„Primul fior al iubirii nu te leagă totuși de-a ei inimă. Așa că: continuă să visezi, prietene!”

„Pleci?” o întrebă Stan pe Beth, care stătea în fața lui, privind în pământ, de parcă i-ar fi fost enorm de frică să-l privească în ochi

„Da, plec,” fu răspunsul scurt al fetei și, privindu-l, ea în sfârșit se încumetă să zâmbească. Dar al ei zâmbet era trist, căci învățase să-l aprecieze pe acel mic om și știa și că dacă pleacă probabil că nicicând n-o să-l revadă, iar asta însemna că lăsa în urmă încă o prietenie de care-i va fi ulterior dor.

Nu la fel gândea însă Stan, care avea în același timp alt tip de sentimente pentru ea și nicidecum prietenie, căci deși văzuse la început în ea o fetiță prostuță care lăsase confortul și căldura unei case ca să se avânte în lume în căutarea domnișoarei ei, cea care-o abandonase de fapt, lucrurile se schimbaseră în timp, mai ales după ce află parte din a ei poveste de viață și detalii interesante din a ei prietenie cu Eva. Astfel băiatul se convinse că Beth merita mai mult decât avuse în viață și, pas cu pas, ajunse pur și simplu s-o adore.

Era atât de dulce și atât de prostesc acel sentiment, dar îl iubea la nebunie, căci îl făcea să se simtă bine, să simtă că trăiește și că are în sfârșit un motiv adevărat pentru a continua să respire ritmic acel dulce parfum al vieții.

De fapt anume aceste sentimente îl și ajutară să treacă de acea iarnă grea, căci zilele cu vifor, acele zile când niciun suflet viu nu îndrăznea să scoată nasul afară, Stan și le petrecuse în visare, cu emoții trăite în suflet și în minte care ajunseră să-l încălzească în nopțile reci, căci ajunse nu doar să viseze la fericire, dar la fel ajunse să viseze și la ea. Și, în ciuda vântului nebun care sufla prin acel acoperiș în ruine, făcând al lui colț mic și neconfortabil să pară mai neprietenos decât oricând, băiatul ajunse să aibă speranța zilei de mâine, că va fi pentru el o altă dimineață cu soare, o altă frumoasă zi văzând aura licărind pe cerul țării și anume din această cauză începură a-l vedea oamenii pe Stan trecând tot mai des pe la „Poneiul Roșu,” unde ajunse în cele din urmă să-și petreacă și nopțile, făcând în sfârșit uz de promisiunea doamnei Almont de-ai da un locșor cald pe vreme geroasă - un drept de care Stan de altfel nicicând nu se folosise până atunci.

Aducându-și aminte despre toate cele trăite în acea lungă iarnă și de tot ceea ce simțise de fapt lângă acea făptură mică și pistruiată care-l învățase să viseze, Stan o trânti pe nepusă masă: „atunci… merg cu tine!” Dar, deși sunase atât de hotărâtă a lui decizie, băiatul preferă totuși să privească pe lângă fată și nicidecum în ochii ei.

„Unde?” întrebă Beth uimită, holbându-se la Stan de parcă văzuse un hipopotam pentru prima dată în viața ei.

„Oriunde vei merge tu, căci… îs sătul de acest oraș deja,” o minți băiatul. „Mă gândeam deja de mult că-i timpul să-mi mut locul de pe aici, dar până acum nicicând nu se ivise ocazia perfectă și de asta am tot amânat. Acum însă sunt hotărât că trebuie să plec. Deci: când ziceai că pleci?”

„Mâine dimineață. Doamna Almont spune că-i mai bine de plecat dimineața când sunt încă trăsuri libere de închiriat și cred că are dreptate.”

„Trăsură?” aproape că strigă băiatul, cu o supărare puțin ciudată, născută din acel gând că această fată cu siguranță nu putea gândi de una singură. „Dar o să-ți i-a toți banii pe care i-ai câștigat aici, hoții ceia, căci ei îs buni să profite de pe urma oamenilor nevoiași.”

„Știu, dar totuși: până la Londra e cale lungă. Nu cred că pot ajunge acolo mergând pe jos. Îmi va lua o eternitate și astfel nicicând n-o să dau cu domnișoara Eva.”

„Dar de ce totuși Londra? Ea poate fi aici, oriunde în acest orășel. Sau poate în orașele din vecinătate.”

„Nu, sunt sigură că nu. Și la fel crede și doamna Almont, căci ea știe de altfel mai multe despre astfel de lucruri și ea spune că domnișoarele de societate precum e domnișoara Stonebridge dacă și merg undeva atunci cu siguranță aleg Londra, căci acolo se adună de fapt toți oamenii buni. Mă refer la oamenii bogați și cred totuși că acolo v-a fi mai profitabil și pentru ea.”

„Nu, fie pe-a ta,” spuse deodată Stan într-o doară, decis că a se spori cu Beth când e încăpățânată nu duce la nimic bun și că mai bine e să-i facă pe plac. „Probabil tu știi mai bine astfel de lucruri. Eu însă știu altceva mai bine: că va fi mai rentabil să alegem altă cale să plecăm în Londra ceea decât închiriind o trăsură.”

„Altfel? Cum?”

„O să-ți arăt mâine, căci azi… am niște planuri. Deci: anunț-o pe doamna Almont că Stan-cerșetorul are azi treabă și că-și ia ultima zi liberă care i-a m-ai rămas. Și… m-ai spune-i ei că de azi renunț la slujba asta și că-i liberă să angajeze un altul s-o ajute. Și… cât îs plecat, nici să nu-ți treacă prin minte să pleci mâine fără mine că la sigur mă înfurii rău, iar când îs furios îs mai rău decât un câine turbat, iar dacă-s al naibii de furios atunci mă întărât mai tare și vreau să mă răzbun, iar dacă decid să mă răzbun, atunci nicicând nu scapi de mine. M-ai înțeles? Deci: să nu îndrăznești să pleci mâine fără mine.”

„Da am înțeles eu,” spuse Beth zâmbind, știind prea bine astfel de „declarații serioase,” pe care Stan le spunea ori de câte ori voia să pară important. „Să fii mâine aici la 7 dimineața. Și… să nu cumva să întârzii.”

„Da n-o să întârzii eu. Stai fără grijă,” îi dădu băiatul în grijă. După care Beth îi întoarse spatele, tot zâmbind, și intră în localul cela cu nume ciudat „Poneiul Roșu.”

Stan însă rămase multă vreme locului: era uimit și confuz în același timp. Și, pentru prima dată în viața lui, ajunse Stan-cerșetorul să nu știe ce să facă. La fel cum nu avea el nici cea mai mică idee ce-o să se aleagă de ei în cele din urmă, căci auzise el odată despre Londra ceea: că-i oraș mare și că-i multă lume acolo și că dacă te pierzi printre acei oameni atunci nicicând n-o să te găsească nimeni. De aceea, cam îl apucase frica de spate, dar… cum n-avea altceva de făcut decât s-o asculte pe Beth care era decisă să plece anume în acel oraș, Stan oftă prelung și întoarse spatele localului.

Era deja un amurg roșiatic pe cer când Stan pornise în josul străzii, târâindu-și picioarele, cu mâinile în buzunare și cu capul plecat, căci prea-i erau grele gândurile în acel moment, iar asta-l făcea să-și plece capul din ce în ce mai jos.

„Ea pleacă!” murmură el prelung și-un oftat dureros îi ieși din piept, simțind cum ceva-l apasă pe suflet și nu-i dă voie să respire normal, de parcă a lui inimă ar fi fost prinsă de fapt într-un clește.

Dar, chiar dacă ar fi vrut să stea ghemuit în al său colț și să-și rumege în tăcere tristețea, Stan decise totuși că ar fi mai bine să-și ia rămas bun de la locurile dragi. Iar primul de la care merse de-și luă rămas bun fu de la acel muzician care-și scârțâia a lui vioară la acel colț de stradă unde Stan o întâlnise pe Beth toamna trecută. Și cânta acel muzician cu sufletul și cu inima în ciuda nopților reci de Aprilie. Dar, atunci când Stan se apropie de el și-i spuse: „adio, dragă prietene! Îmi va fi dor de tine,” sărmanul violonist se holbă la el cu ochii mai să-i iasă din orbite întrebându-se ce muscă l-a pișcat pe băiatul cela de-i spuse „prietene” când nici măcar nu se cunoșteau.

De fapt doar violonistul nu-l cunoștea pe băiat, căci Stan știa prea bine cine-i, căci de „răul” lui venise pe străduța ceea să-l asculte ori de câte ori avea timp liber, căci iubea Stan atât de mult scârțâitul cel ciudat de vioară care nu știa de ce dar îl pătrundea până-n străfunduri, de parcă ar fi fost o muzică de care-i era dor.

Apoi, după ce privi o lungă vreme la al său „prieten” care continua să se holbeze la el de parcă ar fi văzut un nebun, Stan scoase o monedă din al său buzunar adânc și-o puse în cutiuța muzicantului spunându-i: „plata pentru toate dățile când ți-am ascultat muzica, căci nu pot pleca eu fără măcar să plătesc ale mele vechi datorii.” Și așa și era, căci în ciuda faptului că nu era decât un cerșetor, Stan ajunse să-i respecte pe cei care-și plăteau datoriile față de el și tocmai pentru că m-ai erau și din cei care-i plăteau datoriile, băiatul se decise că probabil așa face lumea bună - își plătește datoriile și decise să facă și el asta: să-și plătească măcar datoriile față de muzicianul cela de la un colț de stradă a cărui muzică învățase s-o iubească în timp.

Dar, chiar dacă bănuțul cela aruncat de Stan în cutie poate și nu era de ajuns pentru toate dățile celea când ascultase el „pe furiș” acea muzică, pentru Stan însemna totuși o avere, căci era părticică din a lui muncă și singurul bănuț pe care-și permitea să-l rupă de la suflet și să-și plătească datoriile.

Mai târziu băiatul merse de-și luă rămas bun de la acel pod sub care-și petrecuse trei lungi ani din viață. Dar, spre surprinderea lui, nu văzu nici măcar o căsuță făcută din cartoane pe acolo, deși, cât el trăise sub acel pod, m-ai erau și din cei care veneau măcar pe-o noapte acolo.

Acum însă în acel lor era pustiu și nici măcar un suflet viu nu se auzea respirând nici măcar pe furiș prin acele locuri. Astfel, înțelese în sfârșit băiatul că deși poliția închise rapid cazul în urmă cu câțiva ani când cei trei derbedei trimiseră la cer un suflet bun, cerșetorii își aminteau încă de asta și ocoleau acel loc de parcă acolo ar fi fost însăși gura iadului.

Dar, când era pe cale să plece, după ce șezuse pe locul unde anterior își avuse a lui locuință sărăcăcioasă și privise împrejurimile pentru vreun sfert de oră, Stan tresări, auzind un mieunat jalnic venind de undeva de sub pod. Asta-l cam băgă în sperieți amintindu-și de acea noapte și săltă în picioare cât ai zice „psss.” Totuși, nu știa nici el de ce, dar nu-l lăsă inima să plece fără să verifice măcar ce-i cu mieunatul cela și cui îi aparține. De aceea, târâindu-și picioarele sub acel pod, deși-l ținea frica din spate de parcă ar fi fost cleștele racului, Stan ajunse în sfârșit în locul cu pricina și, ridicând un carton ce părea că se mișcă încet, ceea ce pe timpul nopții îl cam băga pe unul în boale, Stan găsi sub el doi ochi negri de drac ce erau lipiți pe fața unui cuiva la fel de negru și cu blană parcă trecută prin smoală.

Și tremura sărmanul pisic de te lua jalea numai văzându-l și era nu doar rebegit, dar și slab de-i putea-i număra coastele, semn că fusese abandonat acolo de zile bune și, cum era prea slab și pricăjit ca să-și caute singur de mâncare, părea mai mult mort decât viu.

Înainte să-l ia însă în mâini, Stan se puse în pirostrii în fața bietului suflet ce tremura ca varga și se scărpină în cap întrebându-se ce ar trebui totuși să facă acum, căci vorba ceea: nu putea să-i facă promisiuni deșarte acum când era pe cale să plece. Totuși, acel mieunat jalnic și dulce în același timp îi înmuie inima și, luându-l în cele din urmă în brațe, căută mai întâi să vadă dacă-i un el sau un ea, iar când se asigură în sfârșit că-i totuși o pisică îi puse numele „Moon.” De ce Moon?! Dumnezeu știe, căci lui Stan i se păruse doar că-i un nume potrivit pentru o pisică, în special pentru una vagabondă, mai ales când văzu totuși sclipind ai ei ochi în lumina lunii și formând două semicercuri pe-a ochilor ei retină, așa cum i se păruse lui Stan.

Simțind în sfârșit căldură în brațele lui Stan ce-o strângea la piept, Moon se calmă mai întâi și cât de curând adormi, chiar dacă băiatul era sigur că încă-i chiorăiau sărmanei mațele. Apoi, deși văzu că-i calmă și tace, Stan o băgă totuși în sân, spunându-și că-i va fi mai cald acolo și până ajunseră ei în acel parc unde-o duse Stan pe Beth prima oară când se întâlniră, atât el, cât și Moon păstrară o sfântă tăcere, de parcă n-ar fi vrut să întrerupă magia acelei prime întâlniri.

Totuși, înainte de-a se duce în parcul cela, Stan decise c-ar trebui mai întâi să treacă pe la coșul de gunoi și să caute un colț de pâine cu care să hrănească acel suflet pricăjit ce i se lipise de piele și căreia-i simțea coastele de slabă ce era. Și avu noroc, căci tocmai trecuse cineva pe-acolo și lăsase niște pâine uscată pe-o bucată de hârtie pentru câinii și mâțele vagabonde sau pentru oricine s-ar nimeri.

Stan însă rupse doar o mică bucată din acea pâine, atât cât să fie destul pentru o pisică ca Moon, iar restul o lăsă pe acea bucată de hârtie, căci el nu era flămând, dar era sigur că m-ai sunt și alte suflete flămânde pe lângă noul său prieten blănos.

Apoi ei merse în sfârșit în parc și-l găsiră la fel de singuratic și scufundat în semi-întuneric. Acolo găsiră de altfel și băncuța ceea dărăpănată care de data asta stătea într-o rână, semn că cuiva nu-i plăcuse s-o vadă dreaptă și-o lovise cu piciorul până se culcase ea sărmana pe-o parte. Totuși, chiar și dacă băncuța ceea stătea să cadă, lui Stan ea-i era dragă. Așa că, o repară pe cât fu posibil, întărind-o cu cărămizi pe care le găsi la poarta uneia dintre case, după care se așeză cu grijă pe ea și scoase cojița ceea de pâine din buzunar. Pe urmă o sfărmă în mâini și-o puse cu grijă pe scândură ca Moon s-o poată înghiți fără probleme.

Numai că sărmană-sărmană, dar chiar dacă era flămândă, Moon nu se atinse de firmiturile celea: doar le mirosi și văzând că miros oarecum a mucegai strâmbă din nas.

Stan însă nu se supără și surâse: „ce? Nu-i gustos, așa-i? Eh, prietene blănos, alte bucate mai gustoase nu-s, așa că fii bun și-nghite ce ți se dă. În caz contrar o să rămâi flămândă.” Și, de parcă l-ar fi înțeles ce-i spuse, de voie de nevoie înghiți sărmana acele firimituri uscate, chiar dacă se duseră ele pe-a ei beregată cam cu ghionturi. Apoi, când își potoli cât de cât foamea, se ceru iar la cald, iar Stan o strânse numaidecât la piept.

Astfel, simțind a ei caldă suflare la piept și mânat de-un straniu impuls, Stan începu ai mângâia blănița, iar Moon îl răsplăti cu un tors prelung și dulce, de parcă ar fi adormit la pieptul lui și începuse a sforăi.

Stan însă căzu pradă melancoliei sub dulcea melodie a torsului acela și, privind în jur, murmură nostalgic: „o să-mi fie totuși dor de locurile acestea. O să-mi fie atât de dor de ele, măi, Moon, măi! De aceea, ce zici să ne petrecem noi noaptea asta aici, aaa? Simțind mirosul parcului acestuia care te pătrunde în suflet și nicicând nu te lasă indiferent.”

În loc de-un răspuns, primi un mieunat prelung, căci lui Moon îi era tot una unde-or dormi ei în noaptea ceea, atâta timp cât era la cald, la pieptul lui și cu a lui mână mică mângâindu-i prelung blana.

Totuși, chiar dacă părea indiferentă, Moon ridică capul și privi în sus, la fața băiatului ce privea spre nicăieri. Apoi, văzându-se ignorată, Moon se târâi pe ale ei mici lăbuțe și negre, urcând în sus pe al lui piept. Se opri însă la baza gâtului lui, acolo unde se termină trunchiul și-ncepe gâtul și, de parcă s-ar fi alintat, începu a-și freca corpușorul mic de grumazul băiatului.

Simțind alinare de la un mic ghemotoc de blană, ce păruse că nu știe ce-i iubirea, ci doar foamea, Stan surâse. Apoi, atingând spinărușa lui Moon o mângâie prelung, în timp ce-și sprijinea capul de trupul ei micuț, ascultând în tăcere și cu ochii închiși al ei tors prelung și atât de melodios, care parcă i-ar fi spus: „da nu-ți fă tu atâtea griji, măi Stane: lumea asta nu-i chiar așa de colțoasă cum ți se pare ție și nici chiar atât de mare. Și, indiferent unde nu te-ai duce, găsești tu un locșor unde să te aciuezi, căci nu-i prima dată când pleci de pe dragi meleaguri în căutare de aventuri.”

Și era un adevăr în torsul cela: faptul că Stan știuse mereu să se descurce indiferent de situație. Numai că dacă anterior plecase totuși cu inimă ușoară din alte locuri, acum se simțea rupt în două: o parte ar fi vrut să rămână în acele locuri unde învățase cumva a iubi, pe când altă parte voia să plece, căci de-ar fi lăsat-o pe Beth să plece singură, atunci cu siguranță i-ar fi părut rău o viață.

***

A doua zi dimineața, Stan se trezi cu noaptea în cap și nici nu era bine mijit de ziuă când el era deja în fața „Poneiului Roșu,” așteptând-o pe Beth să iasă.

Dar, spre deosebire de alte dăți când o așteptase el astfel ca să meargă să colinde orașul în căutarea Evei, Stan nu era singur de data asta: m-ai ducea cu el un suflet, în al lui sân, iar când Beth în sfârșit se ivi din localul cela, fu atât de mirată să vadă nu o pereche de ochi negri, așteptând-o, ci două.

„Și… cine-i el?” întrebă fata mirată.

„Moon,” răspunse Stan zâmbind. „Și nu-i el, da ea.” Apoi îi luă fetei mica valijoară din mână, se închinară ambii în fața doamnei Almont care le dădu în grijă să nu se încreadă în nimeni și să fie cu băgare de seamă oriunde s-ar duce ca mai apoi, trei suflete: o fată, un băiat, și-o pisică să pornească în josul străzii, în căutarea aventurii vieții lor.

Primul loc vizitat de ei după ce părăsiră „Poneiul Roșu,” fu totuși stația de închiriat trăsuri. Dar, din cauză că era închis și n-aveau nici cea mai mică idee când vor deschide-o din nou, deciseră totuși să asculte de Stan și, o oră mai târziu, erau deja în gară.

Ajungând acolo, Beth privi cu gura căscată împrejur, căci era prima dată în viața ei când vedea o gară, când vedea un tren pufăind și când vedea și acele șine de fier care se întindeau în zare asemeni unui schelet ciudat, al unui monstru feroce din acele povești de groază pe care obișnuia ea să i le spună Evei de ajungeau pe urmă să tremure ambele ca frunza, de frică. Și, văzând acea nouă lume, era cu totul și cu totul neașteptat și uimitor pentru ea, căci deși m-ai auzise ea înainte de acei monștri de fier pe care-i auzise uneori pufăind în depărtare și văzuse și-al lor fum alb ce-l scoteau pe nări, ea nicicând nu-i văzuse mișcându-și trupul greoi spre orizontul îndepărtat, în căutarea aventurilor.

Tocmai de aceea, tocmai pentru că-i vedea pe viu, fetei îi trecu prin minte să-i imite pe acei monștri și, cât de curând, se auzi pe ale ei buze rostit pe șoptite: „puff-puff, puff-puff,” iar micii ei ochișori cafeniu-închis survolară zarea gării, văzând multe-multe alte trenuri așteptând în stație al lor drept de-a pleca din nou spre orizonturi.

De asta și întrebă dintr-o dată: „unde totuși pleacă ele, Stan? Unde se grăbesc acești monștri de fier totuși?”

„La o plimbare,” o trânti băiatul simplu, căci el cu siguranță nu știa răspunsul la acele întrebări. Și nu le știa el nu pentru că ar fi fost prost, căci mai văzuse el trenuri mai înainte, le văzuse plecând și le auzise șuieratul locomotivei lor care se urnea din loc, dar, niciodată până atunci, nu-și puse el întrebarea „unde-or fi plecând ele totuși?” Pentru el era destul că ele pleacă, la fel cum era destul să știe că duc în ale lor burduhoase pântece oameni. Unde însă?! Dumnezeu știe și probabil și acei oameni care se urcau în acele trenuri și plecau spre nicăieri.

Și, chiar de vruse enorm să urce și el odată într-unul și să plece și el spre nicăieri, totuși n-avea bani pentru astfel de vise, care rămaseră doar vise până la urmă și nimic mai mult. Și, la fel ca și pentru Beth, era și pentru el prima oară când vedea atât de aproape ale lor trupuri întinse pe zeci de metri în depărtare și scoțând acel fum alb pe nas – un fum ce lui i se părea lăsat să scape în aer de însăși trenul fericirii.

„Dar,” insistă Beth, „dacă nu știm unde pleacă ele, atunci cum vom ști în care să urcăm totuși pentru a ajunge la Londra?”

„Asta da dilemă,” bombăni Stan, căci deși se gândise că un tren îi va duce în cele din urmă la Londra, totuși nu se gândise cum să afle care din ele duce anume spre acel oraș mare. „Poate ar trebui să le întrebăm?”

Fata-l privi însă pe sub sprâncene: „pe cine? Trenurile? Mă îndoiesc c-o să ne poată răspunde.”

„Eu vorbeam de conductori, prostuțo, căci ei ar trebui să știe. Dar, ce știi tu?! Așteaptă aici și nu te mișca din loc! O să fiu cât de curând înapoi. Doar intru în gară și-s imediat înapoi. Și… cred totuși că-i mai bine să ți-o las și pe Moon, că-i prea nervoasă cu zgomotul ăsta din jur și la sigur o să mă bage în probleme.”

Luând micul animal ce tremura ca varga în ale ei mâini, Beth o înveli imediat în șalul cela gros pe care doamna Almont i-l dăduse fetei pentru călătorie, iar când în sfârșit se încălzi în el, încetă și Moon a tremura îndelung și-a mieuna întruna.

„E așa un prost,” murmură Beth în urechea pisicii în timp ce-i mângâia blana, făcând acel ghemotoc să fie mai fericit ca niciodată, în timp ce ochii fetei se aținteau spre acea mare de oameni, zărindu-l pe Stan furișându-se printre ei și, cât de curând îl pierdu în mulțime.

***

Cam anevoios, dar totuși Stan reuși în cele din urmă să se strecoare în clădirea gării și privi în jur, încercând în sfârșit să înțeleagă de unde-ar putea el cumpăra un bilet. Dar, din cauza că era acolo atât de aglomerat, îi trecu băiatului prin minte că poate o să-i ia totuși o veșnicie să afle cum să ajungă ei de altfel la a lor destinație, căci erau prea mulți oameni în jur, prea multe persoane ocupate cu viața și problemele lor ca să-și bată capul și cu un băiat străin, care habar n-avea de propria viață.

Totuși, Stan își spuse că de-o sta întreaga zi și s-o uita ca prostul în jur, n-o să reușească nimic. De aceea se apropie grăbit de primul călător pe care-l văzu și întrebă: „de unde pot lua un tren spre Londra?” Dar în loc de-un răspuns, bărbatul se holbă la el, bombănind sub nas un „pute” ca mai apoi să se îndepărteze în grabă de el.

„A ta… pute,” mârâi băiatul în urma bărbatului și, văzându-și orgoliul călcat în picioare, decise că-i timpul să fie îndrăzneț. De aceea, văzându-l cum îl privesc oamenii din jur și-și șoptesc între ei arătându-l cu degetul, înțelese că a lui prezență acolo nu-i ceva pe placul lor și decise să profite de asta, și, în timp ce se mișca în față printre ei, împingându-se cu coatele printre acea mare de oameni, reuși în sfârșit să ajungă în fața ghișeului de bilete, nepăsându-i de fel că toți acei oameni pe care el îi împinse cu coatele în lături așteptau și ei de fapt să cumpere un bilet.

Dar, deși crezuse că-i va lua o veșnicie, reuși să ajungă în fața ghișeului cela destul de repede de altfel, căci de cum îl simțeau în preajma lor, oamenii se trăgeau într-o parte, iar când vedeau ale lui haine rufoase și că-i murdar, înțelegeau numaidecât că-i cerșetor și-și strângeau pe lângă trupuri gențile sau își controlau buzunarele, căci nicicând nu știi când îți dispare portofelul când îi un cerșetor prin preajmă.

Și, deși-i văzuse Stan pe fiecare din ei căutându-se prin buzunare și înțelese că el fusese de vină, Stan nu se supără. Ci din contra: se bucură să știe că-i știau de frică. De aceea, rânjind că în sfârșit se putu răzbuna pe acei aroganți care nu vrură să stea de vorbă cu el și să-i spună încotro să meargă ca să ajungă la Londra ceea, ajuns în fața ghișeului, îi spuse dolofanei celea blonde și crețe care arăta ca un pudel și a cărei ochi se holbau într-un mod neplăcut la el: „două bilete la Londra!”

„Și… nu putea-i să-ți aștepți rândul?” îi mârâi pudelul printre dinți.

„N-am timp eu de asta. Și… singură ați văzut că mi-au permis singuri să trec în față,” și-i puse femeii doi bănuți pe tejghea.

Pudelul însă strâmbă din nas și iar mârâi: „nu-i de-ajuns pentru doi. Așa că, dacă n-ai cu e plăti, șterge-o de aici. N-ai auzit?” strigă ea, văzând că el nu se mișcă din loc.

Dar Stan nici n-avea cum să se miște, că prea era confuz: „cum n-ajunge pentru doi? Doar i-am dat 5 penny. Chiar nu-i destul?” și se uită băiatul încurcat în jur și văzu doar fețe triste, fețe posomorâte și obosite care se holbau nemulțumite la el că ținea rândul și le întârzia plecarea, căci toți ei erau oameni ocupați, pe când un cerșetor putea să m-ai aștepte. „Dar pentru unul? E de ajuns pentru unul?” întrebă el deodată, venindu-și brusc în fire.

„N-ajung doi penny. Dacă n-ai atunci…”

„Plătesc eu și biletele băiatului,” auzi Stan vocea unui bărbat, iar când privi în urmă îl văzu pe tipul de vreo 40 de ani apropiindu-se de ghișeu și plătind și biletele lui.

Câteva minute mai târziu, când cei doi se mișcau prin acea aglomerație, Stan se uită totuși la acel bărbat și spuse: „Nu știu dacă o să fiu capabil să vă plătesc datoria curând, căci…”

„Nu-ți fă griji! Doar fă ce ai de făcut!” îi spuse acela și-i dărui băiatului și-un zâmbet cald, un zâmbet părintesc. Apoi străinul își văzu de drum pierzându-se cât de curând în mulțime.

„M-ai sunt și oameni buni pe lumea asta,” murmură Stan fericit și fugi cât îl ținură picioarele spre locul unde le lăsase pe Beth și pe Moon să-l aștepte.

***

Vagonul care-i ducea pe Stan, Beth, și Moon spre noi orizonturi era mare, curat, și cald. Și, pentru că era Luni și că doar puțini erau cei care plecau spre Londra, avuseră acel vagon doar pentru ei, permițându-le să se simtă liberi în timp ce se holbau în trei prin acea fereastră mare la natura care-i privea din depărtare.

„Crezi că natura o să ne prindă totuși din urmă?” întrebă Beth în cele din urmă, lipindu-și nasul de geam, care curând deveni roșu de la atâta presiune ce puse ea încercând să treacă prin sticlă.

„Cine știe?! Poate doar dacă are și ea treabă la Londra. Dar mă îndoiesc totuși că se grăbește.” Și Stan zâmbi la acel gând stupid, căci cum putea natura să-i urmeze?! În special acei copaci cu rădăcini adânc înfipte în inima pământului și care stăteau de zeci sau poate de sute de ani pe loc, și al căror rădăcini probabil erau atât de încâlcite, că chiar de le-ar fi trecut prin minte să se urnească din loc și să pornească în urma trenului, rădăcinile celea le-ar fi îngreunat totuși mișcarea. Și știa băiatul asta, știa atât de bine, dar preferă să tacă și s-o lase pe fată să viseze, să fie drăguț cu ea, căci auzise el că băieții trebuie să fie drăguți cu fetele, mai ales cu cele cărora le place să viseze, așa cum era de fapt și Beth. Și m-ai știa băiatul un lucru pe care preferă să-l țină pentru el: că viața-i grea și că doar bărbații ar trebui să poarte a ei povară pe umeri.