„Uneori viața ne dă bătăi de cap, când ne dorim cel mai mult iubire”

Ura pe care o simțea Brian în sufletul său era de nedescris, căci nu se așteptase niciodată că Sophie va fi atât de nechibzuită și obsedată de rivala ei, încât să-i dorească moartea. Și chiar dacă Sophie nu-i spusese deschis despre acest lucru, Brian a văzut asta în ochii ei plini de râvnă și gelozie, iar asta o făcea să-și piardă rațiunea și ajunsese până într-acolo că o învinovățea pe Eva de cele întâmplate cu Edward.

„N-am să-i permit asta niciodată,” spuse pe șoptite Brian, în timp ce trăsura se îndepărta la pasul grăbit al calului, pe străzile scăldate de soarele de amiază ale Londrei.

„Se întâmplă ceva, domnule Beneath? Vă văd mult prea abătut zilele acestea,” i se adresă Bardain, ținând strâns frâiele ca caii să nu-și facă de cap și Doamne ferește, dacă se simt slobozi, pot chiar călca lumea în picioare, iar asta era ceva de neconceput pentru societatea engleză modernă.

„Nimic deosebit,” răspunse sec Brian, încercând să-i transmită căruțașului pe ascuns dorința sa de a fi lăsat în pace. Pe de altă parte însă își dorea ca măcar cineva să-i poată spune o vorbă bună și că toate se vor termina cu bine. Dar de ceea ce se temea cel mai mult Brian era să fie judecat prea aspru, căci se simțea vinovat de faptul că nu-și putuse ține în frâu sentimentele și ajunse să pericliteze soarta Evei, convertind-o în amanta sa, când ar fi putut întâi să lupte pentru divorțul său și mai apoi să o facă soție.

Dar după cum deseori spunea și Bardain: „soarta are planurile ei. Cine suntem noi să-i contestăm deciziile?!” așa că reuși să se consoleze în cele din urmă cu această idee, când deja trăsura trecuse de periferiile Londrei și se îndrepta în mare grabă spre Marlow unde știa prea bine că putea fi Christine, căci deși înainte încercase să o ocolească, mai ales după ce planurile lui cu Beatrice Evans erau deja în plină acțiune, iar acestea atacau direct interesele lui Christine. De data aceasta însă nu avea de ales: trebuia să o găsească pe Eva și cât mai repede, până când Sophie nu va pune la cale un plan diabolic care să o afecteze pe femeia pe care el o iubește atât de mult.

Însă Brian se temea totuși că nu o va găsi. Se temea că Sophie, care de fapt avea mai multă influență decât el, datorită relațiilor tatălui ei, va da prima de Eva și, pentru a le distruge viitorul, îi va povesti totul despre motivele pentru care Brian se apropiase de la început de Alfred Stonebridge și de fată. Însă ceea ce el nu știa era că Sophie de mult pierduse acele relații, deoarece toți uitaseră cine fusese odată Edward Anderson Bell sau cel puțin se temeau să nu sfârșească ca el și încercau astfel să nu dea de înțeles altora despre afacerile și planurile pe care le avuseseră vreodată în compania fostului ministru.

„Spune-mi Bardain, ce ai face tu dacă ai urî pe cineva atât de mult încât să-ți dorești să-l vezi mort?” i se adresă într-un târziu căruțașului. Însă, deși voia să pară extrem de calm și calculat, tremurul ușor al vocii îl dădea de gol. Aceasta însă nu-l deranjase de loc pe Bardain care își luase astfel un scurt răgaz de gândire și apoi răspunse calm, de parcă și-ar fi ales cuvintele: „Probabil l-aș ucide, domnule Beneath. De obicei sunt un om pașnic, însă dacă și dacă cineva reușește să mă scoată din minți, voi fi aprig la mânie, căci onoarea mea e mai presus de orice.”

„Onoare,” își zise Brian în sinea lui. Acest cuvânt îl uitase de mult sau cel puțin se prefăcuse a nu-l cunoaște, căci se temea că anume această „onoare” îl va face să dea înapoi și s-o piardă în cele din urmă pe Eva. Da, se temea. Un om de calibrul lui în sfârșit începuse să se teamă să piardă o femeie și nu o femeie ca orișicare, dar o femeie care reușise să-i atingă sufletul.

O iubește. Da, o iubește și-și dorește să fie cu ea, dar încă nu poate găsi calea corectă care-i poate aduce împreună. Se zbătuse luni în șir, bătuse la multe uși cunoscute, dar nu găsise un răspuns, iar faptul că Eva dispăruse în cele din urmă îi dăduse și mai mult de bănuit, căci nu era în firea Evei să dispară fără să-i spună măcar un cuvânt, fără să-i lase o notă de rămas bun. Dar totuși ea plecase undeva și nu-l anunțase.

La început se gândise că acesta era un truc al Christinei de a-l pedepsi pentru că o trădase și, în loc să o ajute să-și îndeplinească planurile, el se aliase cu Beatrice, pentru a-l ridica pe John Evans la postul de Premier al Angliei. Însă curând renunțase la idee, când descoperi planurile lui Sophie: aceasta angajase un detectiv privat, destul de cunoscut în Londra, pentru metodele sale aprige de căutare și care nu se dădea niciodată în lături de la nimic, dacă aceasta însemna să-i aducă clienți fideli și să le satisfacă cererile.

Numele detectivului era Vincent Keen. Un om trecut de 40, dar care avea o experiență extrem de bogată în diverse domenii de cercetare. În palmaresul său se numărau multe dintre crimele nerezolvate ale poliției Engleze, care fuseseră uneori chiar trecute cu vederea, datorită intervenției cuiva important din înalta societate. Însă aceasta nu-l deranja deloc pe Keen, căruia ii era prioritară rezolvarea cu succes a cazului și nu satisfacția cuiva sus-pus, cu multe semne de întrebare plutind în jurul lui și care de cele mai multe ori aducea a iz de putred și mașinație.

Keen nu fusese niciodată un om bogat. Se născuse într-o familie destul de săracă de altfel. Însă râvna cu care își dorise să ajungă cineva în viață l-a ajutat enorm. Pentru a putea învăța s-a angajat de mic în diverse activități și cu puținii bani pe care-i câștiga își cumpăra cele trebuincioase lecturii. Dar aceasta nu l-a ajutat în niciun fel să-și găsească calea în viață. Până într-o zi, când din întâmplare a găsit la o răscruce de drumuri un volum dintr-o carte polițienească, probabil scăpată de cineva în trecere, iar cele citite în acel roman și mai ales râvna detectivului care nu se dădea în lături de la nimic pentru a găsi criminalul, îi decisese viața lui Vincent Keen.

Pe atunci avea doar 17 ani, însă se decisese că viața de detectiv nu va fi niciodată plictisitoare, dar îi poate și asigura un venit sigur lunar și de ce și nu, respectul celor din jur.

I-au trebuit mulți ani însă să găsească relațiile potrivite pentru a putea da examenul, însă i-a reușit. Dar această reușită îi aduse și multe nesatisfacții, căci trebuise să treacă deseori peste onoarea sa și să-și plece capul în fața celor care nu meritau aceasta. Dar după cum scopul scuză mijloacele, Vincent a decis că e mai bine așa: să plece capul la început, ca mai apoi să-l poată ține ferm sus, în timp ce trece pe lângă cei ce odată îl înjosiseră pentru simplul său statut de ajutor de șerif.

***

„Cu ce ocazie pe la noi?” i se adresă Victor lui Brian, când acesta bătuse ușor în ușă și intră în biroul detectivului, urmat îndeaproape de tânăra secretară a lui Keen.

„Cred că am putea discuta mai bine stând față în față, ca de la egal la egal și nu uitându-ne de sus în jos sau de jos în sus, unul la altul,” îi replică Brian și în vocea sa se simți o undă de reproș, iar aceasta nu prea-i plăcu lui Keen, care era obișnuit ca el să dea tonul discuției și nu interlocutorul său. Însă, știind cine anume este Brian Beneath, preferă să nu-l includă în lista sa de persoane non-grata, mai ales pentru că era soțul uneia dintre clientele sale.

„Desigur, luați loc, domnule Beneath și scuzați-mi impertinența. Un ceai serviți?”

„As prefera doar să avem o discuție. Între patru ochi,” răspunse Brian, uitându-se discret la secretara care aștepta cuminte lângă ușă.

„Desigur. Ne poți lăsa singuri, Karine. Nu avem nevoie de nimic pentru moment.

Cea numita Karine, o tânără de vreo 20 de ani, cu păr negru ca pana corbului și ochi la fel de negri, ce atrăgeau imediat atenția privitorului, se închină ușor și ieși, având grijă să închidă strâns ușa in spatele ei.

„Acum putem vorbi liber,” spuse Keen și dădu să-și aprindă un trabuc. Dar se răzgândi, când văzu privirea ațintită a lui Brian asupra sa. „Deci?”

„Cât de departe ai ajuns în investigația pe care Sophie ți-a ordonat-o?” îl întrebă Brian, pe un ton superior, însă pe care încercase cu greu să-l păstreze pe o undă neutră.

Keen zâmbi, însă acela nu era zâmbetul lui. Nu-i plăcea interlocutorul, dar nu avea ce face și, ca să nu pornească vreun conflict, preferă să-și aleagă cuvintele mai întâi în cap, în timp ce analiza fiecare detaliu al mișcărilor lui Brian, care nu se sinchisea deloc să-l privească țintă.

„Și, de ce ar trebui să dezvălui aceste detalii anume dumneavoastră, domnule Beneath? Din câte țin minte Sophie Anderson Bell mi-a asignat această misiune doar mie și ordinul ei precis este să-i dau detaliile numai ei. Moartea domnului Anderson Bell nu este o temă de discuție nici chiar dacă aceasta implică un alt membru al familiei.”

Brian îl analiză pe detectiv pentru câteva clipe, nefiind prea convins că cei doi vorbesc despre același lucru și deși se temea să nu calce pe picior greșit în fața detectivului, binecunoscut pentru nasul sau de copoi, Brian se decise să riște și să-l întrebe direct: „eu vorbesc despre găsirea Lorennei Fabeau și a Evei Stonebridge. Sunt sigur că Sophie ți-a vorbit și despre asta.”

„Asta da întorsătură de situație,” se gândi Keen, care înțelesese în cele din urmă unde bate Brian. Dar, spre surprinderea lui, simți că urmează o înțelegere cu un alt client, mai mult decât o interogare legată de unul dintre cazuri. Așa că decisese să schimbe tonul agresiv pe unul un pic mai prietenos și, aprinzându-și totuși trabucul, îi întinse unul și lui Brian, însă acesta refuză, insistând asupra răspunsului.

„Cred că aici nu suntem pe aceeași lungime de undă, domnule Beneath. Investigația mea nu are legătură cu niciuna dintre cele două doamne menționate. Ea este doar în legătură cu acțiunile pe care le întreprinse fostul premier în perioada în care mai era încă în viață, iar asta include și relațiile cu femeile. Întrebarea mea rămâne totuși asupra relației lui Anderson Bell cu aceste două nume menționate de dumneavoastră și aș fi extrem de recunoscător dacă mi-ați putea da câteva detalii.”

„Aici din păcate nu te pot ajuta cu nimic,” răspunse Brian, mai hotărât ca niciodată să-l pună la punct pe detectivul îndrăzneț, care nu se sinchisea deloc să-i pună întrebări incomode și să-l facă să-i rezolve cazul. Dar totuși Keen avea ceva care-i inspira încredere și anume faptul că era bine-cunoscut în oraș ca fiind loial si discret și că putea lucra pentru ambii soți în același timp fără ca să divulge detaliile investigației celuilalt. „As vrea să vă angajez dacă se poate, domnule detectie Keen. Am nevoie să găsesc o persoană și am nevoie să o găsesc cât mai repede posibil. Pot plăti bine.”

Keen îl străpunse cu privirea. „Omul asta știe multe,” își spuse el în timp ce scotea rotocoale alb-cenușiu din gură. „Și pe cine ar trebui să găsim, dacă se poate ști?”

„Eva Stonebridge. A dispărut acum 2 luni și am nevoie să o găsesc. Urgent. Această situație nu poate aștepta, deoarece viața ei poate fi în pericol, iar ceea ce mă interesează pe mine e ca ea să fie în siguranță.”

„Desigur că te interesează,” șopti Keen, care era mai mult decât la curent cu relația extraconjugală pe care o avea Brian. Dar cum asta nu era relaționat cu cazul pe care-l investiga, nu dăduse prea multă atenție acestui detaliu. Însă acum lucrurile se schimbau mult prea favorabil pentru Keen, căci el se vedea câștigând în plus, în timp ce investiga același caz, pentru că instinctul său de copoi îi spunea că acesta nu este un caz simplu de omor, dar că este undeva acolo un motiv ascuns de ochii lumii. Altfel nimeni n-ar fi îndrăznit să-l omoare pe fostul premier atât de pe negândite.

„De ce și nu?!” spuse într-un final Keen și-i întinse lui Brian o foaie de hârtie pe care să-și scrie condițiile contractului, în timp ce el înșira pe o alta câteva fraze scurte în care se angaja să rezolve favorabil cazul și să nu divulge informația confidențială.

Aceste detalii fiind puse la punct și semnăturile lăsate pe foaia albă de hârtie, Brian părăsi oficiul detectivului în grabă, căci se abătuse din calea lui spre Marlow, când își amintise de Keen și decisese să-i facă mai întâi lui o vizită. Însă, în loc să afle noi detalii, îl angajase pe acesta să cerceteze în locul lui, căci știa din proprie experiență că e vulnerabil, în timp ce se afla între două focuri. Pentru că așa era: Christine Bircham pe deoparte, manipulându-l cu Eva, și Sophie pe de alta, care avea același scop - să-l îndepărteze de femeia iubită, și, deși se străduise enorm să o mențină pe Eva departe de toată această încurcătură, nu făcu decât să o implice și mai mult și să atragă ura rivalelor sale asupra ei.

Iar pe de altă parte era Beatrice Evans cu care se încurcase în afaceri politice, în detrimentul Christinei și al lui Luis Chesterman, iar asta aducea la rândul ei alte consecințe.

Atacat din trei părți, Brian se văzu în cele din urmă derutat și că-i lipsește puterea de a rezolva favorabil această situație. De aceea îl angajase pe Keen, iar după semnarea contractului simți că e un pic mai liniștit și decise să facă următorul pas: derutarea Sophiei.

„Dacă ea vrea război, atunci o să-l aibă,” își zise Brian în timp ce urca în trăsură, părăsind oficiul lui Keen și-i spuse scurt lui Bardain să întoarcă trăsura și să se îndrepte spre casă.

„Dar drumul spre Marlow?” încercă să-l descoasă Bardain, destul de derutat de acțiunile patronului său, care până atunci niciodată nu se abătuse din drum, chiar dacă știa că alesese unul greșit.

„Nu m-ai este necesar să pierdem timpul până acolo,” răspunse Brian și, apropiindu-se de urechea lui Bardain, îi șopti: „Sunt mai mult ca sigur că Christine are de-a face cu dispariția Evei. Dacă eu am să o presez cu întrebări despre locația ei, cel mai probabil Christine o va scoate din țară, iar asta nu-mi convine. Mai bine să cerceteze o minte ageră această încurcătură de lucruri. Eu nu m-ai sunt capabil. Prea multe emoții îmi năvălesc in cap.”

„Si totuși, nu cred că-i convenabil pentru dumneavoastră să vă încurcați în afaceri cu detectivul care lucrează pentru doamna Beneath. Vă poate trăda.”

„N-o s-o facă. Keen e un dobitoc și un om fără scrupule în ceea ce privește investigațiile sale, dar nu e un trădător. Dacă are un contract semnat și parte din banii plătiți n-o să scoată un cuvânt despre asta, nici chiar dacă în joc îi este viața.”

„Eu n-aș paria pe asta. Viața unuia e mai importantă și nu cred că o să tacă doar pentru un caz oarecare.”

„O să tacă, Bardain. O să tacă. Îl știu pe tipul ăsta de mult. L-am cunoscut când încă m-ai trăia tatăl meu, pentru că atunci anume firma unde lucra ca asistent de detectiv, fusese angajată să o găsească pe Helen Walker și Alfred Stonebridge și niciodată nu au divulgat nimic din ceea ce au aflat.”

„Din câte știu, nu s-au descurcat atunci cu cerințele puse. Locația lui Helen nu a fost găsită,” stătu Bardain ferm pe poziții, însă imediat își aduse aminte de faptul că în ziua dinaintea morții, Baron Beneath primise raportul investigației și, după ce-l citise, fusese abătut întreaga zi, ca și cum toată lumea se prăbușise asupra-i. „Nu poate fi. Raportul cela…”

„Indica locația lui Helen și Alfred și faptul că cei doi trăiseră în concubinaj, iar asta îl rănise profund pe tata. De aceea a făcut apoi ce a făcut.”

Chiar dacă-l durea să recunoască, Brian trebuia să o facă: tatăl său se ucisese în cele din urmă nu din cauza că fusese trădat de femeia cu care urma să se căsătorească, ci din cauza că ea preferase să fie amanta cuiva, în loc să fie soția lui și, neputând suporta acel gând, Baron a apăsat pe trăgaci în acea dimineață, curmându-și zilele și suferința.

„Și, ce aveți de gând să faceți acum, domnule Beneath? Ar trebui pur și simplu să stăm cuminți și să așteptăm?” se întrebă Bardain mai mult pe sine, dar vocea sa fusese auzită și de Brian, care rămase tăcut câteva minute, ca în cele din urmă să spună: „ba nu. Am de gând să o îngenunchez pe Sophie și pentru a face asta trebuie s-o despart de Marianne Chesterman. Cum să o fac nu știu încă, dar trebuie.”

„Cea mai bună metodă de a deruta pe cineva și de a-l face persona non-grata sunt zvonurile. False sau adevărate ele întotdeauna își ating scopul,” spuse Bardain pe un ton secret și asta-i schiță un zâmbet pe buze lui Brian. Șoferul său avea dreptate: dacă reputația unuia e în pericol acela va lupta pentru a o reface și nu va avea timp pentru alte idei. „Cum nu se gândise el mai înainte la asta?” se întrebă Brian și, știind câte ceva despre asta, îi ordonă căruțașului să se îndrepte în mare grabă spre casa marchizei Amiral, cunoscută de toți ca fiind cea mai mare bârfitoare din oraș. Dar despre ce Brian nu era la curent era despre ura care se născuse în sufletul femeii când Sophie o atacase la funeraliile lui Edward.