„Nu-ți nega nicicând drepturile. Dacă faci asta, ești pierdut”

„O casă? Îmi ceri acum să-ți cumpăr o casă?” mârâi Luis Chesterman printre dinți, pe un ton vizibil iritat în timp ce privea țintă la Emily care stătea în fața lui, pe sofa, și-și bea liniștită ceaiul.

„Desigur,” răspunse ea calm. „Cred că măcar atâta merit pentru că am fost a ta femeie pentru mai bine de 20 de ani!” Și ochii ei se ațintiră în cei ai lui Chesterman, care era mai mult decât furibund, părând capabil să ucidă pe oricine în acele clipe. Dar chiar și așa, cu toată ura ceea născută dintr-o dată în al lui suflet, el știa prea bine că n-o poate atinge pe acea femeie și nu pentru că împărțise același pat atâția ani cu ea și-ar fi început să simtă ceva pentru ea, ci pur și simplu pentru că Emily Davis era trebuincioasă Christinei Bircham.

Pentru a se calma, Luis se ridică de la locul său și făcu câțiva pași spre Emily, îndepărtându-se de birou, iar când ajunse în cele din urmă în dreptul ei, o plesni atât de tare peste față de-o dărmă la podea și chiar și ceașca zbură cât colo din a ei mână.

Dar, cu toate că acea palmă răsună destul de tare în biroul lui Luis, semn că fusese de altfel foarte bine resimțită și de Emily, ea nu scoase niciun sunet, nici chiar atunci când își simți obrazul arzând în flăcări. Ce făcu ea însă fu să se ridice de jos și, apropiindu-se de locul unde se sparse ceașca, începu să adune cioburile de pe jos.

Apoi, aruncând acele cioburi la urnă, se apropie de Luis și-l privi liniștită în ochi, bucurându-se enorm să-l vadă tremurând ca varga din cauza furiei, căci nicicând mai înainte o femeie nu îndrăznise să-l înfrunte.

Dar, chiar dacă știa că Emily e mai mult decât capabilă să facă asta, el totuși nu se așteptase nicicând să-i ceară ceva. Ea însă-i ceruse nu bijuterii sau rochii, ci o casă - una care să coste de fapt o avere. De aceea, apropiindu-și a sa față de a ei, scrâșni printre dinți: „ești atât de proastă, Emily Davis dacă crezi că intrând în patul meu te face și femeia mea. Pentru mine n-ai fost decât o amantă, una dintre multe altele cu care-mi petrec…anumite nopți: doar atât,” termină el într-o șoaptă batjocoritoare, încercând s-o intimideze.

Dar, deși așteptase să urmeze o palmă după astfel de cuvinte sau ca ea să izbucnească în lacrimi și să-i facă o scenă de isterie, se miră nespus s-o vadă zâmbind, iar asta-l făcu confuz, căci în sfârșit observă o schimbare la ea, ceva ce el nicicând nu văzuse la Emily și, într-un final, își spuse că poate nicicând nici n-o înțelese.

De fapt el crezuse c-o cunoaște, că-i ca o carte deschisă pentru el, căci fusese primul și singurul bărbat din viața ei și de asemenea crezuse că ea-l iubise. Dar, în acele clipe, observând acea sclipire diavolească din ochii ei, înțelese că Emily punea ceva la cale sau mai bine spus pusese ceva la cale în tot acel timp pe care-l petrecuse alături de el. Chiar și așa ea nicicând nu lăsase să se vadă ale ei interese și intenții. Acum însă acționa fățiș, iar el nu putea nicidecum înțelege ce-o făcuse să acționeze astfel într-un final.

„O amantă? Doar o amantă?” spuse Emily zâmbind. „Ei bine, probabil că ai dreptate, domnule Chesterman. Dar, după cum știți, o amantă nu-i pe gratis și, orice serviciu făcut de ea se plătește. De aceea îmi cer acum plata: binemeritată de altfel. În caz contrar, serviciile neplătite pot ajunge să coste chiar mai mult decât vă puteți permite.”

Ai ei ochi se oglindiră adânc într-ai lui, demonstrând nicio frică, nicio îndoială și cerând de la el să-i plătească pentru faptul că-i fusese loială în tot acel timp, iar dacă el ar fi negat totuși acel fapt, ea era mai mult decât convinsă să obțină tot ce-și dorea de la el.

„Mă ameninți cumva?” întrebă Luis.

„Și ce crezu tu, dragul meu Luis: e amenințare sau nu cele spuse de mine?” murmură Emily, apropiindu-se prea mult de-a lui ureche, în timp ce-i punea în mână un ciob de ceașcă pe care nu-l aruncase la coșul de gunoi ca pe celelalte.

„Nici măcar nu știi pe cine înfrunți acum, Emily! Nu mă fă să-mi pierd cumpătul sau jur că…,” scrâșni Luis printre dinți, dar trebui să înghită în sec, când Emily-l întrerupse:

„…să-ți pierzi cumpătul?” întrebă ea, atingându-i cu delicatețe fața. „Te-am m-ai văzut și mai înainte astfel, Luis, și a ta furie nu mă sperie mai mult,” și, deși mai înainte-i atingea fața doar cu un deget, începu apoi să-i mângâie obrajii cu dosul palmei, coborând în jos pe-al lui grumaz, pe umeri, ca mai apoi, atingându-i spatele, Emily să-l îmbrățișeze, tot șoptindu-i la ureche: „atât de mulți ani petrecuți alături de mine și învățându-mă atât de multe lucruri, dar totuși nu mă cunoști, dragul meu, căci la fel ca și tine pot acționa așa cum îmi place sau îmi trece prin minte.”

În momentul în care Luis o apucă strâns de brațe și-o forță să-l elibereze din acea fățarnică îmbrățișare, Emily zâmbi, susurând: „o amantă știe mereu mai multe decât o soție, Luis, și dacă tu crezi că-s la fel de proastă ca a ta soție sau ca și Christine, atunci greșești amarnic, căci eu știu absolut totul despre tine: în special despre ceea ce i-ai făcut ei. Ar trebui să-i povestesc cumva Christinei despre acea noapte?”

„N-ai îndrăzni,” mârâi Luis.

„Și ce te face să crezi asta? Că nu voi îndrăzni?! Nu fi atât de sigur, dragul meu, căci am fost bine educată de voi doi: sunt acum câinele de vânătoare perfect, cel mult visat de voi doi - dacă-mi înfig vreodată colții în gâtul cuiva, la sigur nu-i m-ai permit acestuia să respire liber nicicând. Și… tu cu siguranță ești următoarea victimă.” Spunând asta, Emily trecu pe lângă el și se așeză pe locul lui, iar faptul că se așezase în fotoliul lui era cu siguranță sfidare.

„De ce faci asta?” o întrebă el, holbându-se cu ochi de fiară turbată la ea.

„Pentru că am obosit să fiu tratată ca o proastă de voi. Chiar și un câine are onoare, domnule Chesterman, iar voi doi cu siguranță ați făcut totul ca să treceți de limita bunătății și răbdării mele. La fel cum a făcut a ta soție,” iar Emily începu să tremure iar ușor.

„Marianne? Ce-a m-ai făcut de data asta? Doar spune-mi și te asigur că…,” bombăni Luis, încercând să se apropie de ea, folosind aceleași trucuri ca de fiecare dată pentru a o îmbuna. Dar, când s-o îmbrățișeze, Emily-l împinse cu putere de lângă ea.

„De data asta n-o să-ți meargă astfel cu mine și nici nu vei reuși să mă îmbunezi. Și știi de ce?”

„Voi ști dacă-mi vei spune,” bombăni el.

„Pentru că nici măcar tu nu poți întoarce timpul și să-l readuci la viață pe al meu copil mort,” șopti Emily cu ură.

A ei șoaptă îl enervă însă pe Luis: „de asta tu…?”

„Mi-a ucis copilul atunci, Luis, și sper să nu aflu nicicând că a fost și cu acordul tău sau jur că pe lângă ea te ucid și pe tine,” strigă ea, în cele din urmă.

„Nu fi proastă, Emily! De ce-aș fi dorit să-mi ucid un copil al meu? Știi prea bine că mereu mi-am dorit un copil: poate chiar mai mult decât ți l-ai dorit tu.”

„Ceea ce știu e că nu știu nimic, Chesterman! Știu doar că v-ați bătut joc de mine așa cum v-ați dorit. Dar… ajunge! A fost de-ajuns pentru mine să joc rolul supusei în fața tuturor. De azi înainte voi face doar ceea ce-mi doresc, iar dacă tu nu-ți dorești să pierzi tot ceea ce-ai adunat într-o viață, ai face bine să-mi îndeplinești orice capriciu, iar dacă vrei să scapi în sfârșit de mine: atunci cumpără-mi casa ceea și fără să-mi ceri altceva la schimb!”

Și ochii lor, în care ardea focul urii, se oglindiră adânc în sufletul în flăcări al celuilalt, căci ajunseră să fie doi dușmani din doi perfecți amanți, care se completaseră atât de bine în multe lucruri, dar care, într-o singură zi și din cauza unei singure fraze, ajunseră să-și dorească să-l vadă pe celălalt îngenuncheat, dărmat la pământ și călcat apoi în picioare până la ultima suflare, mai ales știind ambii că nici unul din ei nu era capabil să renunțe la al său plan.

„Ai o săptămână la dispoziție pentru a duce la bun sfârșit ce ți-am cerut,” îi spuse Emily cu răceală. Apoi se ridică de pe scaun și se apropie de sofa, luându-și haina pentru a pleca. „Aaa, Luis, încă un lucru: stai cât mai departe de ceea ce se v-a întâmpla între mine și Marianne de acum încolo și asta nu-i o rugăminte, ci un ordin.”

Și Emily în sfârșit părăsi biroul lui Luis, trântind ușa.

Furios la culme, Luis își turnă lichior în pahar, din care bău apoi cu sete. Apoi, strânse paharul cela în mâini, încercând să-și calmeze astfel furia. Dar, când văzu în cele din urmă că n-o să servească la nimic făcând asta, aruncă paharul cela în perete, de-l făcu țăndări.

„A îndrăznit să-mi comande. Mie? O…?” răcni el apoi ca apucatul, de până și secretara său, o doamnă la vreo 50 și ceva de ani, intră în fugă în birou, privind speriată în jur.

„Se întâmplă ceva, domnule Chesterman?” întrebă secretara cu voce gâtuită. Dar, văzând privirea ucigătoare a lui Luis, decise că-i mai bine să părăsească acel birou, înainte să-i devină victimă, închizând cu grijă ușa în urma ei.

„Emily Davis, ah tu…! Ai decis să-mi declari război, da?! Ai decis să trezești bestia pe care ar fi trebuit s-o lași să doarmă?! Dar, v-a fi vai și amar și de tine în cele din urmă, căci de azi înainte ești în afara protecției mele.”

Spunând asta, Luis se apropie în grabă de-al său birou și formă un număr. Câteva secunde mai târziu, îi spuse cuiva cu un glas răstit: „trebuie să te văd! Acum! Asta-i un război pentru care trebuie să ne pregătim minuțios.” Ultima parte însă Luis o strigă practic în receptor, pe care-l trânti ulterior în furcă și se grăbi să părăsească al său birou.