„Iubirea este ceva care ne leagă pe vecie, în timp ce ura distruge pe alții.”

„Ești sigură de ceea ce urmează să facem?” o întrebă Marianne pe Sophie în timp ce cele două așteptau în fața casei Christinei, în care nu se vedea urmă de om viețuind acolo.

Și totuși, venind aici, Sophie așteptase să găsească răspunsuri: despre moartea tatălui ei, despre jocurile de societate în care Edward fusese implicat. Dar ce era mai important era să afle despre locația și despre cine este cu adevărat rivala ei.

„Da, sunt absolut sigură de asta,” spuse Sophie și coborî din trăsură.

Fiind deja afară, ea se uită cu ură la casa somptuoasă din fata ei. „Christine Bircham are gusturi bune,” rosti ea printre dinți, însă această replică schiță doar un zâmbet fals pe fața lui Marianne, care știa prea bine cine avuse grijă ca acea casă să fie atât de bine îngrijită și mândria Christinei în societate.

„Desigur că are. Mai ales dacă împărțim același bărbat,” răspunse Marianne și fusese prima care se îndreptă spre ușa de la intrare.

Sophie stătu locului timp de câteva secunde după ce Marianne se îndepărtase și, uitându-se în jur, o oarecare neliniște puse stăpânire pe ea: locul era prea liniștit și nicio boare de vânt nu adia măcar, neliniștind împrejurimile, iar asta însemna doar un lucru - înăuntru nu era nimeni.

Ciocănind în ușă, Marianne la început nu primi niciun răspuns. Însă ceva în interior îi spunea să insiste și ea așa și făcu. Ciocăni încă odată, apoi încă odată, până când simți că-și pierde controlul și sângele îi curge vertiginos prin vene și apoi simplu dădu un pumn ușii, făcând să răsune înfundat lemnul gros și uscat.

„Nu-i nimeni, nu-i așa?” auzi Marianne, în spatele ei, vocea Sophiei și, în acea voce neliniștită care-i vorbea, Marianne de asemenea putu distinge o oarecare urmă de hâtrenie care o îndârji și mai mult, făcând-o să-și dorească să pătrundă în interiorul acelei case cu orice preț.

„Ar trebui să încercăm prin spate?” îi spuse ea lui Sophie, dar după ce prietena ei dădu ușor din cap aprobând și ele făcură câțiva pași îndepărtându-se, ușa se întredeschise ușor și ele văzură ochii Annei sclipind în întuneric.

„Madame Christine nu este acasă. Reveniți mai târziu sau lăsați un mesaj și ea vă va contacta mai târziu!” răspunse simplu fata și se uită cu atenție la cele două intruse, care nu-i inspirau deloc încredere.

„Ce păcat!” răspunse Marianne cu hâtrenie și se apropie de ușă. „Și… se știe când Christine va reveni în oraș?”

„Nu aș putea răspunde sigur la această întrebare. Doamna Bircham a decis să-și ia o vacanță mai lungă și nu a anunțat când se întoarce,” și Anne decise să închidă și mai mult ușa, pentru a da de înțeles celor două că conversația nu este una dorită. Însă când Marianne puse piciorul prin crăpătura ușii, fata se sperie, căci nu se așteptase la o asemenea reacție din partea unor doamne din înalta societate.

Nu le cunoștea pe nici una dintre ele, dar ceva îi spunea că asta nu este ceva de bine, căci de când lucra ea în casa Christinei, niciodată aceasta nu fusese vizitată de vreo prietenă și nici chiar de un bărbat. Mereu era Christine cea care pleca undeva, dându-i doar instrucții să n-o piardă pe Eva din ochi. Dar, după ce Eva și domnișoara Davis plecaseră, Christine decisese cu totul să părăsească casa, măcar pentru o vreme, și, nespunându-i nimic Annei, într-o dimineață ea pur și simplu urcă în trăsură și plecă, luând cu ea doar două geamantane mici cu lucruri personale.

Anne o văzu plecând, uitându-se discret prin geamul întredeschis de la cameră. Dar nu îndrăzni să iasă din casă și să o întrebe pe Christine ce e de făcut. Dacă aceasta nu-i spusese nimic înseamnă că nu era niciun ordin pentru ea și că măcar pentru o perioadă era liberă.

Apoi zilele trecură una după alta fără să se întâmple nimic și fata începu să se plictisească. Chiar dacă făcea curat prin casă de cel puțin două ori pe zi, timp liber mai avea îndeajuns și începuse chiar să-i fie dor de domnișoara Davis și de Eva, pentru că cu ele nu avea timp să se plictisească și chiar dacă Emily era destul de dură cu ea și-i dădea multe însărcinări, ea măcar știa că este cineva în casă și că în caz de ceva se va simți protejată.

Dar acum era diferit. Acum aceste două doamne se prezentară neinvitate și îi puneau o mulțime de întrebări incomode la care fata nu știa răspunsul și chiar dacă l-ar fi știut, nu era deloc binevoitoare să le răspundă.

„Și totuși…,” continuă Marianne. „Ca slugă în casa asta ar trebui să știi măcar ceva din ceea ce fac stăpânii tăi, altfel degeaba mănânci pâinea care ți se dă.”

Remarca Mariannei și mai ales modul în care aceasta i se adresă fetei… superior și oarecum deranjată că vorbește cu sluga și nu cu cineva de nivelul ei, o făcu pe Anne să simtă cum tot sângele îi năvălește în cap și, deschizând brusc ușa, dând-o de perete, fata se propti ferm pe cele două picioare și, cu mâinile în șolduri, se răsti la Marianne, care o străpungea cu privirea:

„Se pare că cei din societatea înaltă cu binișorul nu înțeleg așa că am să mă cobor la nivelul vostru. Dacă am zis că stăpânul nu-i înseamnă că nu e și nu am de ce da mai multe explicații, pentru că rolul meu în casa asta mi-l știu și anume este să-i țin pe cei needucați la distanță, căci…,” dar îndrăzneala fetei fu răsplătită cu o palmă peste față, a cărei lovitură îi arse pielea și-i ajunse până în străfundul oaselor.

Atingându-și obrazul cu palma și uitându-se cu îndârjeală la cele două care practic o străpungeau cu privirea, ochii i se umplură de lacrimi. Nu se așteptase la o astfel de reacție și faptul că fusese lovită pe nedrept o durea, însă nu știa cum să reacționeze mai departe, iar când Marianne făcu un pas în față, cu intenția de a intra, Anne se propti și mai ferm în fața ușii, blocându-i trecerea.

„La o parte!” îi șuieră Marianne printre dinți, dar fata nu se mișcă din loc și cu ochii țintă asupra rivalei se apucă cu ambele mâini de tocul ușii, blocându-le trecerea. „La o parte am spus!” strigă de data asta Marianne, dar fata iarăși nu se mișcă, iar această nerușinare a slugii femeii pe care o ura cel mai mult o făcu pe Marianne să-și piardă capul și, înșfăcând-o pe tânără de păr, o împinse înăuntru.

Sophie le urmă pe cele două, având grijă să închidă ușa și să se asigure că nu fuseseră văzute de nimeni pătrunzând în casă. Dar spre norocul lor, casa Christinei era poziționată într-un loc ferit și puțin frecventat, mai ales la acea oră a zilei, iar asta le dădea o siguranță celor două.

***

„Vasăzică aici e cuibușorul de nebunii al soțului meu,” își spuse Sophie, după ce ajunse în sfârșit în camera Evei. Însă chiar dacă răsturnase totul cu susul în jos nu putu găsi nimic care să o ajute să înțeleagă măcar ceva din ceea ce i se întâmpla la acel moment, iar aceasta o făcea să turbe de mânie.

Înainte să plece se mai uită odată în jur, asigurându-se că nu i-a scăpat nimic din vedere și atunci fu momentul când ochii ei dădură peste o bucată de hârtie mototolită, aruncată la întâmplare și care se rostogolise până la piciorul patului și rămăsese ascunsă chiar dacă Anne intrase deseori în acea cameră să șteargă praful, dar se pare că nu depusese prea mult zel, căci camera arăta de parcă acolo nu ar fi trăit nimeni de ani de zile și nu doar de câteva săptămâni.

Desfăcând bucata de hârtie, Sophie citi doar „Domnule Beneath, îmi pare rău să vă anunț că am decis să părăsesc Londra măcar pentru o perioadă, căci trădarea dumneavoastră cu o altă femeie mi-a străpuns cu adevărat inima…!”

„Trădare… cu o altă femeie… ce vrea să însemne asta?” nu putea înțelege mesajul Sophie și mai ales o enerva scrisul perfect al Evei, frumos aranjat pe foaia albă de hârtie și faptul că terminase acea scrisoare într-un punct atât de interesant pentru Sophie, dar care nu dădea prea multă informație femeii, de care s-ar fi putut agăța ca să-și poată salva căsnicia.

Dar totuși, măcar ceva Eva lăsase în urma ei, căci bucata ceea de hârtie nu fusese aruncată la întâmplare. Era prima scrisoare pe care ea o scrisese, dar ceva nu mergea bine așa că ea a decis să o ascundă pentru început în buzunarul rochiei. Însă, după ce Emily practic o obligă să ardă scrisoarea, ea se decise să nu-i dezvăluie femeii despre existența unei a doua, așa că mototoli bine hârtia și, în timp ce cele două părăseau camera, Eva aruncase pe ascuns ghemotocul alb înspre pat, convinsă că Brian o va găsi acolo, când văzând că ea nu dă niciun semn de viață, va veni să o caute.

„El sigur va da buzna în această cameră căutând dovezile plecării mele, căci el mă iubește și va vrea să știe ce mi s-a întâmplat,” își spuse fata. Dar se înșelase, căci Brian nu venise. El doar se informă pe ascuns despre ea, iar când aflase ca Eva nu mai e în Londra, începuse să o caute pretutindeni, numai nu în camera ei.

Faptul că Sophie găsise acum acest mesaj era doar o simplă coincidență și asta datorită neglijenței Annei, care nu curățase bine camera. Însă aceasta era doar un punct de plecare, fără prea multe coordonate și cu mult mai multe semne de întrebare, căci o altă femeie, despre care Eva vorbea în scrisoare, însemna alte probleme pentru ea, iar acea „cealaltă" putea fi și mai periculoasă decât putea fi o fată fără experiență precum era Eva.

Părăsind camera, Sophie avuse grijă să trântească cu putere ușa, încât un mic tablou agățat neglijent pe perete căzuse pe podea și sticla lui se fărmase în nenumărate bucăți. Însă Sophie nu se sinchisise deloc să se întoarcă și să vadă ce lăsase în urmă, iar asta era greșeala ei, căci sub acel tablou se ascundea adevăratul mesaj - o scrisoare ascunsă de Eva și a cărui destinatar trebuia să fie Brian, dar care în sfârșit ajunsese să zacă pe podea, fără ca cineva să-i atragă atenția cuvenită.

***

Aplecându-se să ridice scrisoarea de jos, Anne icni de durere și nu fără vreo pricină anume - Marianne avusese grijă să lase pe tot corpul fetei urme adânci ale urii ei.

Și, după ce Marianne și Sophie plecaseră, niciuna dintre ele nu se uitase măcar ce se alesese de fata de care pur și simplu își șterseseră picioarele, scoțându-i sufletul în bătaie. Dar asta nu o ucisese pe Anne, care rămăsese mult timp întinsă la podea, plângându-și încet rănile și durerea, dar apoi găsise puterea să se ridice și să cerceteze casa, care arăta de parcă un uragan trecuse pe acolo.

Cele două femei căutaseră fără succes ceva și în timp ce căutau nu se sinchisiră să distrugă în calea lor tot ce se putea.

„Înalta societate nu-i decât o minciună” își spuse Anne cu dispreț, în timp ce se uita la camera răvășită a Evei. La fel arăta și camera Christinei și biroul acesteia, iar asta însemna ca Anne să piardă o zi întreagă de muncă pentru a aranja la loc totul.

Dar fata nu se grăbi. Avea timp, căci cu siguranță nimeni din cei care trăiau acolo nu avea de gând să se întoarcă în curând. Așa că se târâi ușor spre pat și, deschizând scrisoarea, citi mesajul ascuns în ea.

„Domnule Beneath,

scriind aceste rânduri, am decis să-mi pun sufletul pe hârtie și să mă destăinui în fața dumneavoastră în legătură cu tot ceea ce simt.

E o adevărată furtună în el și aceasta se datorează trădării dumneavoastră cu o altă femeie și chiar vă rog să nu încercați să negați acest fapt, căci l-am văzut cu ochii mei, căci…”

„O adevărată comoară!” rosti Anne, băgând scrisoarea în sân, căci aceste rânduri însemnau salvarea ei: era ceea ce-și dorea Christine și Anne avea asta în mâini, iar scrisoarea aducea cu sine bani, căci Anne se decisese să ceară o plată bunicică pentru bucata asta mică de hârtie și după asta să plece.

Da. Ea se decisese să părăsească această casă, exact după ce fusese snopită pe nedrept în bătaie, chiar dacă se jurase să nu facă acest lucru niciodată, căci văzuse în această casă salvarea ei, dar în cele din urmă ajunsese să fie a ei pierzanie.

Zâmbind la ideea născută de acel gând, Anne puse ambele mâini pe piept parcă protejând scrisoarea și închise ochii pentru o clipă: se simțea cu adevărat fericită.

Stătu așa minute în șir, bucurându-se de victoria ei. Dar când primele raze ale amurgului pătrunseră prin geamul întredeschis, Anne se ridică de pe pat și părăsi camera, având un singur scop în minte - să o găsească pe Christine și să-și ia răsplata.

***

Ochii Christinei pătrunseră adânc în privirea lui Luis, dar ochii ei acum nu erau plini de dragoste, ci de ură, căci ceea ce-i cerea el însemna pentru ea trădare.

„Tu măcar auzi ceea ce spui?” îi șuieră ea printre dinți, în timp ce ochii ei ardeau în flăcările urii, iar colțul buzelor îi tremurau ușor, mișcate de un tic nervos neașteptat. „O alta în patul tău? Și cum rămâne cu mine, Luis? Îmi ceri mie asta? Mie, cea care am intrat în patul tău ori de câte ori mi-ai cerut asta și te-am servit ca un câine devotat și fără proprie onoare?”

„Hai să nu dramatizăm,” îi spuse el calm și, apropiindu-se de ea, îi puse ambele mâini pe umerii ei. Dar mișcarea care de obicei o calma pe Christine, astăzi o făcu să se irite și mai mult și mâinile ei îl împinseră puternic de la ea.

„Să nu dramatizăm,” rosti ea prelungit, de formă intenționată, căci voia să-l facă astfel să se simtă vinovat. Dar ceea ce simțea acum Luis era departe de a fi vină: el își dorea trup proaspăt alături, iar asta îi rănea sufletul Christinei, suflet pe care ea-l crezuse împietrit, dar care se dovedise a fi plin de iubire pentru el, iubire oarecum ciudată, dar totuși iubire.

„O să aștept la locul obișnuit,” spuse el sec și părăsi camera, lăsând-o pe Christine singură să se descurce cu încâlceala de sentimente care-i străpunse inima. El nu avea nici cea mai mică intenție să cedeze sau să o consoleze. Ținea la ea și poate că o iubea, dar atât. El nu era deloc dispus să renunțe la noi senzații de dragul ei și deseori, când Christine îi făcea câte o scenă de gelozie, aflând despre o nouă femeie care intrase în patul lui, îl uimea profund, căci nu înțelegea cum de Christine încă nu se obișnuise cu modul lui de a petrece timpul și de a se bucura de viață.

Trecând prin salon, Luis se uită îndelung la tânăra fată care o aștepta pe Christine, cuminte, lângă șemineu și chiar dacă tânăra nu era decât o simplă servitoare, formele ei apetisante îl înnebuneau și abia își putuse stăpâni ieșirile să se nu se apropie de ea chiar acolo și să o atingă.

Simțindu-i prezența, Anna se uită la el, dar Luis își întoarse imediat privirea și ieși din casă îndreptându-se spre grajduri. Fata, simțind ceva ciudat la el, se apropie de fereastră, cu intenția de a-l analiza mai îndeaproape. Dar fereastra ceea nu ducea spre grajduri, așa că nu văzu nimic deosebit. Însă mișcarea ei bruscă, de a se apropia de fereastră și a de a privi cu interes în afară, atrase atenția Christinei care tocmai cobora scările și care imediat o străfulgeră pe fată cu o privire furioasă. Însă decise să se stăpânească și să nu se dea de gol.

„De ce ești aici?” i se adresă sec Christine fetei, apropiindu-se de ea și, așezându-se pe sofa, o privi cu superioritate.

„Am vrut doar să vă anunț despre un incident neplăcut care s-a întâmplat astăzi. Două doamne au pătruns în casă și…”

„Destul!” îi spuse rece Christine și ridică intenționat mâna, pentru a întrerupe discursul energic al fetei. „Nu mă interesează ce s-a întâmplat acolo. Chiar dacă pot ghici pe fața ta”.

Anne se trase înapoi câțiva pași, atingându-și fața. Se simțea rușinată că a apărut astfel în fața Christinei, dar totuși o făcuse, căci i se terminaseră banii și avea nevoie să mănânce. De aceea nu așteptase până să se vindece rănile și venise aici, dar se pare că prezența ei era ceva care o irita pe Christine.

Și asta era complet adevărat. Privind-o pe furiș, Christine nu vedea rănile de pe fața ei, ci pieptul plin, frumos conturat prin corsetul fetei, precum și coapsele rotunjite care se puteau distinge prin poalele rochiei și care denotau tinerețea fetei, o tinerețe pe care ea nu o mai avea, dar de care Luis era atât de flămând, încât îndrăznise chiar să-i ceară această fată în patul lui, când ea era încă aici.

„Și…,” se bâlbâi fata. „Aș avea nevoie de plata mea. Nu de alta, dar produsele în casă s-au terminat, iar eu…,” și fata duse mâna la sân, cu intenția de a scoate scrisoarea. Dar mișcarea bruscă a Christinei, care se ridică imediat în picioare și-i întoarse spatele, o făcu să se răzgândească, decisă să aștepte momentul potrivit.

Deși avuse intenția de a părăsi camera fără să m-ai spună nimic, Christine se răzgândise în cele din urmă, și făcuse asta deranjată de tinerețea fetei și-i rosti tăios printre dinți: „Până eu pregătesc banii, mergi la grajduri și ajută-l pe domnul Chesterman cu cele trebuincioase. Pe urmă întoarce-te să iei banii pentru „serviciul” tău,” iar aceste ultime cuvinte fuseseră rostite cu atâta ură, încât Anne se cutremură. Dar, în timp ce privea în urma Christinei care urca în tăcere scările, se decise să o asculte pentru ultima dată și ieși din casă.

***

Când Anne intră în grajduri, îl găsi pe Luis singur. El tocmai mângâia coama unei iepe negre splendide, de pură rasă și punea în acele mângâieri un fel de pasiune ascunsă, în timp ce urmărea fata cu coada ochiului.

„M-a trimis doamna Christine să vă ajut!” se bâlbâi tânăra, copleșită de privirile lui intense, și, deși ceva îi spunea să plece, rămăsese, căci de felul ei era fidelă și nu putea da înapoi dacă promisese ceva.

„Desigur!” rostise sec Luis, luându-și ochii de pe fată și ațintindu-i asupra iepei. „Este nevoie de curățat un grajd. Ultimul de pe rândul acela. Când termini ești liberă,” rosti el și apoi se concentră din nou asupra iepei.

Anne, simțindu-se amețită de cuvintele lui și oarecum speriată, decise totuși să-l asculte și, deși nu știa nimic despre curățatul grajdurilor, luă o mătură care se tăvălea într-un colț și se îndreptă înspre ultimul văzut nu departe de ei.

Intrând însă în ultimul grajd, se miră să vadă cât de ordonat era și se simți confuză, neștiind ce să facă. Apoi, în spatele ei se auzi închizându-se ușa și când se uită înapoi, îl văzu intrând pe Luis, care o privea flămând din cap până-n picioare.

Fata se trase un pic înapoi, neînțelegând ce se întâmplă, în timp ce Luis pășea din ce în ce mai aproape, în timp ce în interiorul lui fierbea dorința și, când Anne înțelese în sfârșit pericolul care o păștea, încercase să treacă pe lângă el, înăbușindu-și un strigăt. Bărbatul însă o prinse strâns în brațe și, aruncând-o deasupra mormanului de paie, se întinse asupra ei.

Anne se zbătu să scape, dar mâna lui puternică îi frângea practic încheietura mâinilor, în timp ce le strângea ca într-un clește, iar gura lui îi atingea flămând buzele, molfecându-le. Această mișcare îi producea tinerei dezgust, dar se pare că nu același lucru îi trezea lui Luis, care înnebunit de parfumul fetei și de atingerea mătăsoasă a pielii ei, îi rupse rochia, dezgolindu-i trupul, în timp ce cu cealaltă mână o imobiliza, iar buzele o sărutau aprig.

Nu-l interesa de fel durerea pe care i-o producea fetei. Din contră, aceasta trezea în el un instinct sălbatic și apoi urmă unirea trupurilor lor și zvârcolirea trupului fetei, în timp ce se undui în sus, lipindu-se practic de trupul lui, când el pătrunse adânc în ea, îl făcu să simtă o plăcere enormă.

Apoi simți lacrimile fetei pe fața lui, dar aceasta îl întărâtă și mai tare și-l făcu să-și întețească mișcările, considerând gemetele de durere ale fetei, ca unele de plăcere.

Dar plăcerea era doar de partea lui și mișcările adânci de penetrare îl umpleau, îl făceau să se simtă bărbat, să se simtă dorit, iar asta îi dădu putere să continue îndelung, bucurându-se de acea tinerețe și dorindu-și s-o supună cât mai mult timp posibil.

***

Acel act sălbatic pe care-l avuse Luis față de Anne, nu fusese ceva tainic, știut doar de ei. Actul lor de iubire se desfășurase de fapt sub privirile pline de ură ale Christinei, care nu se putuse stăpâni și-i urmărise și ajunse la ușa grajdului exact în momentul în care trupul lui Luis se conectase pentru prima dată cu cel al fetei și asta o înteți pe Christine care-și dorise ca fata care-i producea plăcere bărbatului ei să moară si asta o transmitea cu toată ființa ei, în timp ce ochii Annei o priveau rugători, cerând ajutor. Dar în schimb fusese lăsată în voia soartei de cea pe care o considerase stăpână și model de urmat în viață.

După ce Luis se săturase în sfârșit de fată și se ridică să plece, dădu nas în nas cu Christine care stătuse în loc, tot acel timp. Dar, în loc să se simtă confuz și să se bâlbâie, el îi ordonă scurt: „ai grijă să nu vorbească,” și părăsi grajdul.

Asta și făcu Christine, care, neținând cont de plânsetele fetei, îi aruncă la picioare o pungă cu foarte puțini bani și-i ordonă sec: „Pieri din ochii mei și cât mai departe, cu atât mai bine. Dacă te m-ai văd vreodată învârtindu-te aproape de bărbatul meu te omor cu mâinile mele,” și ieși, lăsând-o pe Anne zvârcolindu-se pe podeaua plină de paie ale grajdului, dorindu-și un singur lucru: să moară.