„Uneori e mai bine să fii un șoarece tăcut decât o pisică miorlăită”

„E încă liniște,” se gândi Sophie, privind prin fereastră la acea natură de Mai care era atât de frumos luminată de soarele apusului, făcând-o să pară de parcă ar fi fost un mare și verde cristal, ce avea totuși umbre multicolore peste tot.

Acea frumusețe însă nu-i încălzi sufletul Sophiei, care simțea o răceală imensă în interiorul ei și-un mare gol pe care nu l-ar fi putut umple cu toată dragostea și căldura din lume. Și-acel vid ce trăia deja în ea se datora urii născute după moartea tatălui și care crescuse atât de mult de căscase un imens abis în interiorul ei, căci își dorea răzbunare: atât pentru ea, cât și pentru Edward despre care ea credea că fusese ucis pe nedrept.

Numai că chiar dacă știa numele rivalei, celei care-o făcuse să se simtă atât de vulnerabilă și-i călcase în picioare a ei onoare de soție legitimă, Sophie totuși n-o văzuse nicicând în față pe acea netrebnică care-i furase soțul, iar asta o făcea adesea să se înfurie până în punctul că lucrurile din jurul ei cădeau pradă dezastrului.

***

„Trebuie să moară,” îi spuse Sophie Mariannei în ziua când află de aventura lui Brian cu Eva și despre faptul că aceasta este mult mai tânără decât ea.

Numai că a ei prietenă doar zâmbi și-i spuse: „de ce să ucizi pe cineva ca să te răzbuni? Mai bine află-i slăbiciunile și folosește-le împotriva ei.”

„Nu cred că-s capabilă de-un astfel de sacrificiu, Marianne. O urăsc prea mult ca s-o știu aproape de mine și să accept să-mi împart soțul cu ea.”

„Dar va trebui s-o faci până la urmă dacă vrei să fii cea respectată în cele din urmă, Sophie. Sau ce: preferi ca lumea să te acuze c-ai rănit o tânără fată din orgoliu rănit? O tânără care abia învață despre viață în loc să accepți să-ți împarți soțul cu ea? Ba mai mult: ar trebui să te gândești la avantajele care le are: e tânără, fermecătoare, dulce, în timp ce tu n-ai reușit decât să câștigi o mulțime de dușmani împotriva ta dea lungul timpului, iar asta poate juca în defavoarea ta.”

„Nu-s atât de slabă și tu știi asta. Dacă-mi doresc pe cineva mort atunci o să am această satisfacție.”

„Ba n-o s-o ai, căci după asta n-o să-l m-ai ai nicicând pe Brian alături. Ba mai mult: sunt sigură că dacă-i rănești „căprioara” atunci va face orice să te distrugă.”

„Atunci: ce propui?”

„Omoară-l mai întâi pe Brian și abia atunci vei avea calea liberă să-ți distrugi rivala. Dar chiar și așa mă îndoiesc că vei reuși. Să nu uităm totuși cine-i în spatele acelei tinere și, având „Furnicile Roșii” de partea ei, e un privilegiu pe care tu n-o să-l ai nicicând. Doar dacă nu-ți vei schimba modul de-a acționa, iar pentru asta va trebui să intri în patul cuiva influent, mult mai influent decât Brian, desigur.”

„N-o să cad nicicând atât de jos, Marianne. Nu-s… o astfel de persoană.”

„Atunci folosește-ți creierul și lasă-le pe altele să-și folosească trupul. Fii șoarecele tăcut care reușește în toate și nu pisica care-i pricepută la a se furișa după șoarecele cela, dar care totuși eșuează mereu din cauza că nu-și poate ține gura.”

„Și pentru a reuși ce-ar trebui să fac? Să fiu amanta cuiva?”

„Nu, după cum am spus folosirea corpului e pentru alt gen de femei. Tu însă ar trebui să te folosești de-a lor prostie totuși și să folosești al lor corp în favoarea ta. Numai gândește-te la asta: dacă acea tânără preferă să fie doar amanta lui Brian, atunci… n-are decât. Tu permite-i asta și așteaptă, căci… știi la fel de bine ca și mine că bărbații sunt „slabi.” Brian nu face o excepție și cât de curând o să-și găsească o altă „căprioară” și astfel îi va răni inima „celeilalte.” Prin urmare tu va trebui să fii deșteaptă și să te apropii de ea, propunându-i s-o ajuți să se răzbune pe el, iar când va accepta atunci vei avea cale liberă s-o faci să joace după placul tău. Și, să fim sincere: dacă a intrat atât de ușor în patul lui Brian nu cred că-i va fi prea greu să intre în altul – ca să se răzbune desigur, iar asta-ți va aduce diverse beneficii ție. Prin urmare prinzi doi iepuri dintr-o singură lovitură: te răzbuni pe ambii și faci „afaceri.”

„De ceea ce nu-s sigură însă e că Brian și ea vor termina atât de curând. Să nu uităm că cei doi așteaptă un copil.”

„Un copil despre care soțul tău nu știe, iar asta înseamnă un singur lucru: acel copil nu-i al lui, căci dacă era, fata ar fi folosit asta numaidecât să ajungă în locul tău și în locul soției încornorate ai fi fost divorțată.”

Sophie trase adânc aer în piept: ceea ce spunea Marianne avea sens, căci dacă Brian nu știa că o să fie tată în curând atunci era pentru ceva anume, ceva important de care nici el și nici Sophie nu erau la curent. Ceea ce o îngrijora însă pe Sophie era motivul pentru care Eva păstrase tăcerea cu privire la sarcină, iar acel secret, dezvăluit mai târziu, putea distruge multe vieți.

Aceste îngrijorări însă trecură pe planul doi după moartea lui Edward și locul îngrijorării o luă ura și dorința de răzbunare, căci cu adevărat voia să scape de toți cei care-i luaseră viața părintelui ei.

***

Trecuse mai bine de-o lună de la moartea lui Edward, dar încă nimeni nu putu afla cine-i vinovat de-a lui moarte, nici măcar Sophie, iar asta o făcea să se simtă singură, neprotejată și slabă, înțelegând cât de crudă era realitatea în care trăia - nimănui nu-i păsa de fapt de cei decedați.

Dar era asta o lege a naturii, o lege pe care Sophie o ignora deliberat pentru a nu slăbi dorința de-a se răzbuna, căci chiar dacă Edward era doar o umbră despre care puțini își m-ai aminteau, fusese totuși o persoană importantă care avuse influență în multe sfere. Dar chiar și așa, acea influență începea să scadă, iar Sophie nu știa cum să împiedice asta să aibă loc, căci asta ar fi însemnat că și puterea ei ar fi scăzut drastic.

Și cum nu era să se îngrijoreze de altfel, când aproape toți cei care-l cunoscuseră pe Edward îi întorceau spatele și ea nu putuse afla nimic nici măcar despre acea afacere faimoasă în care el se implicase înainte de moarte, la fel cum nu putuse afla nimic despre misterioasa femeie în compania căreia el fusese văzut cu doar câteva zile înainte să fie asasinat. Iar acea liniște, care se instala în jurul ei, o făcea nervoasă și să săvârșească greșeli grave, pe care anterior nu le-ar fi săvârșit nicicând.

Deodată însă tresări și privi în spate când ușa biroului se trânti cu putere de perete, făcând geamurile din întreaga casă să zăngăne și, în fața ușii văzu un Brian furios, holbându-se la dânsa de parcă ar fi fost însăși Diavolul.

Sophie însă nu era în cheși buni ca să se certe cu el. De aceea decise că mai bine să iasă în grădină și să facă o plimbare. Numai că, trecând pe lângă el, Brian o înșfăcă de braț și strigă din toate puterile la ea:

„Era absolut necesar să faci ce-ai făcut, Sophie? Să pătrunzi în casa cuiva cât proprietarul e absent, e echivalentul unei crime. Poți fi chemată la tribunal pentru asta, pentru numele lui Dumnezeu.”

Sophie însă zâmbi, privind țintă la el, știind prea bine pentru ce făcea el circul cela care n-avea nimic de-a face cu preocuparea lui pentru ea: de ceea ce el se temea ca de drac era că Sophie o va găsi în sfârșit pe cea pe care el încerca din răsputeri s-o țină ascunsă și, când o va găsi, la sigur o va răni enorm.

„Nu-ți face griji,” îi spuse Sophie cu vădită batjocoră în glas. „N-am găsit-o pe cea pe care-o căutam. Se pare c-a fugit: asemeni unui guzgan de pe o barcă care se scufundă. Dar… asta nu înseamnă că n-o s-o găsesc. Să spunem că-i doar o chestiune de timp.”

„N-are nimic de-a face cu moartea lui Edward și tu știi asta. Pentru numele lui Dumnezeu: e doar un copil care n-are nici influența și nici relațiile de-a ucide pe cineva. Ar trebui să te gândești înainte de-a face ceva, Sophie, căci ale tale decizii prostești pot avea consecințe grave în cele din urmă.”

„Serios? Și ce te face mă rog să mă consideri irațională, Brian Beneath?” și ochii ei, ca doi cărbuni încinși, din cauza urii simțită pentru toți, se ațintiră asupra lui, încercând să-l doboare măcar pe el, cel pe care-l crezuse aliat, dar cu care nu m-ai găsea limbă comună de ceva vreme deja. „Tot ce s-a întâmplat a fost din cauza ta și-a amantei tale. De când v-ați cunoscut, tot nenorocul a căzut peste capul meu: mi-a murit tata, căsnicia mea s-a dus pe apa sâmbetei, și toți mă arată cu degetul de parcă aș fi o maimuță la circ. Așa că nu-mi poți cere să fiu înțeleaptă, când cea pe care-o numești „abia o copilă” îmi i-a tot ce-a fost cândva al meu, căci tu ești al meu, Brian. Îmi ești soț. Așa că încetează s-o m-ai aperi. Cel puțin nu în fața mea, căci „copilă” nu m-ai e din clipa când a intrat în patul tău. Ce? Doar o copilă de 17 ani? Să nu fim ridicoli: multe dintre femei la vârsta ei sunt deja mame și soții. Așa că nu m-ai e un copil, Brian. E o femeie, iar cel care-a făcut-o femeie și amantă ești chiar tu.”

„Atunci varsă-ți mânia asupra mea. Pentru tot ce s-a întâmplat, căci ea n-are nicio vină.”

„Și ești la fel de prost ca întotdeauna. Chiar crezi c-o să cedez și-o să las în urmă tot ce-am plănuit doar pentru că tu-mi ceri asta? Ba bine că nu, căci - îți amintești ce ți-am spus odată? Dacă mă trădezi și acea persoană va încerca să-mi ia locul, atunci o s-o fac să se târască la picioarele mele cerșind îndurare, iar eu o s-o calc în picioare ca pe-un gândac. Și asta-i ceea ce am de gând să fac.”

„Atunci nu-mi dai de ales, Sophie, căci nici eu n-o să rămân calm cât tu încerci s-o rănești.”

„Fă ce vrei, dar te asigur că n-o să-ți reușească. Și știi de ce? Pentru că o femeie rănită e în stare de orice, iar eu sunt în stare de orice, căci nu-s gata să-mi pierd și soțul așa cum mi-am pierdut tatăl.”

Brian zâmbi însă ironic: „m-ai pierdut de fapt mult m-ai devreme decât s-o întâlnesc pe ea. Chiar din noaptea când ne-am căsătorit și mi-ai interzis să dorm alături de tine. Așa că: încetează să visezi la imposibil.”

Dându-i drumul brațului, Brian părăsi biroul, lăsând o Sophie aiurită în urma lui. Și ea tremură dintr-o dată: din cauza fricii și că aflase încă odată că el nicicând n-o iubise și n-o înțelese, că nicicând nu încercase să se pună în locul ei și să înțeleagă ce simte, căci… nu era vina ei că se născuse bolnavă, nu era vina ei că nu-i putuse da un copil, la fel cum nu era vina ei că nu putuse accepta în cele din urmă ca el să aibă un copil cu alta.

Și-i ura ea pe toți în acele clipe, începând cu Brian și terminând cu lumea, care doar o arăta cu degetul și-o acuza pe ea, dar nimeni nici măcar pentru o clipă nu încercase s-o înțeleagă. Iar ceea ce ura cel mai mult Sophie era faptul că ale ei slăbiciuni erau menționate de fiecare dată în certurile cu Brian, de parcă el și-ar fi bătut joc de ea astfel, reproșându-i că nu-i o femeie deplină, că nu-i capabilă să trăiască și ea fericirea, de parcă ar fi folosit totul împotriva ei doar ca s-o vadă suferind și s-o aducă iar și iar în genunchi în fața lui. Dar ceea ce nicicând nu înțelese el era faptul că ori de câte ori o ataca pe Sophie nu făcea decât s-o întărâte mai mult împotriva celeilalte pe care ajunse în cele din urmă s-o vrea moartă cu orice preț.

„La dracu cu voi toți cei care încă respirați!” murmură Sophie, simțind că-și pierde puterile și, ținându-se de mânerul ușii, se puse în pirostrii. „Și să te ia naiba Brian Beneath pentru a ta îndrăzneală de-a-mi cere mie socoteală când nici măcar n-ai fost în stare să afli cine-i Lorenne Fabeau. Nu-mi spune: chiar ai într-adevăr și tu de-a face cu asta? De fapt, nici nu m-ar mira: mereu faci asta când încerci să ascunzi ceva, iar tu la sigur ai foarte multe de ascuns.”

Spunând asta și simțindu-și sufletul un pic mai răcorit, Sophie se sprijini cu putere de mânerul cela și se ridică în picioare, ca mai apoi să se apropie de fereastră din nou, pe care-o deschise larg. „Oricum: dacă-i una sau alta o să aflu eu ce ascunzi, căci la sigur știi tu unde-i ascunsă cel puțin acea Eva Stonebridge și, dac-o găsesc măcar pe ea, la sigur aflu apoi unde-i și cealaltă. Iar dacă aflu că ai fost implicat sau c-ai apărat pe cineva implicat în moartea tatei, atunci te asigur Brian c-o să regreți asta și n-am să am milă nici fiind vorba despre tine, căci am de gând să te ucid cu propriile mâini de-i așa.”

Inspirând și expirând profund, Sophie reuși să se calmeze în cele din urmă, privind țintă la natura din fața ei timp de-o jumătate de oră. Apoi, întoarse spatele acelui geam deschis, ieși din birou și coborî încet scările, analizând cu grijă fiecare detaliu al casei. Numai că dacă odată acea casă i se păruse atât de luminoasă și atât de caldă, acum i se părea ciudată și rece, atât de goală că ajunse s-o urască și să vrea să fugă cât mai departe de ea.

Deodată însă, oprindu-se la jumătatea scării, surâse: „e perfect de ucis pe cineva aici,” murmură Sophie și ciocăni cu degetele în marginea ceea de lemn de care se sprijinea. „E de ajuns doar să împingi pe cineva de la spate și să-l faci să-și piardă echilibrul ca atunci când va termina în sfârșit de căzut pe aceste scări să înțeleagă că a lui viață s-a sfârșit deja.”

„Crede-mă, Sophie, știu la ce te gândești. Dar – crede-mă: nu-i chiar atât de ușor pe cât crezi.”

Tresărind și privind în față, Sophie o văzu pe Marianne, care stătea la capătul scărilor și-o privea țintă. Apoi, terminând de coborât acele scări, Sophie trecu pe lângă Marianne și ambele se apropiară de șemineul din sufragerie.

„Știu că nu-i ușor, Marianne, dar numai Dumnezeu știe cât de mult îmi doresc asta,” murmură Sophie, privind țintă la gura oarbă a șemineului. „Căci dacă ea cade pe acele scări și pierde copilul, atunci voi fi din nou fericită,” și se aplecă și luă un lemn în mână, din cele care erau lângă sobă și, chiar de nu era deloc frig afară, aprinse un chibrit și dădu foc lemnelor din interiorul șemineului, imaginându-și că-și ardea întreaga ei durere.

„Chiar îți dorești atât de mult asta?” întrebă Marianne, atingând ambii umeri ai prietenei ei și forțând-o pe Sophie s-o privească.

„Ce dacă-i așa? Mă vei ajuta totuși?”

„Dacă asta-ți dorești, atunci s-o facem, chiar dacă-s sigură că asta n-o să-ți răcorească sufletul.”

Abia atunci își aminti Sophie că Marianne trecuse prin ceva similar în trecut și că și ea reușise atunci să scape de copilul rivalei împingând-o pe scări. Dar cum și cine-o ajutase atunci să obțină acel succes, Sophie nicicând nu aflase, tocmai pentru că crezuse că ei așa ceva nicicând n-o să-i fie de trebuință. Și totuși: era un mare păcat că nu aflase mai înainte de asta.