„Fii atent, dragul meu soț: nu-s pasărea fragilă care crezi că sunt”

Când Brian a intrat în casă și-a urcat grăbit scările la etajul superior, el nici măcar n-a observat-o pe Sophie stând în sufragerie, în fotoliul de lângă fereastră, în timp ce citea o carte.

Și probabil n-o observase el pentru că femeia părea complet absorbită de-a ei lectură, în timp ce nu departe de ea ardea un frumos foc în sobă care producea un sunet plăcut, de romantică atmosferă, de parcă flăcările celea ar fi vorbit între ele, într-o limbă învățată din cărți. Dar chiar și așa, chiar dacă atmosfera ceea era una care te îndemna la visare și uitare, nu era totuși un motiv pentru Sophie, care era o persoană mult prea rațională, ca să fie complet ruptă de realitate sau să nu observe, fie și doar cu coada ochiului, ceea ce se întâmpla în jur.

De aceea, auzindu-și soțul intrând atât de grăbit în cameră și urcând la etaj, femeia lăsă cartea pe măsuța de cafea și-și ridică privirea, îndreptându-și-o spre ușa de la intrare, așteptând ca el să se întoarcă cât de curând și s-o salute măcar.

Brian însă nu apăru nici după câteva minute bune, iar asta o făcu pe Sophie să fie neliniștită: „ce se întâmplă?” se întrebă ea, când simți o stranie senzație în piept, ceva ce ea nicicând mai înainte nu simțise atât de intens și, chiar dacă nu m-ai simțise ea ceva similar înainte, Sophie știa prea bine că acelui straniu sentiment i se spune anxietate, ceva care te lasă complet dezarmat și simțindu-te că n-ai aer.

Acea anxietate simțită de Sophie nu era totuși născută în al ei piept din teama de-al pierde pe Brian, căci nicicând nu-l iubise și el la fel de altfel. Dar chiar și așa, între cei doi soți era un sfânt jurământ pe care ei se angajaseră să nu-l încalce niciodată: „indiferent de ce nu se va întâmpla între noi în viitor, să nu uităm nicicând să ne spunem măcar „salut” atunci când ne întoarcem acasă.”

De fapt acestea au fost cuvintele Sophiei pe care ea i le spuse soțului în ziua când se căsătoriseră și, din acea zi, trecuseră deja 7 ani, 7 lungi ani în care ei nicicând nu-și încălcaseră promisiunea. Până în acea zi.

O ușă trântită la etajul superior o făcu deodată pe Sophie să tresară și să privească în sus, înțelegând prea bine că Brian se pare nu era în toane bune.

„Probleme în afaceri?” se întrebă ea, dar imediat alungă acel gând, știind prea bine cum îi merg treburile soțului, căci deși nu era o femeie căreia îi plăcea să-și bage nasul în toate, știa totuși prea bine cum merg afacerile familiei, căci de asta depindea foarte mult și starea ei. Și, precum știa că afacerile merg bine, la fel de bine știa că Brian era mai mult decât capabil să rezolve orice problemă, indiferent de natura ei. Acum însă, văzându-l atât de nervos, înțelese că de fapt până și Brian Beneath ajunse în încurcătură.

„E personal se pare,” se gândi Sophie, și-o urmă de furie i se schiță pe față ca o mărturie vie a furtunii născute înăuntrul ei, care începuse să „fiarbă” asemenea apei pe plită. Și, atât de brusc, Sophie realiză că tremura de fapt cu tot corpul.

Acel tremur însă nu era din cauza vreunui gând că Brian ar fi avut pe altcineva decât pe ea, căci mereu știuse despre aventurile lui și uneori chiar și-l încurajase când nu-i reproșase nicicând nimic. Dar, acel reproș al ei întârzia să apară tocmai pentru că se simțea vinovată și tocmai din această cauză ajunse în timp să nu m-ai atragă atenție la ce spuneau gurile rele nici despre el, nici despre ale lui amante, căci erau multe cele văzute la brațul lui Brian, care era un bărbat bine, un bărbat care știa a face o femeie să se simtă femeie și de aceea nu ducea nicicând lipsă de atenție și companie feminină.

Totuși, ceva în ultimul timp se schimbase la Brian și era ceva destul de vizibil, iar asta începu să-i displacă Sophiei, înțelegând prea bine că acea „alta,” care era în acele clipe lângă soțul ei, putea să-i amenințe într-un final statutul de soție legitimă, iar asta era deja ceva ce Sophie n-avea de gând să permită nici în ruptul capului.

De fapt, acea mare „vină” a Sophiei, pe care ea o simțea în fața lui Brian, era legată de faptul că se născuse bolnavă și, chiar de la naștere, doctorul le spuse părinților ei: „ceva-i în neregulă cu a ei inimă,” numai că medicii nu le putuseră spune acestora și ce exact era în neregulă cu ea. Totuși, ceea ce-a fost cu adevărat devastator și dureros a fost să i se spună, când avea vreo 15 ani, că nicicând n-o să poată deveni mamă, că corpul ei e prea slab pentru a suporta o sarcină, iar dacă și dacă rămâne cândva însărcinată și decide să păstreze copilul, atunci nimeni nu-i garantează cum se va termina de fapt totul atât pentru mamă, cât și pentru făt.

De aceea și decise Sophie ca nicicând să nu-și asume acel risc, căci prea se iubea pe sine pentru a-și permite să moară dintr-o prostie, căci a avea un copil era pentru ea doar un capriciu, unul prea scump pentru a-și permite totuși să și-l îndeplinească.

Dar, acea decizie o luase abia după zile întregi de bocete, închisă în a ei casă, când nu mânca nimic și nu voia să vadă pe nimeni, iar asta-i îngrijoră enorm pe părinții ei care nu știau ce să m-ai facă ca să-i intre în voie. Totuși deciseră ei să-i dea fetei timp să se obișnuiască cu idea, căci știau ei prea bine că-și dorea să devină mamă, iar acea veste, spusă așa pe nepusă masă, fusese cu adevărat bulversantă. Dar ceea ce decise Sophie într-un final fusese ceva ce ei puteau doar bănui: ea renunță complet la idea de-a deveni cândva mamă, spunându-le că iubește prea mult viața ca să-și permită să moară atât de prostește. Și, le m-ai spuse ea, că deși inițial se gândise să se călugărească, se răzgândise tot atât de repede, căci fiind unicul copil în familie ar fi cauzat prea multă durere și bătăi de cap părinților și de aceea alese calea cea mai ușoară: să trăiască așa cum îi plăcea ei.

Iar acel „așa cum îmi place mie,” avu într-un final un scop interesant: Sophie-și dorise să devină soția cuiva. Numai că timpul trecea și zvonurile despre a ei boală incurabilă se răspândiră cu repeziciune. De aceea, orice candidat pe care Sophie-l alegea, se „evapora” la fel de repede precum îi venea numele aceluia în gând.

„E din cauza că nimeni nu-și dorește o soție stearpă,” auzise Sophie cuvintele spuse printre lacrimi de mama ei tatălui, într-o zi, când cei doi se aflau în marea lor bibliotecă. Dar chiar dacă cuvintele mamei ei fură spuse cu durere, totuși îi sfâșiară complet inima lui Sophie, iar ea hotărî în acea clipă să facă tot ce trebuie de făcut, indiferent de consecințe, numai să găsească pe cineva s-o accepte și să părăsească odată acea casă, căci se simțea rănită și trădată prin faptul că până și părinții ei ajunseră s-o judece pentru o boală de care nu era vinovată.

Iar marele ei vis, acela de-a găsi pe cineva care să-i placă cu adevărat, se întâmplă într-o bună zi și atât de neașteptat.

În acea zi, când își văzu viitorul, se afla în Parcul Central al Londrei împreună cu o prietenă și, trecând pe una dintre alei, în timp ce cele două turuiau într-una ba despre una, ba despre alta, Sophie-l văzu pe Brian cu o altă doamnă, ambii așezați pe-o bancă și atât de captivați de-a lor discuție. Și, chiar dacă nu știa numele lui și nici al lui statut social, Brian deveni pentru Sophie un capriciu, ceva ce trebuia să aibă alături numaidecât de parcă el ar fi fost un simplu obiect.

Și, fiind fetița adorată a tatei, Sophie îl convinse destul de ușor pe Edward să accepte a ei căsătorie cu străinul pe care-l văzuse în parc, iar Edward făcu până și imposibilul ca s-o complacă. Din această cauză începu s-o însoțească la toate evenimentele mondene și la toate recepțiile care se organizau în acea perioadă și, chiar de întrebase el aproape de toți despre acel bărbat misterios pe care Sophie i-l descrise în cele mai calde culori, nu putu afla și pace cine să fie străinul.

Până într-o noapte de sfârșit de decembrie, la un bal organizat în casa lui Luis Chesterman când Christine i-l prezentă pe Brian lui Edward ca fiind vărul ei și fiul fostului său prieten Baron Beneath, iar Sophie putu astfel afla în sfârșit numele „capriciului” ei.

Iar ca să obțină acordul lui Brian pentru acel mariaj, îi dădu acestuia destulă avere ca „zestre.” Dar, chiar dacă toate cele oferite de Edward ca dar de nuntă însurățeilor nu era deloc de neglijat, nu fusese acesta motivul pentru care Brian acceptase să devină ginerele unui om atât de impozant precum era Edward Anderson Bell: ceea ce-l convinse cu adevărat pe Brian fu faptul că putea în sfârșit să-și asigure o poziție de invidiat în guvernul Angliei, avându-l pe Edward ca socru, căci chiar dacă Brian era sârguincios și mulți contau pe el în multe afaceri, era totuși tânăr și crescuse fără un părinte care să-i „paveze” multe drumuri spre succes, pentru a fi ușor de traversat. De aceea trebuia să găsească singur calea spre acel succes și fu de acord să facă asta chiar dacă se hotărâse el să se implice într-un mariaj despre care gurile rele îi spuseseră deja multe lucruri, precum boala incurabilă a Sophiei.

Pe lângă faimă și suport social, Brian obținu totuși și-o mulțime de afaceri din partea lui Edward, care rezultase destul de darnic în a cumpăra fericirea fiicei. Dar ceea ce nicicând nu obținuse Brian cu acea căsătorie fu o soție alături, căci, chiar din prima noapte după ce semnară actele de căsătorie, Sophie-i închise ușa în nas, spunându-i că nicicând nu va dormi în același pat cu el și dacă-și dorește atât de mult căldura și mângâierile unei femei în așternut, atunci va trebui să le caute în altă parte.

Iar Brian asta și făcu: găsi în afara casei ceea ce nu putu găsi înăuntrul ei - căldură sufletească și grijă, căci ori de câte ori se întorcea acasă o simțea atât de rece și atât de neprimitoare și cum putea fi altfel de fapt când alături de el în acea casă trăia însăși Crăiasa Zăpezii cu numele de Sophie Anderson Bell.

Era însă și-un mare plus în a lor uniune: faptul că putu găsi în ea un adevărat partener de afaceri, dacă nu o soție, căci avea o minte ascuțită și ageră, și putea „mirosi” de la kilometri distanță afacerile profitabile. Pe lângă aceste atuuri, Sophie avea și-o mulțime de cunoștințe în oraș care-o ajutau destul de mult de altfel cu „informații” în schimbul altor favoruri primite de la Sophie și Edward, nimic rușinos sau odios de altfel.

Însă, cu toată acea armonie între parteneri, Brian simți mereu că le lipsea ceva și acel ceva era ceea ce el își dorea de fapt cel mai mult: un copil, ceea ce nu-i putea oferi Sophie nicicând, iar asta-i frânse atât de mult inima bărbatului.

Dar, cu toate că Brian credea că ale sale preocupări nu-s observate, Sophie avea ochi buni la asta și înțelegea prea bine ceea ce-și dorea el. De aceea, într-una din zile când Brian picta în al său birou, ea ciocăni la ușă și-i spuse atât de senin: „pot accepta un copil al tău în această casă, doar dacă acel copil nu va avea o mamă lângă el,” iar cele spuse de Sophie îl uimiră de fapt pe bărbat atât de mult.

„Cu toate acestea însă și cu toată bunăvoința ta de-a accepta un copil al meu, știi prea bine că nu pot avea unul cu oricine. De ceea ce am eu nevoie e de un succesor, dar prin vinele acelui copil nu poate circula sângele oricărei femei și sunt mai mult decât sigur că nicio femeie în toate mințile din clasa mijlocie sau superioară n-ar accepta să-mi nască un copil la care să renunțe ulterior, știind prea bine poziția pe care-o poate avea lângă mine ca mamă a acelui prunc.”

Sophie însă nu se deranjă în privința celor spuse de Brian și-i răspunse c-o altă întrebare scurtă: „ce zici de ajutorul Christinei? Cred că ea te poate ajuta cu siguranță în asta.” Dar, deși ea crezuse că Brian îi va fi recunoscător pentru acel gând, aceasta-l enervă la culme.

„Cum poți vorbi astfel, Sophie?” strigă Brian înfuriat. „Știi prea bine că n-o să ajung să-i cer nicicând Christinei astfel de „favoruri.” Are o minte diabolică, ai uitat? Dacă fac asta, atunci nu voi fi nicicând în afara puterii ei. Mai bine renunț la al meu vis de-a avea un copil, decât să fiu în mâinile acelei femei fără scrupule.” Și, spunând asta, Brian părăsi biroul, trântind ușa în spatele lui.

După acea ceartă lipsi în jur de trei luni. Sophie însă nu se deranjă din cauza absenței lui, știind prea bine că se duse să locuiască într-una dintre casele de la țară, doar ca să n-o vadă. Așa că decise să-i dea puțin timp și nu-l deranjă vizitându-l.

Când se întoarse în oraș, trei luni mai târziu, Sophie-l întâmpină cu un zâmbet și nu m-ai aduseră nicicând apoi acel subiect în discuție. Chiar și așa, Sophie știa prea bine că el nu renunțase la idea de-a avea un copil și ea aștepta în liniște momentul când el o să se întoarcă acasă cu un nou-născut în brațe, știindu-l în permanență înconjurat de femei. Dar trecură zilele, apoi lunile, și într-un final anii trecură, dar nicicând în casa lui Beneath nu se auzise plânset sau gângurit de copil, iar asta o făcu pe Sophie să respire ușurată în cele din urmă, crezând că el se luase cu ale lui afaceri și aventuri și uitase de-al lui vis.

Cu toate acestea însă, Sophie se simțea și oarecum ciudat, căci chiar dacă răsuflase ea ușurată că nu i se aduse niciun prunc străin să-l țină în brațe, nu fusese totuși nicicând împotriva ideii de-a crește unul, căci adora copii, pur și simplu-i iubea, chiar dacă viața-i negase acest drept. Dar, pe lângă acel accept născut din dorința ei veche de-a fi mamă, Sophie simțea și gelozie – acel sentiment distrugător care-o făcea să tremure la gândul că va trebui poate cândva să-l împartă pe Brian cu un alt suflet.

Sophie tresări brusc când îl zări pe Bardain intrând în casă și ducând cu el un coș cu fructe pe care avea de gând să-l ducă la bucătărie. Și, când Bardain trecu prin fața ei, Sophie făcu un pas în fața lui, oprindu-l. „Ce se întâmplă cu domnul Beneath?” întrebă ea scurt, scrutându-l pe bătrânul căruțaș cu privirea.

„Nu știu, dacă sincer, doamnă Sophie,” îi răspunse sec Bardain și se duse în drumul lui.

Răspunsul lui o făcu însă pe Sophie să strâmbe din nas. Și cum nu de altfel, când știa prea bine ce fel de vulpoi bătrân era Bardain, care putea mirosi de la o poștă de fapt ale ei intenții și că, indiferent de ce ea n-ar face, el nicicând n-o să ajungă să-l trădeze pe al lui tânăr stăpân nici prin vorbe și nici prin fapte. Iar asta însemna un singur lucru: loialitate necondiționată cu Brian și nicicând cu a lui soție.

De aceea, găsind răspunsul lui Bardain absolut nefavorabil, Sophie se decise să afle singură răspunsurile la toate întrebările care-i roiau în cap. De aceea, după ce ezită pentru câteva clipe dacă să urce sau nu scările până la camera lui Brian, își apucă în cele din urmă poalele rochiei cu ambele mâini ca să nu se împiedice în ele și, după ce ajunse în fața ușii, ciocăni ușurel de trei ori în ea.

„Aș prefera să fiu lăsat singur, Sophie. Nu vreau să vorbesc cu nimeni acum. Te rog, lasă-mă singur!” îi spuse Brian cu glas supărat, dar asta nu era totuși un motiv decent pentru ca Sophie să plece. De aceea, apăsă cu toată puterea pe clanța acelei uși și intră în cameră.

După ce închise ușa în urma ei, Sophie se apropie de Brian care stătea în fața ferestrei în acele momente, cu spatele la ea, c-o mină serioasă, și cu pumnii strânși, un semn destul de clar de altfel că a ei „îndrăzneală” îl deranja enorm. Chiar și așa, decise să nu-i reproșeze acest fapt, căci era un domn, iar domnii nicicând nu se ceartă pentru nimicuri.

„Ce se întâmplă, Brian?” îl întrebă Sophie, privindu-l țintă. Dar, înainte ca el să apuce să spună măcar ceva, ea continuă. „Nu-mi spune că nu se întâmplă nimic, căci nu te cred, căci în acești șapte ani de când îți sunt soție am învățat să te cunosc și știu că nu-ți stă în fire să te comporți astfel. De aceea, îmi dau prea bine seama că al tău comportament trădează faptul că ești implicat în ceva ciudat și simt că această nouă stranie situație are cumva de-a face și cu mine. De ceea cred că am dreptul să aflu motivul. E cumva despre o altă femeie?”

„Și… dacă e așa?” întrebă Brian sec, întorcându-se brusc spre ea.

„Atunci o să te rog să te oprești imediat. Nu-i ceea ce-am decis noi,” spuse ea, privindu-l cu mândrie în ochi.

„N-o să fac asta, Sophie,” îi răspunse Brian hotărât. „Și, chiar de-mi pare rău că te rănesc spunând asta, n-o să fac nici măcar un pas în spate, căci chiar dacă-mi ești soție legitimă, n-ai reușit nicicând să-mi câștigi inima, precum n-ai reușit nicicând să intri în patul meu așa cum ea a făcut. Tocmai de aceea consider că nu ai dreptul să-mi ceri să renunț la ea de dragul tău.”

În acel moment, întreaga lume se prăbuși peste Sophie, căci de ce ea se temuse cel mai mult se întâmplase: o altă femeie-i luă locul lângă Brian și ea nu știa asta. Acum însă el îi spune să-l lase singur cu suferința lui cauzată de-o altă femeie: o intrusă, o rivală care încerca să-i distrugă căminul, în timp ce ea, Sophie Anderson Bell nu putea face nimic ca să împiedice asta, în timp ce cealaltă părea că are liber să-și îndeplinească al său obiectiv. Și… atât de brusc, Sophie căzu inconștientă la pământ.