„Și totuși azi e zi de moarte”

„Pe cine ați ucis, domnișoară Davis?” strigă Eva cu tot disprețul de care era capabilă, chiar dacă adânc în sufletul ei știa că n-ar fi trebuit să se comporte altfel.

Domnișoara Davis, care în acel moment se îndrepta spre scări, cu gândul să se ridice la etajul doi, se opri locului și fără vreo expresie anume pe față, se întoarse spre Eva și-i aruncă o ocheadă lungă, dar nu spuse nimic.

Eva făcu doi pași de lângă ușă, acolo unde se oprise locului, parcă trăsnită de un tunet chiar în mijlocul capului, neînțelegând ce se întâmplă cu ea și de ce cuvintele îi ies singure pe gură, când de fapt ar fi trebuit să tacă. În cele din urmă însă decise să păstreze o distanță rezonabilă între ea și Emily, căci ceva în adâncul sufletului îi spunea că ar trebui să fie mai cumpătată, acum când poartă în al ei pântec un prunc.

„De ce întrebi?” fu răspunsul lui Emily, care stătea în același loc în care se oprise, străfulgerând-o pe fată cu privirea, chiar dacă fața ei nu trăda nicio emoție, iar această liniște cumpătată a domnișoarei Davis o puse pe Eva în încurcătură.

„Și totuși am avut dreptate!” șopti Eva, după ce stătură timp de câteva minute uitându-se una la alta, fără ca fiecare să cunoască următorul pas pe care „rivala” îl va da. „Și totuși cineva a murit din cauza noastră,” continuă ea și mâinile îi începură a tremura puternic, semn că fata era pe cale să aibă un atac nervos, ca cele pe care obișnuia să le aibă tot mai frecvent în ultima vreme și în mare parte erau legate de anxietatea cauză de trădarea și abandonul incert.

Emily făcu un pas în față, dar această mișcare a ei o forță pe Eva să se dea mai în spate până atinse cu spatele ușa. Însă Emily nu se opri până când nu ajunse lângă tânără și cu o mișcare bruscă a mâini o apucă de bărbie și o forță să o privească în ochi.

„Sunt lucruri pe care unul ar trebui să nu le cunoască, dacă nu le poate face față, Eva, iar de data asta cea care n-ar trebui să se implice în asta și să stea cât mai departe fără a se interesa de evenimente trecute, prezente sau viitoare ești tu.”

Groaza se citea în ochii Evei în acel moment, când, privind fața împietrită a lui Emily, își dădu seama că deși cele două trăiesc în aceeași casă și mănâncă la aceeași masă de aproape un an de zile, nu o cunoscuse deloc, iar acest gând dădu năvală în afară și brusc o podidiră lacrimile, care nu se sinchisiră deloc să se prelingă șiroaie pe ai ei obraji.

Însă plânsul Evei o lăsă rece pe Emily care continuă să-și ațintească rivala cu ai ei ochi negri și profunzi. Dar, în cele din urmă, dezgustată de plânsul în continuu al fetei, îi împinse bărbia într-o parte și se uită spre geam, acolo unde soarele se juca cu petalele florilor roșii de mușcată, care înfloriseră atât de frumos de data asta. Însă, când Eva vorbi din nou, o privi îndelung, de parcă tânăra n-ar fi vorbit cu ea, ci cu o persoană total străină ei.

„Și totuși, domnișoară Davis, vorbim de viața cuiva. Cum puteți spune astfel de cuvinte fără ca măcar să clipiți de remușcare?”

Emily râse și al ei râs isteric o aduse pe Lorenne în cameră, care la început le privi înmărmurită pe cele două, neînțelegând ce se întâmplă. „Remușcare?!” șuieră Emily printre dinți. „În fața cui sau pentru ce ar trebui să simt remușcare?!”

Eva își înghiți lacrimile, încercând astfel să-și alunge nodul de emoții grele ce i se puseră în gât. „Față de viața cuiva. Față de viitorul cuiva care a fost strivit de a dumneavoastră nepăsare și râvnă nesăbuită,” iar aceste cuvinte fură răsplătite de o palmă peste față, care-i făcu pielea obrazului să usture până în străfunduri.

„Emily,” strigă Lorenne și, apropiindu-se de cele două, se puse în fața domnișoarei Davis, apărând-o cu al ei trup pe Eva. „Cum poți fi atât de nesăbuită? E însărcinată, Emily. Cum s-o plesnești peste față când în al ei pântec se află un prunc?” însă în loc de căință din partea domnișoarei Davis, Lorenne fu și mai uimită să vadă o sclipire de ură. „Uneori al tău sânge rece mă face să mă cutremur. Știai asta?”

„Iar ceea ce mă face pe mine să mă cutremur e faptul că trebuie să dau explicații în fața unui copil care fără a ști cum merg lucrurile în lumea asta a îndrăznit să mă întrebe pe mine de moartea cuiva care ne-a făcut atâta rău și care merita să moară chiar și mai crunt decât am plănuit noi pentru ei.”

Eva se cutremură pe picioare, însă Lorenne o prinse la timp de mână împiedicând astfel o tragedie, căci dacă Eva ar fi căzut la pământ putea pierde copilul, cel pe care Emily îl aștepta cu atâta nerăbdare, dar a cărui soartă se pare că n-o mai interesa acum, când se văzu atacată și forțată să se explice.

Lorenne o ajută pe Eva să se așeze pe sofa și-i dădu să miroasă săruri, căci tânăra acuza amețeli și grețuri, iar ultimul lucru pe care și-l dorea Lorenne era să cheme medicul, care și așa fusese extrem de des chemat în această casă, iar asta putea da de bănuit.

Emily le întoarse spatele și se apropie de șemineul care era orb în această perioadă a anului. Dar totuși domnișoara Davis se aplecă și privi îndelung prin a lui ferestruică de sticlă, la lemnele uscate care erau lăsate să zacă în sobă pentru a completa cumva singurătatea șemineului, dar și pentru a trezi amintiri și emoții despre ierni trecute și povești care merită să se amintească despre ele, în timp ce le privești.

„Vorbești despre remușcări, Eva. Dar te-ai întrebat vreodată dacă cei care ne-au făcut nouă rău au simțit vreodată mușcătura veninoasă a șarpelui cu numele remușcare? Mă refer aici la al tău tată, la domnișoara Bircham, chiar și la Brian Beneath, care nu s-a sinchisit deloc să te bage în patul lui, să se bucure de a ta tinerețe și frumusețe, ca într-un final să te abandoneze fără măcar să-i pese de ce a lăsat în urmă.”

Eva izbucni din nou în plâns greu în brațele lui Lorenne. „Emily, încetează! Deja nu mai e amuzant deloc și nicidecum nu poate fi vorba de dreptate. Asta e atac deja. Nu-ți suntem dușmani,” îi reproșă doamna Fabeau lui Emily. Dar aceasta nu se sinchisi deloc auzind aceste cuvinte, ci se ridică în picioare, se apropie de fereastră și privi grădina.

„Și totuși e dreptate, Lorenne. Dacă alții nu ne-au făcut dreptate când am fost călcate în picioare, e timpul să ne facem singure dreptatea cu mâinile noastre. Nu crezi?”

„Dreptatea se face atunci când toți simt asta, dar dacă ataci un altul nevinovat nu se mai numește dreptate,” șuieră Lorenne printre dinți.

„Un altul nevinovat,” îngână Emily cuvintele. ,,Și cine e acel nevinovat dintre noi trei? Eu…? tu…? Eva? Nu, draga mea, toate avem păcate pe suflete, pentru că toate suntem Eva și la fel cum criminalii își ispășesc într-un final vina, la fel o vom face și noi. Numai că de data asta vom plăti pentru a Evei păcate, chiar și pentru cele de la începuturile lumii.”

„Fata nu e vinovată că…,” încercă să se împotrivească Lorenne. Dar tăcu când Emily se întoarse spre ea zâmbind. Dar acel zâmbet era unul cu chip de diavol. „Înnebunește,” își spuse în sinea ei Lorenne și pentru prima dată se cutremură.

„Probabil te întrebi dacă înnebunesc sau nu,” răspunse Emily, de parcă i-ar fi citit gândurile prietenei sale. „Nu-ți fie teamă. Sunt mai lucidă decât unul poate crede.”

„Și totuși vorbești aberații, Emily. O acuzi pe Eva de toate păcatele săvârșite și că vom plăti pentru…”

„Eu vorbeam despre Eva lui Adam și nu despre a noastră. Al ei păcat nu-i decât cel că s-a îndrăgostit de cel care nu trebuia, în timp ce noi… celelalte Eve ale pământului… avem adevăruri crude și ascunse în noi, despre care alții n-ar trebui să știe, dacă nu vor să piară de inimă rea.”

Ascultând cuvintele lui Emily, Eva ridică capul, încă sughițând după plânsul amar și o privi pe domnișoara Davis drept în ochi. ,,Și totuși, moartea unui om e prea mult, chiar și drept răzbunare. Nu vi se pare?”

„Eva, inocența ta uneori mă derutează. Cum poți fi atât de naivă după tot ce ai trăit?”

„Și totuși, domnișoară Davis, eu nu doresc nimănui moartea.”

„Nici eu, dar pentru a-ți atinge scopul uneori trebuie să-ți pătezi mâinile cu sânge.”

„Scopul? Ce scop?” se întrebă Eva derutată.

„Îl vei afla doar atunci când vei îndrăzni să te alături cu trup și suflet „Furnicilor Roșii.” Până atunci n-o să afli un cuvânt de la mine și nu pentru că nu am încredere în tine, ci pentru simplul fapt că nu vreau ca a ta inimă plină de lumină să se scufunde în întuneric la fel cum trăiește a mea inimă sau a lui Lorenne.”

***

Două ore mai târziu după cearta care avuse loc între Emily, Lorenne și Eva, domnișoara Davis decise să facă o scurtă plimbare și-i ceru lui Albert să pregătească trăsura.

„Unde ne îndreptăm?” o întrebă Albert, când erau deja gata de plecare. Însă Emily continua să stea lângă fereastră și să privească în tăcere.

Anume această liniște era cea care trezea neliniștea în sufletul bărbatului, căci de cele mai multe ori, când Emily tăcea, era pentru că punea ceva la cale și acest ceva nu era nimic bun nici pentru el, nici pentru Emily, căci ruina sau moartea cuiva li se punea pe suflet, ca o pată neagră de rușine, și asta îi făcea lui Albert să-i sângereze atât de crunt inima, căci el ar fi vrut s-o vadă fericită, dar domnișoara Davis se încăpățâna să nu accepte fericirea în viața ei și căuta pretutindeni moartea și disprețul.

„Spune-mi, Albert, există oare pe lume o Eva cu suflet curat?” îl întrebă în cele din urmă Emily, iar această întrebare a ei, neașteptată, îl făcu pe bărbat să se crucească, căci nu putea nicidecum să înțeleagă la ce ea se referă.

„Ce…? La ce vă…?” se bâlbâi căruțașul, privind-o cu ochi mari, în timp ce în piept îi zvâcnea inima, care se temea să nu audă de la Emily din nou un ordin de moarte.

„Mă refer la inocență, Albert. Mă refer la faptul dacă vreunei femei îi este sau i-a fost dat vreodată să trăiască în iubire, pace și bună înțelegere, fără ca măcar pentru o secundă din viața ei să urască sau să dorească pieirea cuiva.”

„N-aș putea răspunde la această întrebare.”

„De ce?” insistă Emily, privindu-l de data asta în ochi.

„Pentru că eu nu am trăit-o, domnișoară Davis. Mă refer la faptul că nu am trăit niciodată inocența și nu știu cum arată asta la chip.”

„Și totuși ne-am născut cu ea, Albert.”

„Dar a murit cu primul fior al urii lumii pentru noi,” răspunse el și păși în fața lui Emily, luând-o prin surprindere, căci de când se cunoșteau, Albert nu îndrăznise niciodată s-o privească pe Emily în ochi, darămite să stea în fața ei, iar acum făcuse acel pas. Dar Emily decise să nu-i reproșeze acest fapt, deoarece în adâncul ei începuse să nutrească în timp recunoștință pentru acest bărbat, care-i era atât de fidel, care o iubea nespus, dar ea nu-și putea deschide inima pentru el.

„Îmi pare rău, Albert. Îmi pare atât de rău.”

„Pentru ce, domnișoară Emily?” se uită Albert la ea buimac, căci pentru prima dată domnișoara Davis rostea aceste cuvinte în fața lui.

„Pentru că nu-ți pot corespunde inimii tale. Știu despre tot ce nutrește a ta inimă pentru mine, dar totuși nu-i pot oferi ceea ce-și dorește.”

Albert înghiți în sec. Deși visase multă vreme la aceste cuvinte, astăzi îl luară prin surprindere și ar fi vrut să fugă, dar o forță ciudată îl ținea pe loc, parcă tânjind să asculte a lor continuare.

„Mă refer la faptul că niciodată n-o să-ți pot fi soție, iubită sau amantă, pentru că nu te pot forța să accepți alături pe cea care a fost cândva în brațele unui altuia, făcând tot ce acel cineva îi ceruse, dar fără să primească nimic în schimb.”

„Dar… dacă totuși eu îmi doresc asta?” iar cea uimită fu acum Emily, care se uită adânc în ochii bărbatului, care zvâcneau de nerăbdare și emoție. ,,Mie nu-mi pasă în brațele cui ați fost cândva, pentru că eu nu trăiesc cu trecutul.”

„Eu însă da, Albert și deși nu poți crede sunt femeia unui singur bărbat.”

„Domnișoară Davis…”

„Nu spun că-l iubesc pe Luis Chesterman sau că nutresc pentru el sentimente bune, dar totuși… am fost a lui, iar asta mă împiedică să fiu a altuia, cu toate că nu e ceva firesc pentru „Furnicile Roșii,” care de obicei pot avea pe oricine în patul lor, dacă asta înseamnă beneficiu pentru a noastră organizație secretă.”

„Și totuși, ce vă face să credeți că nu puteți iubi?”

„Lumea… și a ei mizerie. Mă doare să recunosc asta, dar am iubit odată… o singură dată, dar n-a fost să fie.”

Albert trase aer adânc în piept și-și îndreptă spatele, încercând astfel să-și ascundă neliniștea din suflet, căci se temea să nu audă numele celui pe care-l ura ca fiind numele celui pe care Emily îl iubise. Ea însă zâmbi când îi surprinse privirea. „Nu-ți fie teamă, că nu Luis Chesterman e cel pe care l-am iubit.”

„Atunci? … pe cine?”

„N-ai să afli niciodată, Albert, pentru că acest secret îl iau cu mine în mormânt,” rosti aceste cuvinte Emily în a ei minte, în timp ce în exterior părea atât de calmă și gânditoare. ,,Să mergem! Avem multe de făcut astăzi!” îi spuse ea cu jumătate de voce și păși spre ieșire.

Albert ezită însă s-o urmeze. Stătu buimac câteva clipe în același loc în care stătuse și când Emily părăsise casa, ca în cele din urmă să-și ia inima în dinți, să strângă cu putere ai săi pumni și să iasă din casă.

Apropiindu-se de trăsură, o văzu pe Emily deja urcată și frumos aranjată pe bancheta din spate, în timp ce-l aștepta în tăcere. Dar nu-l privi nici atunci când Albert închise cu grijă ușa, și nici când el urcă pe capră și trase ușor de hățuri, îndemnând caiii. Ea doar continuă să privească înainte, la peretele căptușit cu roșu și negru al trăsurii, în timp ce în a ei minte roteau într-una cuvintele „Și totuși azi e zi de moarte.”

***

În sfârșit Eva se ogoise din plâns și stătea acum liniștită, întinsă pe pat, învelită doar cu o plapumă subțire, pe care-o iubea s-o aibă pe lângă ea chiar și atunci când nu simțea frigul.

Lorenne era însă lângă fereastră, cu spatele la Eva, și privind gânditoare la trăsura care părăsea ograda și care-o ducea pe Emily undeva. Însă asta n-o preocupa deloc, pentru faptul că știa că Emily își poate purta singură de grijă, iar cu Albert alături n-o pândea niciun pericol. Dar totuși Lorenne era îngrijorată pentru a ei prietenă, care se afunda tot mai mult în glodul sufletului, de parcă și-ar fi pierdut încet - încet mințile.

„Spune-mi, Eva, cine era cel care ți-a spus despre moartea victimelor noastre?” o întrebă Lorenne pe tânără fără a o privi.

Eva trase adânc aer în piept înainte a vorbi și făcu asta nu pentru a se liniști, ci pentru a-și aduna gândurile, căci deși îi era încă teamă de această casă și de cei care trăiau în ea, cuvintele lui Emily despre „cine ne apără pe noi în caz de rău,” o făcură să-și dea seama că domnișoara Davis are și ea dreptate în ceea ce spune. Dar totuși, moartea cuiva era mai mult decât putea accepta a ei inimă.

„Eva?!”

Glasul lui Lorenne o făcu pe Eva să tresară și să privească spre fereastră, acolo unde doamna Fabeau încă stătea, dar de data asta era cu fața spre dânsa.

„Nu l-am mai văzut niciodată pe acel domn, nici nu i-am auzit numele, dar totuși s-a prezentat ca fiind Vincent Keen, detectiv privat și se pare că știe prea bine cine sunt și cine a fost a mea mamă.”

„De ce crezi asta?”

„Pentru că a menționat faptul că Helen Walker trebuia să se căsătorească cu un oarecare Baron Beneath, dar din cauza unor evenimente pe care nu le cunosc cei doi n-au ajuns în fața altarului, mama s-a căsătorit cu tata, iar acest domn se pare că a murit, iar el o acuză pe mama de asta.”

„Un oarecare Keen o acuză pe o oarecare Helen Walker de moartea unui oarecare Baron Beneath,” rosti încet Lorenne, în timp ce pășea cu pași mici prin cameră, de parcă ar fi măsurat al ei spațiu. „Și totuși mi se pare ciudat că te-a confundat pe tine cu această Helen Walker.”

„Helen Walker e numele mamei mele,” rosti Eva abia auzit, iar asta o făcu pe Lorenne să se holbeze la ea cu ochii practic ieșindu-i din orbite, deși Eva menționase anterior că era vorba despre mama ei.

„Așa deci?! Și… Baron Beneath spunea-i că-i numele acelui domn, nu-i așa?”

„Da. De ce? Vă este cunoscut acest nume?”

„Nu, draga mea. Nu am mai auzit mai înainte vorbindu-se despre acest domn. Însă dacă este să atragem atenție la al lui nume de familie, se pare că are de-a face cu Brian Beneath. Poate fi o rudă de-a lui sau…” și Lorenne tăcu.

„Sau?” insistă Eva.

Lorenne însă imediat își redresă postura și zâmbi. ,,Nu știu. Erau doar gânduri. Nu mă lua în seamă. Și totuși, revenind la acel domn Keen, el insistă că tu ești Eva Stonebridge și este atât de sigur de asta.”

„Da. Mi se pare că a cercetat bine înainte de a veni aici.”

„E imposibil ca el să fi venit aici pentru tine sau Emily. Nimeni nu știa că sunteți aici. Nimeni în afară de Christine Bircham și mă îndoiesc că ea i-a vorbit despre acest loc.”

„De ce spuneți asta?”

„Pentru că Christine Bircham nu dă un pas dacă asta nu-i aduce profit, iar ea nu știe de sarcina ta. Prin urmare nu are de ce să-i vorbească domnului Brian despre unde ești tu.”

„Dar totuși, nu mi-a părut că acel detectiv e aici din cauza lui Brian.”

„E posibil ca el să investigheze moartea domnului Edward Anderson Bell.”

„A fostului prim-ministru al Angliei? De ce? Crezi că cineva bănuiește că „Furnicile Roșii” ar fi implicate în asta?” o întrebă fata pe Lorenne cu jumătate de glas. Însă când Lorenne se așeză alături de ea pe pat și-i luă mâinile în ale ei, Eva se calmă, căci spre deosebire de Emily care era atât de rece și calculată, Lorenne era mai umană și putea arăta dragoste față de Eva, o dragoste maternală de care tânăra avea atât de multă nevoie în acele momente.

„Ascultă, Eva, nu voiam să-ți vorbesc despre asta, dar se pare că e necesar,” și Lorenne tăcu pentru câteva clipe, timp în care Eva o privea țintă, așteptând înfrigurată continuarea. „Domnul Anderson Bell… l-am cunoscut mai înainte.”

„De unde, doamnă Fabeau?”

„Datorită lui viața mea a fost ruinată,” vorbi Lorenne cu glas amar și privi la perna de care era sprijinită Eva, de parcă în acea pernă ar fi văzut fața lui Edward sau evenimentele trecute. „L-am cunoscut acum mai bine de zece ani. Nimic special. Doar o plimbare pe înserate cu una dintre fostele mele prietene cu care ulterior am decis să intrăm într-o cafenea și să continuăm a noastră discuție, în mare parte bârfe, cu care obișnuiam să ne îndeletnicim a noastră tristă existență.”

Eva se ridică mai bine pe șezute și trase perna sub ea, ceea ce o făcu pe Lorenne să privească în altă parte. ,,Era și el acolo. Ședea la una dintre mese și juca domino cu doi dintre oamenii văzuți ai acestei regiuni. L-am observat de cum am intrat, căci cei trei imediat ne-au străpuns cu privirea, iar faptul că mereu am fost fermecătoare se pare că nu a trecut neobservată de acest domn, care ulterior s-a apropiat de noi și, după ce a forțat-o pe prietena mea să meargă la plimbare cu unul dintre cei doi cavaleri, el s-a așezat în fața mea și mi-a spus clar că seara aceea și-ar dori s-o petreacă cu mine.”

Cuvintele lui Lorenne o uimiră nespus pe Eva. ,,Atât de deschis va vorbit?”

„Edward nu era un om care să se ascundă după deget. Dacă dorea ceva îl avea numaidecât, fie el obiect sau persoană. Nu vorbesc de femei, pe care în cele mai multe cazuri le avea fără să depună prea mult efort. Însă de mine se ciocni ca de un iceberg, iar asta se pare că nu i-a plăcut.”

„De ce?”

„Pentru că la remarca lui - petrece noaptea asta cu mine - a urmat o aprigă palmă peste a lui față,” spuse Lorenne și ea zâmbi trist. ,,Însă se pare că asta a fost începutul tristei mele vieți.”

„Erați în dreptul dumneavoastră de a-l pune la punct. El… el, nu avea niciun drept să vă vorbească astfel. Mai ales că erați o femeie căsătorită.”

„Eva, căsătoria nu-i o piedică pentru nimeni. Mai ales pentru bărbați. Dacă ei își doresc pe cineva în patul lor vor face orice s-o aibă. Și tu știi asta. Nu mă înțelege greșit. Nu te condamn. Nu pe tine.”

„Și totuși, doamnă Fabeau, Brian nu m-a forțat.”

„Știu, dar totuși asta nu-i scoate din vină că nu-i azi lângă tine. Dar să revenim la a noastră poveste: după acea palmă m-am ridicat brusc și am ieșit din cafenea. După acea zi l-am m-ai văzut de vreo două ori prin oraș, dar niciodată nu s-a apropiat de mine. Doar ne priveam unul pe celălalt de departe, aruncându-ne ocheade și atât - el de dorință, eu de ură. Dar într-o zi s-a întâmplat inevitabilul - am aflat, dintr-o scrisoare lăsată de soțul meu pe birou, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva cu el, că mersese la duel și rivalul său era nimeni altul decât Edward Anderson Bell. Înțelegi, Eva, scrisoarea aceea trebuia s-o descopăr mult mai târziu, dar a apărut în mâinile mele când nu se putea mai devreme. Doar citind-o sufletul mi-a înghețat în vene, căci soțul meu mersese la moarte pentru a-mi apăra onoarea. Însă când am ajuns în locul cu pricina era prea târziu. Soțul meu zăcea fără suflare la pământ, în timp ce rivalul său ținea arma strâns în mână.”

„Edward Anderson Bell va ucis soțul? Pentru că ați refuzat să petreceți noaptea cu el?” spuse Eva indignată și asta o făcu să se miște nervoasă în pat.

„Așa am crezut și eu la început: că moartea lui are de-a face cu mine, dar m-am înșelat. El a făcut asta pentru afaceri, iar după moartea soțului a preluat mare parte din comerțul cu care el se îndeletnicea.”

„Și… n-ați făcut nimic să-l împiedicați? Poate dacă ați fi mers la poliție…,” dar remarca fetei o făcu pe Lorenne să izbucnească în râs.

„Poliție? Crezi că poliția ar fi făcut ceva împotriva unui politic atât de important precum Anderson Bell? Nu, draga mea, câinii niciodată nu mușcă mâna celui care-i hrănește, iar Edward mereu a avut grijă să se pună bine cu oamenii legii,” și, spunând asta, Lorenne făcu semn că Edward plătise mulți bani pentru a sta departe de probleme cu legea. „Și… după moartea soțului am fost devastată. De asta am decis să plec din țară, dar viața mereu ne întoarce datoriile.

La Paris am întâlnit-o pe Emily, ne-am împrietenit și ulterior am aflat de „Furnicile Roșii”. Anume atunci am decis să mă răzbun.”

„Și totuși va luat zece ani să vă duceți planul la bun sfârșit.”

„Spaniolii au o zicală destul de cunoscută - la venganza es un plato que se come frío - sau, cu alte cuvinte, răzbunarea e un fel de mâncare ce trebuie savurată când e rece și au atâta dreptate când ei spun asta.”

„De ce?”

Lorenne se întoarse din nou spre Eva, privind-o insistent. ,,Pentru că oamenii sunt uituci din fire, iar Anderson Bell se pare că nu ține minte toate femeile cu care a fost sau de care a fost cândva interesat. Când ne-am reîntâlnit s-a comportat de parcă m-ar fi văzut pentru prima dată.”

„Poate doar se prefăcea.”

„Nu, draga mea. El nu mă ținea minte și asta a lucrat în favoarea mea, căci în timp am devenit chiar și mai atrăgătoare decât înainte și nu spun asta ca să mă laud, dar anume acest detaliu al seducției a fost cel care l-a adus pe domnul ăla îngâmfat în brațele mele.”

Eva o privi pe Lorenne cu ochi mari. „Tu și acel domn… ați petrecut …”

„Ai căpiat? Crezi că aș fi acceptat să intru în patul dușmanului meu?”

„Atunci?”

„O îmbrățișare caldă, un sărut pasional și câteva insinuări despre ce se poate întâmpla au fost suficiente ca cel mai râvnit bărbat al Angliei și cel mai de temut, datorită metodelor pe care le folosea pentru a-i jăcmăni pe alții de avutul lor, să se transforme din nou în adolescent, iar asta l-a dus atât de ușor pe drumul către moarte.”

„Apoi … ce a urmat mai apoi?”

„Chiar vrei să afli detalii, Eva? Crede-mă, uneori e mai bine să nu știi. De aceea, ascultă-mi sfatul și păstrează-ți inocența. O să ai atât de multă nevoie de ea și… dacă și dacă vreodată decizi să te alături „Furnicilor Roșii” și să le servești cauza, nu intra niciodată în patul unui bărbat… nu se merită… crede-mă, o femeie deșteaptă poate obține multe de la un bărbat folosindu-și hâtrenia femeiască, fără a fi nevoie să-și folosească trupul. Pentru asta e nevoie de ani de experiență, sunt de acord, dar totuși avem acest secret în al nostru sânge, chiar de la naștere - e doar o chestiune de timp să învățăm a-l folosi pentru noi.”