„Timpurile se schimbă, dar nu și oamenii, care ne pândesc de pretutindeni”

Începutul de septembrie era atât de cald și de plăcut, că încă te ducea cu gândul la vară și nu la o vară oarecare, ci la una în care sufletul ți se trezise din amorțeală, se îndrăgostise și dintr-odată încetase a m-ai fi copil.

Dar totuși, această iubire pasageră, iubire de-o vară la care visează mulți, nu-i decât o iluzie, de aceea, odată și odată, unuia i-i dat să se trezească la viață și să se întoarcă la realitatea căreia îi aparține.

„Așa e viața. Nu te pui cu ea,” șopti încet Eva și-și atinse pântecul frumos rotunjit, încercând parcă să-i transmită întreaga dragoste de care era capabilă a ei inimă.

Dar acea atingere n-o calmă ca de obicei, ci din contră: inima i se strânse cât un purice, sufletul îi amorți și un fel de ticăială i se auzea în urechi, de parcă cineva ar fi luat o bucată de metal și lovea ușurel într-un altul, nu pentru a produce cuiva vreun rău, dar măcar să-l scoată pe celălalt din sărite.

Iar cea care-și ieșea mai tot timpul din fire era Eva, căci zilele treceau, lunile treceau și la fel se duceau și săptămânile, iar speranțele ei până atunci pline de căldură și visare se năruiau asemenea unui castel din joc de cărți atins de o mică rafală de vânt, iar acele speranțe aveau toate un chip și-un nume - Brian Beneath.

„De ce nu vine? De ce el nu vine?” șopti din nou Eva și, de parcă o amețeală ar fi pus stăpânire pe ea, tânăra închise ochii, sprijinindu-se de trunchiul primului copac pe care-l întâlnise în cale.

Apoi brusc fu prinsă de mână și ajutată de cineva să se așeze pe bancheta de alături, iar când Eva în sfârșit putu alunga acea amețeală pasageră și deschise ochii văzu în fața ei un străin zâmbindu-i.

Tânăra însă nu-i zâmbi, căci deși străinul părea amabil, Evei nu-i plăcu al lui zâmbet, oarecum forțat și cu o aură ciudată plutind în jurul lui. „Cine sunteți?” îl întrebă în cele din urmă tânăra.

„Aaa, cine sunt eu?! Să zicem că un cunoscut care trecea pe alături și a decis să vă dea o mână de ajutor. Se pare că aveți destulă nevoie de asta,” spuse el și ochii i se ațintiră ușor asupra pântecului ei rotunjit, care se zărea prin conturul rochiei destul de voalate, croite astfel pentru a ascunde sarcina de ochii curioșilor.

Însă se pare că detaliul ce era o iluzie pentru alții, nu trecu nevăzut de către străin, iar asta îi șopti Evei să fie cât se poate de precaută, căci nu știi peste cine dai în acele zilele și mai ales cu ce intenții se apropie unul de tine.

„Și totuși, ar trebui să vă știu?” întrebă fata, îndreptându-se de șale și încercând să ascundă pe cât se poate conturul rotunjit al rochiei.

„Personal nu știu dacă ne-am cunoscut vreodată, dar din punct de vedere social sunteți o adevărată legendă, domnișoară Stonebridge."

Inima Evei tresări speriată, căci nu se așteptase ca străinul să-i știe numele și din câte poate vedea din ale lui mișcări sigure în timp ce pășește prin spatele ei, înconjurând banca de lemn și așezându-se alături de ea, tipul nu-i un oarecare, venit aici fără treabă, iar dacă a reușit în cele din urmă să-i afle identitatea, după eforturile enorme pe care le depuseseră Emily și Lorenne pentru a șterge numele Evei din toate registrele, se pare că tipul ăsta este fără doar și poate în relații bune cu poliția Londoneză, iar dacă se știe bine cu comisarii poliției centrale fără doar și poate că nu-i fu deloc greu să dea cu ea.

Însă Eva decise să nu se dea de gol și, luând o postură dreaptă, ce denota siguranța și capacitatea ei de a se descurca în situații stresante, tânăra îl privi în ochi și cu voce joasă, dar sigură pe sine, îi vorbi străinului, așa cum o învățase Lorenne să se comporte în toate aceste luni de zile de când cele două locuiau împreună.

„Mi se pare că mă confundați cu cineva, domnule…,” dar nu primi niciun răspuns, iar străinul o privi pentru câteva minute țintă, încercând parcă s-o dezarmeze. Dar în cele din urmă zâmbi ștrengar și rosti cu jumătate de gură, dar cuvintele sale și numele spus ulterior, cu intonația unui copoi gata de atac, o făcură din nou pe Eva să tresară:

„Numele meu … Vincent Keen. Detectiv privat și bine cunoscut de către întreaga societate engleză ca câinele turbat și nu de alta mi se spune așa, căci iubesc nespus vânătorile și nu cele după animale sălbatice, ci după oameni,” dar spre surprinderea lui, după ce scăpă pe nevăzute de tremurul ușor al mâinii și-și ascunse tresărirea de ochii ageri ai bărbatului, Eva pufni în râs.

„Nu știam că m-ai există încă câini turbați vânând oameni.”

„Și de ce credeți astfel, domnișoară Stonebridge?”

„Pentru că eutanasierea acestora a luat proporții în ultima vreme și dacă te uiți pe stradă pretutindeni poți vedea în locul Pitbullilor fioroși, Chihuahua fricoși care se ascund după fusta mult prea largă a „mămicilor lor”.

„Cel puțin nu m-ai negați că v-am spus greșit numele.”

„Eu nu am spus asta.”

„Atunci?”

„Pur și simplu v-am dat șansa să vă încurcați și mai departe în propriile idei, căci nu e de datoria mea și nici nu am plăcerea de a vă scoate din încurcătură și de a vă îndruma pe drumul cel bun, domnule Keen.

„Și totuși, ar trebui să știu măcar cu cine vorbesc, dacă e să recunosc că am greșit persoana.”

„Helen!”

„Helen și mai cum?”

„Sunt cumva suspectă, domnule detectiv?”

„Nu, dar mi se pare o proastă creștere ca cineva să nu se prezinte până la urmă. Aș prefera să vă știu și numele de familie.”

„Walker. Helen Walker!”

La auzul acestui nume, fu Vincent cel care tresări, căci nu mai auzise acest nume de peste 17 ani, iar acum îi țâșnise în față, asemeni unui cal nărăvaș care amenința să-l strivească sub copite în galopul său înnebunit. Dar totuși, cu toată încurcătura pe care o simțea acum în pieptul său și mai ales știind că adevărata Helen Walker este moartă, se convinse încă odată că nu avea halucinații și că vorbea cu imaginea ei renăscută, adică cu pruncul care fusese lipsit de mamă imediat după nașterea ei.

„Văd că vă place să vă jucați, domnișoară… Helen, însă se pare că nu cunoașteți trista poveste a adevăratei Helen, dacă ați decis să-i folosiți atât de nerușinat al ei nume.”

„Și de ce în mod nerușinat? Din câte știu pot folosi orice nume îmi este pe plac, iar acest nume îmi aparține prin drept de naștere.”

Ochii pătrunzători ai fetei și modul în care flirta cu dânsul îl făcură pe Keen să fie alert, căci deși fata nu spusese nimic indecent sau neadevărat, felul în care ea își folosea cuvintele încercând să-l deruteze îi șoptea lui Keen la ureche să fie atent și să nu cadă în capcana ei, căci ar putea pierde și ultima șansă să rezolve acest caz, care la început i se păruse o joacă și ceva care-i va aduce mulți bani, mai ales după ce fusese angajat și de Brian ca s-o găsească pe Eva, dar care în timp rezultase a fi un adevărat labirint și-i luă o groază de timp, făcându-l adesea să-și piardă răbdarea.

Norocul îi surâdea însă și, în timp ce se afla cu treburi în Portsmouth, când îl văzuse din întâmplare pe Albert și, recunoscând în persoana lui pe fostul căruțaș al Christinei Bircham, își dădu seama imediat că Emily și Eva trebuiau să fie undeva prin preajmă. Dar la o răscruce de drumuri îi pierdu urma și fu nevoit să aștepte alte două săptămâni până să găsească o nouă pistă spre cele două, o pistă găsită când acesta vizitase unul dintre cazinourile din oraș și, din vorbă în vorbă, găsise pe cineva care cunoștea pe un alt cineva care auzise despre doamna Lorenne Fabeau.

Astfel din vorbă în vorbă și din cunoștințe noi în alte noi cunoștințe, Vincent dădu în sfârșit de cineva care o cunoștea destul de bine pe doamna Fabeau, dar care nu o avea deloc la inimă și-i ciripi detectivului tot ce acesta avea nevoie să știe, nu înainte însă de a primi o grasă recompensă din partea acestuia.

„Și spui că doamna Fabeau are vizite recent?”

„Da. Două doamne. Nu le-am m-ai văzut mai înainte pe aici, dar se pare că cele două se ascund de ceva sau încearcă să ascundă ceva. Mai ales cea tânără.”

„De ce crezi asta?”

„Pentru că umblă mai mereu ferindu-se de lume și dacă cineva încearcă să intre în vorbă cu ea și să afle de unde vine tânăra îl trimite imediat la plimbare și nu-s puțini cei care au pus ochii pe ea, căci tânăra este destul de atrăgătoare, însă ochii ei sunt triști și mai tot timpul plânși.”

„Plânși spui? Și… din întâmplare n-ai putut afla motivul?”

„Crezi că spune cuiva? Nu, tânăra e la fel de inteligentă, pe cât de frumoasă sau cel puțin are maestre bune, căci Madame Fabeau e faimoasă în oraș pentru talentul ei de a învârti bărbații pe degete și de a obține favoruri.”

Lui Vincent însă nu-i plăcu faptul că interlocutorul îi făcuse șmecher cu ochiul după ce-i vorbise despre „favorurile” pe care obișnuia madame Fabeau să le primească de la bărbați și un fel de greață îi trecu prin stomac. De aceea decisese să părăsească cât mai rapid acel loc, căci deși îi trebuiau mai multe detalii simțea că ceea ce va afla ulterior putea să-i complice și mai mult lucrurile.

Fiind deja la jumătatea drumului, se opri însă și se întoarse spre interlocutorul să pe jumătate înconjurat de fum de țigară. ,,Și … cum spunea-i că a murit soțului faimoasei Lorenne Fabeau?”

„Am spus eu asta?”

„Atunci fii amabil și m-ai scapă ceva printre dinți, căci destui bani mi-au scăpat mie printre degete pentru puținul pe care l-am auzit din gura ta,” și ochii săi se ațintiră asupra plicului cu bani pe care străinul îl lăsase neglijent pe masă, dar pe care-l strânsese imediat, băgându-l în buzunarul de sub jachetă, când văzu cu câtă râvnă privește Keen la acei bani:

„A murit în duel,” șopti acesta în cele din urmă. „Într-un duel cu tentă de triunghi amoros și în asta desigur este implicată și doamna Lorenne Fabeau, căci frumusețea ei de odinioară a sucit mințile unui domn de la capitală care i-a făcut câteva propuneri indecente.”

„Propuneri care soțului nu i-au plăcut și și-a chemat rivalul sub arme.”

„Ceva de genul. Însă aici mai sunt și afaceri bănești, nu doar de fuste.”

„Ce vrei să spui cu asta?”

„Nu neg frumusețea și influența doamnei Fabeau în acel duel. Dar totuși cei doi s-au luptat pentru afacerea cu blănuri prețioase pe care o deținea domnul Fabeau, dar care ulterior a trecut ca prin minune în mâinile fostului nostru prim-ministru.”

Keen făcu ochii roată și, înnebunit de descoperirea făcută, își aținti ochii asupra interlocutorului, care zâmbi ușor când surprinse privirea detectivului. „Văd că nu erați la curent cu trebușoarele domnului Edward Anderson Bell, dar câte altele nu le cunoașteți încă. Ar trebui totuși să faceți legătura cu frumoasa doamnă Fabeau. Sunt sigur că ve-ți afla secretele triunghiului Bermudelor după această investigație,” și râsul ascuțit al bărbatului se auzi pretutindeni în biroul acestuia.

„Mi se pare de prost gust să visați la lucruri interzise în timp ce vă aflați la întâlnire cu o domnișoară,” i se adresă Eva și cuvintele ei îl arseră pe piele pe Keen, de parcă ar fi fost șfichiul biciului. „Aș putea măcar afla la ce vă zboară gândul în timp ce sunteți cu mine?”

„La nimic și la tot în concret. În special la secrete.”

„Cine nu le are în ziua de astăzi?! Pariez că și dumneavoastră le aveți, domnule detectiv Keen, doar că nu va plătit încă nimeni să le aflați și să le divulgați.”

„Ar trebui? Mă refer să-mi divulg secretele în fața dumneavoastră?”

„Atunci de ce ar trebui să-și divulge alții secretele în fața dumneavoastră, domnule detectiv?”

„Pentru că secretele pe care le ascundeți dumneavoastră sunt total diferite de ale mele.”

„Cum ar fi?”

„Să spunem că ceea ce știți dumneavoastră poate ucide, în timp ce ceea ce știu eu nu. De fapt… aveți un mort pe conștiință, doamnă Walker!”

Zâmbetul de pe fața Evei se șterse și ochii ei sclipiră cu ură. „Nu m-ai spuneți?! Și pe cine se presupune că am ucis?”

„Baron Beneath!” Auzind acest nume, Eva înghiți în gol, căci deși îi suna cunoscut, nu-și putea aduce acum aminte despre cine putea fi vorba. Keen în schimb părea că decise să se joace puțin cu ea, în jocul pe care singură-l inventase, așa cum se joacă uneori pisica cu șoarecele înainte de a-l avea la cină.

„Și… cine se presupune a fi… domnul?”

„Aaa, domnul Baron Beneath cine e? Un om destul de avut și cunoscut în zonă, care odată ajuns văduv a decis că e timpul să-și ia o nouă soție. De aceea a cutreierat lumea în lung și-n lat până a ajuns la casa domnului Walker și i-a cerut mâna fiicei sale de șaisprezece ani, iar acesta cu mare bucurie a acceptat, chiar dacă diferența de vârstă dintre cei doi miri era aproape triplă.”

„Minți!” șuieră de data asta Eva printre dinți.

„De ce aș face-o?”

„Nu știu care vă e motivul, dar nu-mi place jocul în care încercați să mă atrageți, așa că eu o să mă retrag acum,” și Eva într-adevăr se ridică cu gând să plece, însă Vincent o apucă de mână oprind-o și fără să se ridice de jos privi în ochii ei.

„Cea care se joacă sunteți dumneavoastră domnișoară Stonebridge sau Helen Walker cum ați decis să vă numiți acum, dar totuși țin să vă avertizez că cu mine joaca nu ține mult. Iubesc să câștig, de aceea oricine intră cu mine în joc pierde chiar de la începutul partidei.”

„Atunci ar trebui să vă obișnuiți, căci mie de asemenea nu-mi place să pierd.”

„Și totuși stăm pe poziții diferite.”

„Din cauza presupusei mele vine în cazul morții domnului Baron Beneath?”

„Nu, din cauza morții domnului Anderson Bell, pe care îl cunoașteți la fel de bine.”

„Eu?? Cred că iarăși vă înșelați, domnule detectiv Keen. Eu niciodată nu am avut plăcerea să-l întâlnesc pe acest domn și nici nu știu cine ar putea fi. Dar… dacă credeți că am ceva de-a face cu moartea lui nu aveți decât să investigați, căci nu am nicio teamă pe suflet, așa cum nu o să m-ai stau nicio secundă să ascult aiurelile pe care le spuneți despre o presupusă vină despre care nu știu nici cu spatele. Așa că… o zi bună să aveți și sper să nu ne reîntâlnim nicicând.”

Eva îi întoarse spatele și se îndepărtă cu pași rapizi de acel loc. Keen în schimb rămase calm pe banca lui, privind în depărtare și frământând un gând în mintea lui: „Se pare că habar n-are despre căsătoria domnului Beneath, căci nici măcar n-a clipit la auzul numelui Anderson Bell. Doar dacă e o foarte bună actriță. Însă în cazul ei este imposibil, căci o femeie însărcinată e incapabilă să-și controleze emoțiile. Și totuși, de ce a ascuns sarcina de Brian Beneath?” Dacă el ar fi știut de copil l-ar fi presat și mai mult să o găsească. Dar așa?! Ce fel de joc joacă această copilă și mai ales ce tip de afaceri se învârt în jurul ei, căci cu siguranță nu putea fi ceva curat, mai ales după ce aflase despre relația anterioară dintre Lorenne Fabeau și Edward Anderson Bell.

***

Pașii grăbiți ai Evei se îndreptau spre ieșirea din parc, acolo unde o aștepta trăsura și Albert.

Deși de obicei Albert o însoțea în timpul plimbărilor, căci Eva în timpul sarcinii fusese destul de bolnăvicioasă și-și putea pierde cunoștința cu ușurință, astăzi ea decisese să se plimbe singură și-i ordonă căruțașului s-o aștepte la intrarea în parc.

„Dar dacă vi se întâmplă ceva?” încercă să se opună Albert.

„Nu-ți fie teamă. O să fiu mai mult decât bine. Mă simt în formă de câteva zile și nici durerile de cap nu mă mai supără. Asta se datorează apropierii termenului ca copilul să vină pe lume și de aceea are puțină grijă și de mama lui.”

„Și totuși, m-ai sunt luni bune până la nașterea pruncului. Ar trebui să aveți mai multă grijă de dumneavoastră, domnișoară Stonebridge. Nu mă faceți să mă plâng domnișoarei Emily.”

„O să fiu bine, Albert. Ești atât de buclucaș… nu-i decât o plimbare,” și-i întoarse țâfnoasă spatele. Dar regretase ulterior această ieșire a ei, căci la nici două sute de metri de mers simți din nou vuietul în urechi și simți și cum îi fuge pământul de sub picioare, ca ulterior să fie discuția dintre ea și Keen, care acum îi dădea bătăi mari de cap.

„De unde știe omul ăsta atât de multe despre Helen Walker? Și cine Dumnezeu este Baron Beneath? Fără doar și poate are de-a face cu Brian, căci au același nume de familie. Dar el nu mi-a vorbit niciodată despre asta și despre faptul că familia mamei ar fi aranjat vreodată căsătoria cu acest domn în vârstă, care se pare că avea de trei ori vârsta ei. De ce? De ce mi se întâmplă acum mie asta și mai ales de ce a pomenit el că aș avea ceva de-a face cu moartea unui oarecare Anderson Bell? Cine m-ai este și tipul ăsta și de unde a apărut acum și el la orizont?”

„Sunteți bine, domnișoară Stonebridge?” auzi ea vocea lui Albert nu departe de ea și, ridicându-și privirea, îl văzu la doi pași de ea. Dar în locul zâmbetului obișnuit de salut pe care ea i-l arăta, Albert o văzu destul de abătută. Însă preferă să-i dea răgazul să se decidă singură.

„Spune-mi Albert, cunoști un oarecare avocat cu numele Vincent Keen?”

„Keen? Keen?” rosti încet Albert, încercând să-și aducă aminte dacă auzise cândva sau undeva numele acestei persoane, dar în sfârși dădu negativ din cap. „Niciodată. De ce?”

„Pentru că anume el m-a abordat nu demult în parc susținând că aș avea de-a face cu moartea unui oarecare Anderson Bell. Ăsta cine mai e?”

Albert îngheță. „Ea știe despre asta?” se întrebă în mintea lui. „Ce încă i-a mai spus băgăciosul cela de detectiv?” dar întrebările i se opriră în gât și el privi țintă în ochii Evei, care ardeau de furie, în timp ce ea încerca să pună lucrurile cap la cap.

„Nu mi-ai răspuns, Albert! Cine-i Anderson Bell?”

„Din câte știu este prim-ministrul Angliei, dar nu știam că a murit. De ce? Ți-a spus cumva în ce circumstanțe el…?”

„Nu. Mi-a spus doar că am de-a face cu moartea lui și nimic mai mult. Plus la asta știe cine e Helen Walker!”

Aici Albert se simți și mai încurcat, căci deși aflase câte puțin din istoria Evei și a părinților ei, nu se aprofundase prea mult în asta, convins că nu e nimic interesant și de ajutor „Furnicilor Roșii.” Dar auzind acum că un oarecare detectiv se interesa de mama moartă a Evei i se păru extrem de suspect și decise să vorbească cu Emily despre asta cu prima ocazie și dacă e posibil să investigheze în detaliu cele întâmplate acum mai mult de optsprezece ani.

***

Trăsura se îndepărta la trap mărunt, legănând-o încet pe Eva, care stătea așezată pe perne moi, atingându-și pântecul, în timp ce gândurile ei zburau undeva aiurea.

La fel se simțea și Albert, care stătea acum chitic, trăgând doar din când în când ușor de hățuri, în timp ce în minte îi roiau cuvintele Evei, care-l nelinișteau nespus, simțind că ceva rău se apropie de ei. Dar, ca să nu dea prea multe de bănuit, decisese să nu-i pună prea multe întrebări fetei, cel puțin nu înainte de a se consulta cu Emily.

Brusc Eva își atinse cu o mână pieptul, înăbușindu-și cu cealaltă un strigăt pe cale să-i iasă pe gură, și asta nu se datora vreunei dureri interioare, ci faptului că îi trecu atunci prin minte un fragment dintr-o întâmplare trăită acum două luni, într-o seară caldă de sfârșit de iunie, când toți se aflau în curtea din spatele casei lui Lorenne, servind un ceai.

Eva era ca de obicei așezată în balansoarul de lemn de fag, înconjurată de cărți și perne moi și afundată în lectură, în timp ce Emily și Lorenne erau la masa de cafea servind ceai și discutând ca de obicei în șoaptă.

Însă Eva reuși să asculte o scurtă parte din conversația lor, când, mutând o pagină și întrerupând firul gândurilor, putuse auzi ce se întâmpla în jur.

„Crezi că se va termina vreodată cu bine toată treaba asta?” șopti preocupată Lorenne. ,,Ceea ce ar fi trebuit să fie o moarte fulger și care să dureze zile, e deja pe buzele tuturor de luni întregi și se pare că nu se va sfârși curând.”

„Nu trebuie să ne alarmăm în van. Sunt sigură că vom găsi o cale de ieșire și din asta la fel cum am găsit din toate celelalte. Până la urmă Anderson Bell nu-i decât premierul țării și nimic mai mult…,” iar restul conversației fu pe șoptite și Eva nu mai putu auzi. Însă nu insistă să asculte ceea ce urmă, convinsă fiind că cele două dame discutau fără doar și poate subiectul vreunui roman sau vreo întâmplare picantă din societatea înaltă. Așa că ea se întoarse la lectura sa și, fredonând ușor un cântec, se afundă din nou în lumea fantasticului.

„Nu poate fi,” șopti Eva abia auzit și-și acoperi imediat gura cu palma, să nu fie auzită de Albert, căci știa prea bine loialitatea pe care o are acesta față de Emily și pentru prima dată Evei îi fu teamă de el.

„Dacă ei au de-a face cu moartea acelui domn, de ce dară detectivul a bănuit-o pe ea? Ce de fapt o leagă pe ea de acest domn? Ar avea cumva legătură cu Helen Walker la fel cum avusese și Baron Beneath? Ce Dumnezeu se întâmplă și de ce ea este atât de agitată?” și, pentru prima dată, după mult timp, Eva dădu din nou frâu liber lacrimilor, căci se temea pentru ea și pentru viața copilului ei, simțindu-se trădată de cei în care avusese enormă încredere și mai ales pentru faptul că Brian o uitase, căci trecuseră deja multe luni de când cei doi nu se văzură și chiar dacă ar fi fost la capătul pământului el ar fi găsit o cale să-i dea de veste dacă o iubea, mai ales că fusese informat de domnișoara Davis despre locația lor în nenumărate ocazii, dar el nu apăru și nici nu veniră vești de la el, iar asta o făcea pe Eva să se simtă atât de lipsită de apărare, dar totuși convinsă să trăiască indiferent de circumstanțe.