„Nu spune s-a terminat, atunci când nici măcar n-a început”

„Din nou plouă,” își spuse Albert, privind prin fereastră la cerul plumburiu care-și deschise larg baierele sacului cu lacrimi pe care le revărsase pe pământ încercând să-l răcorească de răul lumii. Dar, când simți botul umed și cald al lui Bachaco, care-i atinse spatele pentru ai da de înțeles că-i acolo, Albert zâmbi și spuse: „ce bine că nu-s singur pe lume, măi, Bachaco.”

Apoi, după ce-i încâlci chica calului, îi spuse cu voce blândă: „cum îi viața, măi, Bachaco, măi?” după care calul își mângâie fruntea de haina omului, căutând alinare. Astfel îi răspunse el lui Albert, c-un abia auzit nechezat, chemându-l cumva la tandrețe și căutând fără doar și poate vestitul cub de zahăr ce se ascundea mereu în buzunarul bărbatului.

„Iar după zahăr?” îl certă dulce Albert. „Eh, prietene, îmi pare rău să-ți spun asta, da n-a m-ai rămas nimic acolo. Așa că va trebui să-ți pui totuși pofta-n cui și să aștepți până mâine,” și, ca să-l facă să înțeleagă ale lui cuvinte, Albert își plimbă mâna pe spatele calului, a cărui piele începu să furnice ușor: de plăcere.

Și acea noapte decise bărbatul s-o petreacă în grajd nu pentru că n-ar fi avut o cameră călduroasă în casă, ci din cauza că-și dorise să simtă iubirea și grija cuiva, și numai o singură ființă pe lumea asta era capabilă să-l facă să simtă asta și acea ființă era fără doar și poate al său bun și bătrân prieten – Bachaco.

Și cum nu era să-l iubească sărmanul animal, dacă fuseseră împreună la bine și la rău: trecând prin multe bătălii grele, fugind de ce-i care încercau să le facă rău sau după cei cărora voiau să le facă rău?! Și astfel, mereu împreună, se declarară ei fără cuvinte frați de cruce, frați care aveau să se iubească unul pe altul o viață, până când totul pe lumea asta nu s-ar transforma în scrum.

„E grea viața asta, măi prietene, sunt de acord cu tine. Dar, ce să-i faci?! Trebuie s-o trăim și noi cumva,” îi spuse Albert calului, așezându-se pe-o buturugă adusă în staul tocmai pentru astfel de conversații de suflet. Și acele cuvinte-l calmaseră pe Bachaco care privi adânc în ochii bărbatului și înțelese că o poveste tristă era pe cale să fie spusă în cuvinte, căci anume asta și văzu bietul animal în ochii stăpânului său - disperare și lipsă de speranță în același timp.

Și simțea anume asta în suflet Albert: că nu-i iubit de nimeni, chiar dacă a lui inimă era complet dăruită lui Emily și fără posibilitatea de-a și-o m-ai recupera vreodată, căci chiar dacă ea nu i-o ceruse, el i-o dăruise, așteptând de la ea măcar un gând bun, dacă nu speranța unui vis împreună.

„Și n-o să-și schimbe ea gândul cela nebun, nu-i așa, măi Bachaco? N-o să mă iubească ea nicicând pe mine, chiar dacă eu sunt în stare să mor pentru ea.” Dar chiar dacă aștepta un răspuns de la al său prieten, nici măcar Albert nu știa sigur ce răspuns putea să-i dea sărmanul animal care habar n-avea de sentimente umane și de alte drăcovenii de acest fel. Tot ce putea el face e să-i fie mereu alături, dându-i alinare cu a sa suflare caldă, arătându-i că-i acolo și că poate conta pe el: atât și nimic mai mult, căci asta fac în general caii – sunt lângă ai lor stăpâni, le devin prieteni, confidenți, dar niciodată nu le răspund, nici chiar atunci când aceia cer un sfat de la ei.

Bachaco însă era diferit, căci chiar dacă era doar un simplu animal, el înțelegea când Albert avea nevoie de alinare și iubire și, de aceea, ori de câte ori vedea tristețea oglindită în a omului privire, își atingea botul cald de umărul lui și astfel stăteau cei doi prieteni pentru multă vreme - în tăcere, fiecare gândindu-se la ale lui, dar cu inimile bătându-le în ritmul frăției sfinte născute între ei.

***

Ploua și în ziua ceea când Bachaco văzuse lumina zilei pentru prima dată. Dar, chiar dacă vremea de afară-și făcea de cap, lumea cea interioară a staulului mamei sale era caldă și mirosea plăcut a fân proaspăt și a paie moi care i se lipeau de corpul umed și-l făceau să tremure de plăcere, de parcă mii și mii de mici furnici i-ar fi umblat în colo și-ncoace pe piele, înțepându-l, iar mirosul cela plăcut, dar puternic, îl făcu în cele din urmă să strănute.

„A simțit mirosul de paie deja,” spuse o voce groasă undeva pe aproape, iar asta l-a făcut pe mânz să ridice capul și să privească în jur, încercând să vadă intrusul.

Și intrusul era acolo, chiar sub nasul lui. De fapt erau doi: un bărbat la vreo 70 de ani, îmbrăcat ca un adevărat „cowboy” și unul mai tânăr, de vreo 40, care privea cu dragoste la acea nouă viață ce văzuse lumina zilei și care, curios, începuse a privi lumea.

„Va fi o frumusețe,” spuse cel tânăr și, în vocea lui, mânzul simți o urmă de melancolie și-un zâmbet cald i se schiță pe față, iar când mânzul observă acea blândețe la un chip de om, deveni curios să-l vadă de aproape și de aceea se forță să se ridice în picioare. Numai că erau acele picioare prea slabe și fără puteri și tremurau ușor sub povara trupușorului lui abia născut. Dar, când în sfârșit reuși să oprească acel tremur ce-l tot făcea să cadă jos, se miră atât de mult să vadă că lumea arată de fapt altfel privind-o de sus și, pentru acea mare nouă descoperire, primi el și-o răsplată: laptele gustos al mamei, care-i încălzi mai întâi buzele, pe care le linse numaidecât, pe urmă subse mai cu nesaț și simți acel lichid al naibii de gustos alunecându-i pe gât într-un mod plăcut. Iar când masa fu terminată decise acel mânz că în sfârșit e timpul să exploreze lumea.

În primul și-n primul rând decise mânzul să vadă cum îi paiul cela la gust și, când văzu că-i la fel de țepos ca și la atingere, pufăi din nas și-l aruncă jos, de-i făcu pe toți în jur să râdă. Și chiar și a lui mamă se uită la el într-un mod ciudat, minunându-se să vadă ce fel de năstrușnicii făcea al ei fecior chiar din primele clipe ale vieții.

Numai că paiele celea nu erau cine știe ce nici la gust, nici la privit, așa că cât de curând se plictisi de ele și decise să exploreze și altceva. Dar cum în staulul cela nu era nimic interesant de văzut, mânzul întoarse spatele acelei lumi necunoscute și se ascunse sub burta caldă a mamei, zicându-și să m-ai încerce odată laptele. După două înghițituri însă decise totuși că ajunge, că se săturase el de fapt de prima dată și că poate că-i timpul s-o lase și pe-a lui mamă să răsufle.

Dar, deveni dintr-o dată alert și ciuli urechile când îl auzi pe omul cel tânăr chemându-l să vină la el. Și ceea ce-l făcu cu adevărat curios fu modul în care-l chemă acel bărbatul la dânsul: cu un fel de țâțâit blajin și cu mâna întinsă spre el, iar mânzul se apropie cât de curând. Numai că nu de tot: decise că a păstra totuși distanța era o idee bună. Dar, își călcă el pe inimă și m-ai făcu un pas spre străin, decis să-l vadă mai de aproape.

„E de rasă pură,” spuse atunci cowboy-ul, lăudându-și marfa. Numai uită-te ce piele lucioasă are. A moștenit-o la sigur de la tatăl său: un Arăbesc de rasă pură și cu o Frison cum e maică-sa nu se putea naște cu siguranță un exemplar mai prețios decât acest pui. Doar uită-te la el! Câte e de deștept! Alți mânji în locul lui nu s-ar fi despărțit de alde maică-sa timp de câteva zile, în timp ce el, la nicio oră după ce a apărut pe lume a început deja s-o exploreze. Și-i dur. O să vezi. O să-mi aducă o grămadă de bani când o să crească. Pariez pe ce vrei!”

„Atunci vinde-mi-l mie. Îți plătesc prețul pe care-l ceri.”

„A vinde? Ce-i a vinde?” se întrebă mânzul, privind cu curiozitate la cei doi bărbați și mișcarea ciudată și comică a urechilor lui îl făcu pe cel tânăr să zâmbească și-ncercă să-l momească c-un cub de zahăr.

„E gustos,” spuse bărbatul cel tânăr, numai că se pare că mânzul nu gândea la fel, căci îl încercă cu buzele mai întâi, dar pentru că nu avea lichid în el, își spuse că mai bine o să rămână la ceea ce gustase la maică-sa care cu adevărat era gustos. Numai că, când mâna ce ținea cubul de zahăr se întinse de-i mângâie coama, în sfârșit înțelese și el ce e de fapt „plăcerea,” când cineva-ți încâlcește acele mici scurte fire de păr pe care le ai de-asupra capului, asemănătoare acelor, numai că măcar acelea nu înțeapă.

„Bachaco,” șopti tânărul și zâmbi din nou. „E un nume prețios pentru tine. Bachaco! Acesta-i numele tău de acum în colo, scump prieten și să nu-l uiți nicicând,” iar mânzul nu-l uită așa cum nu uitase acea primă mângâiere a mâinii lui Albert, care-i atinse chica în ziua când se născuse și care devenise de altfel și ziua când deveniseră ei prieteni.

De atunci au trecut șapte ani, de când Bachaco, mânzul și Albert, omul, s-au întâlnit și-au devenit prieteni, și tot împreună au îmbătrânit: fiecare în felul lui. Numai că trecerea timpului se vedea mai mult la Albert care avea deja 47 de ani. Dar chiar dacă pentru unii această vârstă poate fi a doua tinerețe, nu la fel se putea spune despre el, căci anii grei trăiți și încercările la care fusese pus de viață îl făcură să arate cu 4 sau chiar cu 5 ani mai în vârstă.

Dar chiar și așa arăta încă destul de bine: nuanța ceea de gri, abia observată în al său păr negru, îi dădea un farmec aparte, făcându-l să pară m-ai masculin și mai atractiv decât mulți alți bărbați de vârsta lui. Numai că dacă doamnele și domnițele societății în care trăia observau al lui farmec, nu la fel se întâmpla cu Albert care absolut deloc nu vedea ale lor ocheade și zâmbete îndreptate spre el ori de câte ori nu era prin preajmă și totul din cauza că ai lui ochi o vedeau doar pe Emily și a lui inimă era deschisă doar pentru ea.

Ei bine, și ochii ceia care văzuseră și adoraseră doar o femeie la viața lor erau de-un albastru-cenușiu, cu urme de tristețe în ei. Chiar și așa, sclipeau superb în lumina soarelui, iar cea a lunii le dădea un farmec aparte de demon uman, nepământean, de parcă ar fi fost vreun Spirit ciudat al apelor ce pășise pe pământ și dacă te uitai adânc în acei ochi te puteai pierde complet, chiar și dacă nu m-ai era el tânăr demult, al ochilor ceia stăpân.

Și ascundeau atâtea secrete acei ochi, atâtea momente trăite frumos, trăite cu durere sau chiar trăite mereu înconjurat fiind el de păcate și pericole. Singura însă care descoperi acea frumusețe a ochilor lui și-a lui mare secret a fost Eva.

S-a întâmplat asta în ziua când cei patru se plimbară prin Parcul Central al Brighton-ului. Atunci, Albert privi la frumusețea acelor copaci care răsuflau ușurați încălziți fiind de soare și mângâiate fiindu-le frunzele abia răsărite pe crengi de vântul cela zburdalnic de primăvară a cărui atingere făcea întreaga natură să uite odată și pentru totdeauna de asprimea iernii trecute, cel puțin până la cea ce-o să vină. Și, privind atunci la acei copaci, el oftă îndelung și privi pe furiș la Emily cu ochi triști, cu ochi de dor, cu ochii ceia de îndrăgostit de-o viață, dar ale cărui sentimente n-au fost nicicând împărtășite.

Dar chiar dacă acea privire a fost fugară, doar pentru câteva clipe pentru a-și ogoi dorul din inimă și focul din suflet, Eva observă acea clipă de slăbiciune a bărbatului și surâse, căci știa prea bine ce se întâmplă în interiorul lui, căci și ea, ca și el, trăia aceeași suferință.

„De ce nu-i spui despre ce simți?” întrebă Eva. „Nu cred că domnișoara Davis o să te respingă. Ei tot îi lipsește dragostea.”

„Posibil. Însă… nu toate sentimentele din lume-s reciproce. M-ai sunt și din cele care trebuie să rămână ascunse.”

„Chiar dacă asta-ți face inima să vibreze ca strunele chitarei sub valul muzicii triste?”

Albert zâmbi: îi plăcea de fapt acel sentiment și credea că-i doar al lui și-al lui Bachaco, căci îi spusese numai calului despre cele ce i se întâmpla. Dar se pare că ochii-l trădară până la urmă.

„Crezi că știe despre asta, domnișoară Stonebridge?”

„Nu știu de fapt ce crede domnișoara Davis, dar sunt sigură că orice femeie visează la dragostea unui bărbat doar pentru ea,” și Eva-și fixă ai ei ochi albaștri în cei cenușii ai bărbatului și zâmbi odată cu el.

„Și ea suferă din cauza iubirii,” gândi Albert. „Și tu? I-ai spus despre ce-ți șoptește inima celui la care te gândești în permanență?”

„Știe. Și fără să-i spun despre asta,” șopti Eva și-și atinse pântecele. Și ceea ce spuse ea într-o șoaptă, erau ale inimii ei cuvinte, căci acea inimă încăpățânată-i șoptea mereu că Brian o iubește și pe-al lor copil tot. Dar zilele treceau în goană nebună pe lângă dânsa, dar el așa și nu venea să-i ia cu el.

„Știe,” răsună în capul lui Albert al Evei răspuns. Dar oare știe și Emily despre ale lui sentimente? Probabil n-o să afle el niciodată, căci îi era teamă s-o întrebe. Îi era teamă să fie respins și să piardă și posibilitatea de-ai fi alături, chiar dacă doar ca un simplu căruțaș. Măcar așa, trecând sub tăcere ale lui sentimente și reducând la tăcere a lui inimă, putea să-i stea alături, chiar dacă asta însemna să ucidă la comanda ei: așa cum îi ceruse ea atunci când îi dădu acea scrisoare și ceea ce el și făcuse în cele din urmă.

***

În acel plic pe care Emily i l-a dat lui Albert erau scrise numele celor două persoane care trebuiau să părăsească forțat această lume, căci păreau a fi un obstacol major în calea ei.

Primul pe lista ceea era numele lui Alfred Stonebridge și când căruțașul îl citi se cutremură. „De ce?” se întrebă el. „De ce domnișoara Davis a decis să-l elimine și pe el? Doar e tatăl Evei și chiar și dacă a vândut-o și nu i-a păsat nicicând de-a sa fiică, prin vinele ei curge sângele lui Stonebridge și asta n-o să se schimbe niciodată - chiar și dacă el moarte.”

Albert însă-și aminti dintr-o dată despre discuția pe care o avuse cu Eva nu demult când ea-i spuse despre faptul că nu-și urăște totuși tatăl chiar dacă i-a făcut ce i-a făcut. Totuși, i-a m-ai menționă atunci că încercase să-și urască tatăl - cel puțin la început, dar după ce aflase în sfârșit ce-nseamnă dragostea, nu-i m-ai păsase despre cele întâmplate cu un an în urmă.

Și totuși, aceasta nu-i răspundea lui Albert la întrebarea „de ce?” La fel cum el își dădea prea bine seama că nu poate nega să îndeplinească acele ordine. De aceea, merse mai întâi la casa lui Albert Stonebridge cu gând să-l elimine întâi pe el, fără însă să știe sigur cum să scape de el. „O să decid la fața locului,” își spuse el și sări pe spatele lui Bachaco, gonind ca nebunul spre Image. Numai că, odată ajuns la casa lui Stonebridge, află cu stupoare, de la un om străin ce mătura ograda casei, că proprietarul e plecat și la întrebarea lui Albert unde să-l găsească, acela-l trimise simplu: „la cimitir!”

„Alfred Stonebridge e mort? De ce? Ce i s-a întâmplat?

„Pneumonie. L-a ucis în mai puțin de-o lună și asta pentru că n-a avut pe nimeni alături care să aibă grijă de el,” îi spuse străinul și scuipă cu dezgust. „Copiii din ziua de azi sunt atât de nerecunoscători. Am auzit că are o fiică pe undeva, dar nici măcar ea n-a venit să-și ia rămas bun. Ce rușine!” și străinul își luă mătura subsuoară și se duse în spatele casei unde m-ai avea de măturat, lăsând în urma lui un loc și o casă abandonată.

Privind în urma lui, Albert murmură trist: „daca-i ști ce i-a făcut acest om fiicei, n-ai m-ai acuza-o că-i indiferentă și nerecunoscătoare.” Și, înțelegând totuși că n-are de ce să-și m-ai bată capul cu un străin și ce m-ai face prin acele locuri, fiindcă jumătate din misiunea lui fusese îndeplinită de soartă, vru să plece.

Ceva însă-l opri și el sări de pe spatele lui Bachaco și se apropie de ușa casei. De intrat însă înăuntru nu putu, căci la ușa ceea masivă de lemn de nuc atârna un mare lacăt de fier, semn că toate drumurile spre ce a fost odată sunt închise - probabil pentru totdeauna.

Dar chiar dacă ușa ceea spre trecut era închisă, m-ai rămâneau amintirile și Albert își aduse aminte de ziua când el și Emily veniseră în casa ceea s-o ia pe Eva cu ei. Atunci însă ușa ceea de lemn era deschisă. Dar chiar și așa nimeni nu-i primi înăuntru și nimeni nu-și luă rămas bun la despărțire, iar asta-i spuse lui Albert, într-o limbă știută doar de el, căci chiar de acea casă avea stăpân, era totuși atât de goală pe dinăuntru.

Dar acea goliciune interioară a casei era totuși simțită nu atât de rece datorită Evei care zâmbi când părăsise casa, când ar fi trebuit să plângă. Și nici măcar nu se uită ea înapoi în acea zi, căci știa ea că n-are la ce se uita sau de la cine-și lua rămas bun, căci de asta se uită lumea înapoi când pleacă: din părere de rău că lasă pe cineva în urmă. Eva însă lăsa doar tristețea și clipele lungi de așteptare, acele clipe când își dorise ca al ei tată să-i fie alături, dar el mereu era plecat.

Totuși, chiar dacă al ei zâmbet nu se datorase dragostei sau fericirii, era atât de frumos și-atât de calm și, în timp ce ea trecu pe lângă dânsul, dându-i acea mică valijoară să i-o pună în spatele trăsurii, lui Albert i se păruse că se întoarse în timp, cu mai bine de 20 de ani, când o întâlnise pe Emily pentru prima dată.

Avea aceeași vârstă ca și Eva când se văzură prima dată și ea atunci tot îi zâmbi, acelui om de 20 și ceva de ani, a cărui inimă de gheață se topi în secunde și rămase cald al lui suflet pentru mai bine de douăzeci de ani după acel zâmbet.

În timp însă lucrurile se schimbară: în special după ce Emily începu să se vadă cu Luis Chesterman, iar asta-i frânse inima. Chiar și așa, inima ceea frântă nu-l lăsă să plece, căci tânjea după ea și chiar dacă se simțea îngenuncheat în fața rivalului de care nu putea scăpa, rămase totuși alături de femeia iubită, chiar dacă o știa a altuia.

Și rămase el atunci în așteptare, sperând la o șansă doar pentru el, atunci când ea se va sătura în sfârșit să trăiască în umbra lui Chesterman, când ea va decide să trăiască pentru ea și când, poate, îl va vedea și pe Albert lângă dânsa și va simți a lui dragoste adânc în al ei suflet.

Așteptarea ceea rămase însă doar așteptare: Emily-și trăi viața în umbra Christinei și-a lui Luis, și nicicând nu-și aruncă ochii asupra lui Albert și astfel nicicând nu văzu a lui dragoste sclipind în a lui privire. Iar al ei ignor i se păru bărbatului meritat, căci așa cum credea el - ea nu-l iubea tocmai pentru că-l considera nedemn, un simplu căruțaș care n-are nimic ce să-i ofere.

„E asta oare finalul?” se întrebă Albert, încă holbându-se la ușa ceea închisă. Ceva însă adânc în sufletul lui îi șoptea că nici începutul nu-i abia, că cât de curând va fi furtună și că tot ceea ce știuse el de ani și ani se va schimba în secunde.

El știa asta, dar nu era nimeni dispus să-l asculte, chiar dacă-i vorbise lui Emily de-ale sale îngrijorări. De aceea el decise că dacă nu vrea să-l asculte pe el, atunci va trebui să facă față acelei probleme atunci când va veni timpul, iar dacă Albert va trebui să moară apărând-o, atunci va muri. Cel puțin astfel va simți că a făcut ceva pentru ea și că i-a fost alături, că-și va aminti de el măcar după moarte, că-și va aminti de el ca de cel care-a iubit-o până la ultima suflare. Și Albert suspină atât de dureros.

Bachaco-i răspunse c-un nechezat la suspinul cela și Albert decise că era timpul să-și înceapă a doua parte a misiunii. Și era deja apusul când el decise asta, cu un cer colorat într-un roșu purpuriu când el și Bachaco galopau spre drumul cela de pădure și, când primele raze ale nopții căzură peste împrejurimi, ale lor trupuri fură învăluite de umbră și mister.

***

„Cine ești?” îl întrebă Edward pe Albert, când acesta-l trase în afara trăsurii.

Albert ezită câteva clipe dacă să-i arate celui condamnat cine e sau nu. Apoi, își scoase totuși cagula și-l privi țintă pe cel îngenuncheat în fața lui. Și-i păru rău de el, așa dintr-o dată, căci n-avea nimic cu el. Dar, trebuia să asculte ordine și dacă ordinele celea spuneau că acel om trebuia să moară, atunci lui Albert nu-i rămânea decât să le asculte. De aceea și se puse în pirostrii în fața lui Edward și, privind țintă în ochii lui, îi spuse: „Îngerul morții,” și lama pumnalului lui îi atinse celuilalt beregata.

Muribundul își atinse dintr-o dată gâtul cu ambele mâini și începu a tremura, căci frigul cela simțit atât de straniu în al lui piept, frigul lumii de dincolo, îi îngheța atât de rapid sângele în vine. Și ochii lui, colorați în roșu, se holbau în față la acel om necunoscut ce tăiase firul vieții lui fără măcar să ezite și buzele lui Edward murmurară dintr-o dată: „de ce?”

„Să fiu sincer nici eu nu știu de ce,” răspunse Albert și șterse lama însângerată de haina lui Edward. „Știu doar că a ta moarte e utilă cuiva. Gândește-te la asta în timp ce mergi pe drumul morții ca să te întâlnești în sfârșit cu acei îngeri care te cheamă la ei.”

Căzând la pământ, cât încă-și apăsa beregata rănită cu ambele mâini, Edward îl văzu pe Albert ridicându-se în picioare și apropiindu-se de cai, căci mai era cineva cu el care-l aștepta. Apoi cei doi dispărură cât de curând în galopul cailor.

Și chiar de-i văzuse plecând, Edward știa că nu-i singur, căci undeva nu departe de el zăcea al lui căruțaș inconștient. Acela însă avea doar o mică rană la tâmplă de la lovitura ceea de bâtă primită ca să-l doboare de pe capră. Dar, chiar dacă încă-i sângera acea rană, părea ea totuși să nu fie mortală. Cu toate acestea, cu toate că văzuse rana ceea cu ochii lui și știa că nu-i mortală, Edward se preocupă totuși pentru angajatul lui, cel puțin pentru câteva clipe și-i păru dintr-o dată rău pentru el, căci el cel puțin n-avea șanse la supraviețuire. De aceea, înainte să simtă că-l părăsesc puterile, în sufletul lui se născu acel sentiment ciudat numit invidie: că altul încă respiră și-o să vadă soarele și mâine în timp ce funia lui ajunse deja lipită de par.

Iar întrebarea ceea „de ce?” ce-i tot stăruia în cap începu să-l irite, căci nu putea de fel găsi răspuns la ea, căci nu-și putea aminti de fel cine-l urâse atât de mult de-i vruse moartea, iar asta-i schiță un zâmbet amar pe ale sale buze, în timp ce lacrimi fierbinți îi scăldau obrazul.

Și lacrimile celea-și aveau rostul lor, căci Edward regretă multe lucruri dintr-o dată: că nu avuse un fecior, că fiica nu-i născuse un nepot și că moare fără să fi trăit din plin viața pe care o iubea.

De altfel acea zi trebuia să fie una specială și de asta-și mințise nevasta că merge să-și viziteze un prieten bolnav într-o localitate vecină. Trebuia în schimb să se vadă cu Lorenne și să-și petreacă întreaga zi și poate și întreaga noapte în brațele ei, căci acea femeie începuse să-l facă să-și piardă mințile de dragul ei.

În special ce-l înnebunea era mirosul pielii ei, gustul buzelor pe care le putuse savura doar din când în când. Totuși a lor formă cărnoasă și a lor culoare asemeni cireșelor coapte era ceva ce-l ademeneau. Și, oh, acea căldură a pieptului ei, o simți el odată când erau în doi în a sa trăsură după ce-o însoțise acasă după ce merseră împreună la teatru în acea zi. Iar acea îmbrățișare și-ale ei șoapte dulce în a sa ureche și cu acel parfum care-i înconjura îl făcură pe Edward să uite de toate și să cedeze complet în fața farmecelor ei, crezându-se cel mai fericit bărbat din lume.

Acum însă nu-i decât el și moartea, în acea pădure rece și-nconjurată de umbre. Și-i păru lui rău și pentru acele buze, căci un altul le va săruta de-acum încolo și că un altul îi va atinge a ei piele fină și va simți al ei parfum adânc în inimă. Și cu acest mare regret în suflet, Edward închise ochii și m-ai îmbrățișă el o iubită ce-avea să fie ultima: cea cu văl negru acoperindu-i fața și-a cărei suflare rece se simte doar o dată.

Numai că atunci când o văzu pe acea mireasă în negru în fața ochiului minții, Edward tresări și deschise brusc ochii, căci se văzu pe el cu o armă în mână, într-o poiană însorită în inima unei păduri, în timp ce în fața lui zăcea trupul cuiva căruia-i pictase o urmă de glonț pe frunte. Apoi auzi el strigătul cela strident pe care-l m-ai auzise odată, al unei femei ce striga numele celui ucis de el și nu numele lui și-o văzu pe ea fugind, trecând pe lângă el în goană și apropiindu-se de-a sa victimă lângă care-ngenunche.

Încă cu arma-n mână și privind în față văzu cine era de fapt acea femeie – era Lorenne, plângând lângă trupul fără viață al soțului și blestemându-l pe Edward pentru ceea ce făcuse, în timp ce-și strângea la piept soțul pe care-l iubise atât de mult.

„A fost acolo,” își spuse Edward și iarăși lacrimi i se scurseră pe-obraji. „S-a răzbunat se pare, pentru acea viață, trimițând un înger al morții să mă vestească de-a ei ură,” și, zâmbind atât de trist că se lăsase înșelat de viață, Edward închise ochii și-i închise el pe veci

***

Blestemul cuiva mereu te va ajunge, chiar dacă vei face orice ca să scapi de el. Te va găsi, oriunde n-ai fi, căci acel blestem are mereu nume de femeie și-o femeie nicicând nu uită dac-a fost rănită.

La fel se întâmplă și Lorennei care nu uitase de trădarea lui Edward care-i luase soțul doar pentru că așa vruse el și, în timp ce-l blestema pe el, ajunse să-și blesteme și viața, căci fusese atât de nedreaptă cu ei toți.

Și chiar dacă Edward plătise cu viața pentru că-i distruse al ei destin pentru că-l refuzase să petreacă noaptea cu el, Lorenne nu se simțea împlinită și asta o făcea confuză, căci nu înțelegea ce totuși o macină în piept.

Cu toate acestea însă nu regreta, că-l făcuse în sfârșit să plătească pentru a lui îndrăzneală, căci avuse el nerușinarea să-i ceară să plătească datoriile soțului intrând în patul său. Numai că atunci când soțul Lorennei află despre asta, ca să-i apere onoarea și să spele rușinea unei astfel de propuneri, el îi ceru duelul lui Anderson Bell.

Dar muri el în locul rivalului, căci Edward era bun la a mânui armele și știa să se apere. Dar, chiar dacă câștigase totuși acel duel în acea zi și-ar fi putut să ceară să i se plătească și daune pe lângă datoriile celea, el părăsi orașul chiar în acea seară și se revăzu cu Lorenne doar după 10 ani. Dar – ghinionul lui: n-o recunoscuse, iar asta-i aduse și lui moartea în cele din urmă.

Iar pentru acea reușită Lorenne lăsase pur și simplu timpul să curgă, lăsase oamenii să uite despre acel incident și de ce al ei soț sfârșise într-o poiană înzăpezită. Ea însă nu uită nicicând de asta, nici de-al ei trecut și de aceea reuși în cele din urmă să obțină o plată mult mai mare pentru rușinea suferită și pentru a ei mare pierdere.