse Anaya sigură pe sine și privindu-l cu mândrie. „Și știi de ce, Coallar?”

„Coallar? L-a numit Coallar și nu…?” murmurară Inmar și Alena în același timp.

„Liniște!” strigă Ahi și cele două tăcură.

Coallar însă, deloc deranjat de murmurul celor două vulpi, continuă s-o privească țintă pe Anaya. „Cine ești tu?” Întrebă el în cele din urmă. „Și… de ce am impresia că te cunosc de undeva?”

„O fi din vise?!” spuse Ahi în batjocoră. Tăcu însă, nevrând să se dea de gol.

Al său tată însă nici nu-l privi, ci-și aținti și mai mult privirea în acea a Anayei, vrând să distingă adevărul. Numai că ochii ei erau tulburi, iar lui viitorul sau trecutul ei nu i se deschideau. Totuși, el murmură în cele din urmă, făcându-i pe Ahi și Anaya să se cutremure în cele din urmă: „un singur destin despărțit în două suflete și două chipuri - tinerețe și bătrânețe. Asta pot vedea în a ta privire. Dar… de ce?”

„Pentru că de la atâta stat în această cușcă începi să ai vedenii. Și… să mergem, Ahi: diavolul ăsta n-o să ne ajute. Din contră: are de gând să profite de pe urma noastră și să ne țină aici pentru multă vreme, ca ai săi clovni personali, căci… se plictisește singur, odată ce-a fost abandonat și de Tenebre, care-i după fapte mari și demult nu mai e în căutarea iubirii.”

Apoi Anaya îi întoarse spatele lui Coallar, le apucă pe Inmar și Alena de mâini și le trase după ea spre ieșirea din grotă.

Coallar însă le urmă cu privirea și abia când ele dispărură din raza de acțiune a ochilor săi și când Ahi vru și el să plece, bătrânul rege spuse: „e sora ta, nu-i așa? Cea care-am avut-o cu muritoarea Anaya.”

„Nu-i treaba ta!” Îi răspunse sec Ahi. Totuși el nu-și continuă drumul așa cum îi era intenția și asta din cauza că simți palma lui Coallar atingându-i umărul stâng. Când privi în urmă îl văzu pe acesta stând chiar lângă el. Numai că Coallar privea undeva în pământ. După care spuse: „ai grijă de ea, Ahi! Simt că al ei sfârșit e aproape!”

„Nu vorbi în dodii!” Îi spuse Ahi cu ură. „Inmar n-are de ce să moară, căci…”

„Tu singur ai spus-o demult, fiule: fiecare în lumea asta moare după ce-și îndeplinește rolul pentru care a fost adus pe pământ. Dar… deși sunt sigur că acea bătrână are tot legătură cu mine și cu a mea copilă, totuși… nu pot înțelege cine e…”

Privind adânc în ochii negri ca smoala ai lui Coallar, care îndrăzni în cele din urmă să-și privească fiul în ochi, Ahi văzu încurcarea în ei. Și… teama: „ți-i frică!” murmură el în cele din urmă. „De ce?”

„Pentru că lumea asta-i pe cale să cadă. Și… mi-am văzut viitorul, Ahi! Și al meu sfârșit e aproape.”

„Și… n-o să faci nimic să împiedici asta?” spuse Ahi cu răutate.

„De parcă a putut împiedica cineva Soarta să aibă loc. La fel o să se întâmple și cu voi, fiule! Și voi tot o să suferiți înfrângere. Și voi tot o să bâjbâiți prin întunericul lumii de dincolo. Doar că… poate pentru voi mai e vreo șansă pe pământ să vedeți soarele strălucind puternic pe cer în timp ce aruncă suliți de foc din înalturi, în timp ce pentru mine nu mai e destul timp.”

„Dar… de unde știi toate astea, tată? Nu-mi spune că ți le-au povestit acele fantome care-ți stau de strajă la intrarea în grotă.”

Coallar însă zâmbi: „nu fantomele mi-au spus toate astea, fiule, ci însăși grota, căci deși n-ai fost nicicând în stare să auzi asta, aceste locuri totuși vorbesc. Și ele mi-au spus că cât de curând lumea va arde în flăcări, va fi apoi acoperită de cenușă, din care va renaște ulterior sub formă de lumină.”

„Chiar și așa… chiar dacă ești sigur că mai este speranță pentru ai tăi copii, n-o să ne ajuți în acest război?”

„Nu. N-am s-o fac, Ahi, căci… dacă eu mor atunci să moară toți odată cu mine, căci nu vreau să plec singur din această lume.”

După care Coallar îi întoarse spatele și, cu pași hârșâiți, se îndreptă spre al său tron. Avea însă capul plecat și umerii gârboviți, căci ceea ce văzuse Anaya când intrase în acea grotă era de fapt starea sufletului bătrânului rege Coallar, cel care visase la victorie, la un viitor măreț, dar căruia i se vestise poate moartea închis totuși în adâncurile pământului.

Ahi nu mai spuse nimic și, dezamăgit și scârbit, părăsi în cele din urmă grota, lăsând în urma sa tristețe și dezolare.

Era totuși și cântec și dans în acea grotă, căci… acționa acolo blestemul bătrânului Aman, cel care-l vestise pe Coallar de a sa pieire, dar el nicicând nu crezuse în vorbele acelui bătrân.

În acele clipe însă, lăsat singur și abandonat de toți, Coallar privea dezamăgit la ce se alese din a sa existență: era închis într-o grotă vorbitoare, cea care-i vorbise despre soarta și viitorul lumii, cu o mulțime de fantome albe dansând în fața lui. Numai că ele dansau fericite că blestemul cela de tată era pe cale să aibă un final fericit și nu pentru că încercau cumva să înveselească tristețea aflată totuși într-un suflet obosit.

***

Ieșind din grotă, Anaya mai privi pentru câteva clipe în urmă. Dar nu-l văzu nici pe Ahi ieșind și nici imaginea acelei tinere fugind din grotă.

Totuși inima-i spunea că era ceva ce a ei inimă, ce bătea încă în al ei piept de fantomă, trăise odată și probabil tânjise să mai simtă odată. Dar… ea nu știa nici cum să vadă ce fusese în acel trecut și nici cum să simtă iar ceea ce al ei suflet simțise odată.

Tresări însă când Inmar o atinse pe umăr. Și, când își privi fiica, o văzu făcându-i cu capul să privească în față. Astfel îl văzu pe Ahi cu mult în fața lor, ceea ce le dădea de știre să se grăbească de nu vor să rămână singure și poate neprotejate în acel loc. De aceea Anaya doar schiță un zâmbet forțat. După care strânse cu putere mâna lui Inmar și porni cu pași grăbiți în spatele lui Ahi, care părea că fuge de acele locuri care-i fuseseră atât de urâte inimii încă de când era copil, căci… anume în acele locuri aflase că nu-i iubit nici de mamă și nici de tată, aflase ce-i durerea în urma luptelor cumplite cu Mannar, la fel cum aflase ce-i înjosirea, căci nicicând ale sale eforturi și succese nu fuseseră recunoscute de al său tată, cel de la care totuși așteptase mereu măcar un cuvânt bun, dacă nu recunoaștere.

În acele clipe însă, când se îndepărta de acele locuri, cu imaginea acelei grote blestemate în flăcări, Ahi simți dintr-o dată alinare. Și… era atât de straniu acel sentiment, ceva ce el nicicând nu mai simțise până atunci. Dar… n-avea timp să se întrebe nici de ce simțea acel sentiment și nici de ce tot vedea grota aceea în flăcări.

„Oare… să fie adevărat ce zice tata și grota asta vorbește?” Se întrebă el în cele din urmă în minte. Dar… se lăsă totuși păgubaș, când înțelese că răspuns la acea întrebare n-o să aibă. Și, trăgându-și mai bine gluga pe cap, grăbi pasul, căci era timpul să pornească în sfârșit spre Pădurea Rophion.