„E prea frig în lume, când în suflet plouă”

„Cu siguranță e proastă,” bombăni Stan în timp ce încerca să se înfășoare mai bine în pătură, căci afară se stârni un vânt destul de capricios, care începu a-și face de cap prin acel pod pe jumătate descoperit, căci tot un vânt capricios din acela care se auzea și afară în acele clipe furase și „șapca” acelui locșor ce fusese odată destul de călduros. Acum însă era doar un loc în paragină prin care mișunau șoarecii, diverse ploșnițe, și vântul cela smintit care probabil nici el nu știa ce l-a apucat să bată așa din senin, dar totuși sufla din toată puterea și lui Stan i se părea că și mansarda ceea părăginită se clătina uneori ca o barcă prăpădită pe valuri.

Și nu degeaba își punea băiatul asemenea întrebări, căci vezi tu, vântul cela neascultător, lăsat complet de capul lui, sufla din ce în ce mai tare, iar asta deja începea să-l deranjeze, căci chiar dacă m-ai trăise el prin astfel de locuri friguroase și mai înainte, în seara aceea i se păru totuși diferit: frigul începuse din senin a tăia până la oase, făcând până și somnul să-l ocolească. Doar din când în când îl simțea pe Moș Ene gâdilindu-i nările de-l făcea să caște atât de tare că-și auzea până și timpanele pocnind ușurel. Însă, chiar și cu acel căscat prelung somnul nu se anina de-ale lui gene și pace.

Totuși, Stan hotărâse să nu se dea bătut și, în cele din urmă, strângând cât de tare putu, băiatul închise ochii, chemând cu gândul acel somn slobod să-l ia în brațe și să-l ducă pe tărâmuri necunoscute în timp ce-i săruta atât de dulce fruntea și simțea și palmele calde ale fericirii mângâindu-i părul.

Și nu era doar o încăpățânare a băiatului acel „trebuie să dorm neapărat,” la fel cum nu se încuraja el pe sine să facă asta doar așa, că n-avea ce face. Pur și simplu, în vise măcar, Stan putea să doarmă într-o cameră caldă, să aibă părinți iubitori alături, și trei mese pe zi. Dar, ce era cel mai dureros era faptul că băiatul începuse a uita deja ce-nseamnă să ai o familie, iar asta-i aducea tot mai mult în suflet supărarea.

Dar, chiar și așa, își spunea uneori că probabil așa a fost viața, de parcă viața ceea ar fi fost umană și-ar fi hotărât de una singură să-l ia din brațele calde și iubitoare ale mamei și să-l abandoneze la vârsta de trei ani pe scările bisericii. Apoi, tot viața ceea șugubeață se hotărâse că băiatul trebuie neapărat să trăiască printre călugări, măcar pentru cinci ani, și tot ea, vrând să-și bată joc de soartă, dădu foc abației în care trăia băiatul pe când acesta avea doar 8 ani.

Și-a vieții glumă șugubeață fusese de fapt una cu destule daune, căci abația ceea arse până-n temelii sub jocul stângaci, dar precis al flăcărilor, iar cel acuzat în cele din urmă ca fiind autorul incendiului cela fu Stan, căci vezi tu: cine altcineva ar dori răul unei vechi abații de lemn dacă nu „orfanul,” căci așa îl știa toată lumea la vremea aceea și probabil așa aveau să-l știe și de atunci încolo de nu se hotăra băiatul că era în sfârșit timpul să spele putina și, când toată lumea uitase de el și se văieta nevoie mare că le arsese minunăție de abație, Stan se făcu nevăzut.

De altfel, nimeni nici nu l-ar fi împiedicat să plece, căci erau și ei sătui să aibă grijă de-un băiat care rezultase bătăios, mereu pus pe harță, și mereu nemulțumit de viață. Dar și Stan nu era ușă de biserică, căci făcea el făcea tocmai pentru că se săturase până-n gât să urmeze reguli, să fie bătut și certat pentru orice boroboață și să i se arate limba ori de câte ori era prezent la biserică și veneau acolo și „alintații” satului. Și, când se hotărâse el să plece, drept frază de îmbărbătare ca să fie sigur că nu se răzgândește pe drum, Stan își spuse: „de rămân fie și măcar pentru încă o zi în Stanton ori sătucul ăsta dispare de pe fața pământului, ori dispar eu,” și cea mai plauzibilă și mai ușoară decizie de altfel i se păru băiatului să dispară el, iar cel mai aproape de acel sat era alt un mic sătuc cunoscut ca Stanway.

Iar Stanway nu era de altfel tare diferit de Stanton: aceleași case mici de piatră, aceeași arhitectură a clădirilor, aceleași străzi înguste și același maro-închis peste tot. Și… nici acel sătuc nu-i plăcu, în special după o bătaie serioasă cu alți copii ai străzii din cauza hranei, și într-o frumoasă zi de primăvară plecă spre vest, în trăsura unui negustor ce trecuse pe alături și căruia i se făcuse milă de ale sale picioare slăbănoage și osoase, și care-l duse până la destinația finală care fusese Brighton în cele din urmă.

Trecuseră deja 8 ani de când se stabilise cu traiul în Brighton, dar lui Stan i se părea și până-n ziua de azi că venise acolo abia ieri. Și acel „se stabilise cu traiul” era mai degrabă o afirmație mare, căci locul găsit ca fiind perfect pentru „trai” fusese o mansardă dărăpănată, iubită de vântul răzleț care hoinărea liber prin toate cotloanele ei și de șoarecii cărora nu le prea păsa de altfel unde-și duc somnul. Dar, chiar și în halul în care arăta acea mansardă, Stan o preferă în locul cartoanelor sub care obișnuise să doarmă până atunci sau în locul casei din nimicuri pe care și-o construise sub un pod, de îndată ce ajunse în acel orășel.

De altfel Stan a trăit destul de mult sub acel pod: vreo trei ani undeva, până în ziua când, fără voia lui, a fost martor la o crimă, iar asta la determinat să-și ia în cele din urmă tălpășița de prin acele locuri și să se tragă la adăpost mai sigur.

Și chiar dacă se puse băiatul la adăpost sigur… oricât de sigură putea fi numită acea mansardă… el încă-și amintea de acea noapte, când trei pierde-vară se năpustiră asupra unui biet trecător, care îndrăznise sărmanul să treacă pe sub acel pod, singur, la acea oră târzie, taman în timp ce ei erau acolo.

Și-l atacară cei trei derbedei pe sărmanul om, crezând că are bani sau măcar ceva de valoare la el. Numai că, după ce se săturară în sfârșit să-l lovească cu pumnii și picioarele, până cel căzut la pământ încetă să respire, aflară cu stupoare că n-avea decât 5 penny la el.

„Să-l ia naiba,” murmurase atunci unul dintre atacatori. „Cu 5 penny nicio cupă de vin bun nu cumpăr,” și scuipă acela cu dezgust în lături, „dară-mi-te să fi meritat a-mi pierde timpul cu el.”

„Și la ce ne-am așteptat?!” bombăni un alt derbedeu. „Scurtătura asta pe sub pod nu duce decât spre cartierele cele sărace. De asta mergea pe propriile picioare și nu într-o trăsură: din lipsă de bani, da noi ne-am gândit c-ar avea cine știe ce comori ascunse. Ce proști,” și-i trase și-o înjurătură zdravănă de răsunară împrejurimile, fără să-i pese de fel că puteau fi auziți.

Avea însă dreptate cel cu înjurătura: era sărman cel căzut victimă avariției lor și se întorcea târziu acasă tocmai pentru că rămase să-și ajute stăpânul pentru o lețcaie în plus și, pentru a nu cheltui ceea ce nu avea, alese acel drum pe sub pod spre al lui cartier sărăcăcios. Numai că, obosit și flămând cum era, uitase complet că acela era considerat de mulți drept drumul spre pierzanie și că nici mâțele și nici câinii vagabonzi nu se învârteau noaptea pe acolo de frica hoinarilor și-a vagabonzilor de teapa celor care-l atacaseră pe sărmanul om.

Dar, chiar de cei trei crezuseră că nu-i văzuse nimeni, Stan văzu însă totul, căci a lui căsuță construită din cartoane și alte nimicuri se afla atât de aproape de pod, pe-o margine de pământ un pic mai ridicată, dar cumva ascunsă lângă unul dintre pilonii din stânga podului. Și, când își alese el loc de casă anume acolo, probabil însuși Dumnezeu îi puse acel gând în minte: să-și construiască a lui căsuță sărăcăcioasă sub aripa protectoare a scheletului podului, undeva nu la vedere, ca să fie ferit de ochi răi și de minți și mai periculoase decât însăși moartea. Și chiar îi mulțumea Stan lui Dumnezeu în acele clipe că nu-l văzură cei trei pe dânsul, căci la sigur le-ar fi căzut el victimă în seara aceea și nu sărmanul călător trudit.

Deodată însă Stan se scutură în al său așternut rece când își aminti de acea noapte și când vântul șuieră prelung prin spărtura ceea destul de largă a acoperișului. Și atunci, ca și în noaptea aceea după întâlnirea cu Beth, mersese devreme la culcare, gândindu-se că-i o idee mai bună să doarmă decât să stea cu gândul la mâncare. Și la sigur era o opțiune bună asta cu somnul, căci atunci când dormea nu simțea foamea chiorăindu-i prin mațe și nici frigul strângându-l cu putere în brațe. Și m-ai era încă ceva bun în acel somn – faptul că putea visa la un foc zdravăn în vatră, c-o farfurie aburindă sub nas și care mirosea dumnezeiește și cu cineva alături de el care să-i țină de urât și să nu se creadă chiar atât de singur pe lume.

Dar, somnul cela dulce-i fu întrerupt pe la miezul nopții, când auzi pe cineva strigând ca din gură de șarpe. De aceea se ridică brusc pe șezute și trase cu urechea înspre locul de unde se auzise strigătul. Se liniști însă secunde după aceea auzind iar liniștea șuierându-i pe lângă urechi și se gândi că fusese probabil vreun bețiv pe care-l purta noaptea și demonii lui Bahus prin acele locuri, în căutarea vremurilor de demult.

Totuși, chiar dacă-și spuse asta în minte, sufletul îi dădu de știre să fie atent, căci lucrurile puteau fi nu chiar așa cum și le imaginase el. Tocmai de aceea, tocmai pentru că iubea enorm să-și asculte sufletul, Stan se ridică pe șezute și ascultă pentru o lungă vreme șoapta nopții. Apoi, după o lungă perioadă de liniște, auzi din nou un strigăt scurt, asemănător cu un plâns sau cu rugăminți șoptite doar de cineva căruia viața-i atârna de-un fir de ață și cerea îndurare.

Asta și-l făcu pe Stan să se tragă spre ușa căsuței lui de cartoane, mergând în patru labe ca să n-o strice, căci n-avuse material mult pentru a ridica una ca să poată să stea el în picioare în ea și, ajuns în ușa aceea dintre două cartoane, auzi un râset ascuțit și oarecum enervant.

„A naibii de ciudat!” bombăni atunci băiatul și, după ce se îmbărbătă pe sine secunde bune după aceea, își părăsi al lui culcuș și se furișă spre locul cu pricina, de unde se auzise mai înainte acel strigăt înfundat și mai apoi râsul cela de cucuvea ce și-a pierdut probabil mințile pe timp de noapte.

Dar, chiar dacă se îmbărbăta-se el destul de mult să se apropie de acel loc, totuși îl cam strângea frica în spate. De aceea, decise să fie mai tăcut decât un șoarece și mai șiret decât o pisică, căci… vorba ceea: să fii precaut nu strică deloc. Și făcu bine, căci ținea băiatul destul de mult la viața lui. Așa că, pentru a nu fi văzut, se apropie foarte mult de baza pilonilor din partea opusă podului și a locului cu pricina și, furișându-se practic în patru labe, se apropie destul de mult de locul de unde se auziră zgomotele.

Astfel fu cum îi putu el vedea în sfârșit pe cei trei derbedei lovind cu picioarele în cineva sau ceva de parcă ar fi fost sac de box. Totuși, chiar dacă vedea băiatul că cei trei lovesc cu bestialitate, totuși nu văzu cine sau ce era obiectul asupra căruia cei trei își vărsau furia.

„Probabil c-au găsit vreo sărmană mâță pe care-o chinuie acum,” se gândi băiatul când simți cum inima i se strânge de durere în piept, căci era jelos de felul lui. Totuși, chiar dacă-și dorea enorm să salveze acel biet suflet din ghearele atacatorilor, știa prea bine că n-are el acea putere. De aceea, își zise într-un târziu că chiar de frica-i rușinoasă e și sănătoasă, și de aceea avu de gând să se întoarcă la căsuța lui, să strângă cele câteva zdrențe pe care le considera a lui avere și s-o șteargă de pe teritoriul cela.

Numai că, imediat ce întoarse spatele acelui loc, se opri brusc, auzind o voce necunoscută zicând: „m-ai respiră încă?”

„Nu cred,” răspunse un altul. „Cred că am întrecut de data asta măsura cu el, frate. Dar…”

„La dracu!” spuse un al treilea. „Și când te gândești că ne-am pierdut timpul cu guzganul ăsta numai pentru 5 penny,” și, de furie nebună ce iar puse stăpânire pe el, îi dădu iar două picioare celui căzut.

Acela însă nu scoase nici măcar un sunet. De aceea și-și astupase Stan gura cu ambele mâini: de frică să nu fie auzit, căci înțelese că cel căzut era deja mort și că-l uciseră cei trei. Și… începu sărmanul băiat să tremure deodată ca frunza în timp ce se târa în spate. Dar, spre nenorocul lui, lovi o piatră care se rostogoli brusc la vale și, când se lovi de pilonul la baza căruia se afla o bucată de metal, făcu să răsune locul cela de parcă ar fi fost într-un butoi gol.

„Cine-i acolo?” strigă unul dintre atacatori, iar al lui strigăt diavolesc îl făcu pe Stan să tresară. Dar… n-așteptă el să vadă ce-o m-ai zice ăla, căci știa prea bine că și fără cuvinte adăugătoare era slută treaba. Așa că-și luă picioarele dea spinare și fugi cât îl ținură puterile departe-departe de acele locuri, uitând și de-ale sale zdrențe și de tot.

Și fugi Stan în noaptea aceea fără măcar să se uite în urmă, chiar dacă-i auzea pe cei trei fugind după el. Dar, cum numi Stan ulterior acea noapte - „una de noroc,” nu reușiră cei trei să pună laba pe el, nu că Stan le-ar fi permis să facă asta, căci sărmanul fugise tot drumul peste câmp și-o ținu el tot o fugă până ajunse de intrase în oraș. Apoi, imediat ce ajunse el la periferie, știind prea bine acele locuri, se băgă prin toate cotloanele știute doar ca să i se piardă urma. Astfel, fiind ascuns într-o gaură veche a cuptorului unei foste fierării, îi văzu pe cei trei urmăritori trecând pe alături, tot înjurând și blestemând că nu reușiră să dea cu intrusul și să-l învețe și pe ăla minte să nu-și m-ai bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Răsuflă ușurat cam vreo oră după ce ei trecuseră și nu dădură cu el. Dar, deși era un loc sigur acel cotlon, Stan decise că totuși nu-i o idee bună să stea pe loc, că cei trei s-ar fi putut întoarce și, văzând că-i loc abandonat, și-ar fi putut da seama că-i ascuns acolo.

De aceea, după ce stătu o bună bucată de vreme tot trăgând cu urechea să vadă de nu se aud zgomote prin preajmă și doar după ce se asigură că-i liniște mortală în jur, Stan se iți din a lui văgăună și, cu mersul furișat al unei pisici în timpul vânătorii, părăsi acea veche fierărie și se făcu nevăzut pe străzile Brighton-ului.

Era în zori când ajunse în sfârșit în centrul orașului și, pentru a se încălzi, se trase mai lângă ușa unei brutării care avea un mic acoperiș și era mai dosită. Dar, mult timp nu putu sta acolo, căci imediat ce brutarul veni să deschidă afacerea, văzându-l pe micul cerșetor stând în ușa brutăriei, crezu că voia să fure ceva și-l alungă de acolo în șuturi, fără măcar să se sinchisească să-l întrebe ce se întâmplase.

De altfel, nici Stan n-a stat să-i explice idiotului cela de brutar ce se întâmplase. Chiar după primul șut primit, care-l trezi din somnul iepurește, săltă în sus și se făcu nevăzut, tot auzind strigătele și înjurăturile brutarului, că să nu-l m-ai prindă pe acolo sau îi rupe picioarele de-l m-ai vede încă odată dând târcoale brutăriei lui.

Apoi, după o altă perioadă bună de fugă pe străzile celea aproape goale, Stan se opri în fața stației de poliție și se holbă îndelung la ușa ei, stând pe gânduri: să intre și să spună acelora ce văzuse în noaptea ceia sau m-ai bine să-și țină gura.

Și cea m-ai bună decizie fu să-și țină gura, căci - fiind copilul străzii - la sigur ar fi fost considerat principalul vinovat ca și în cazul incendiului din abație și asta era o lege știută de altfel: de se întâmpla ceva rău prin preajma vreunui orfan sau cerșetor, vinovat era acela de prost că fusese prin acele locuri taman în momentul cela și nu m-ai stăteau alții să cerceteze de-i drept asta sau nu. Pentru ei conta doar că „vinovatul” fusese prins și-și căutau apoi de viață.

De fapt Stan avea dreptate, în felul lui, căci, câteva zile după incident, află cu stupoare că cazul fusese închis din lipsă de probe, dar el era mai mult decât sigur că nimeni de fapt nici nu se deranjase să investigheze, căci victima nu era decât un alt sărăntoc, al cărui caz nu atrăgea interesul societății, și, prin urmare, nici poliția n-avea de ce să-și bată capul c-o cauză pierdută din start.

Ceea ce însă-i cătrăni și mai mult sufletul lui Stan, și așa plin de ură față de întreaga societate, fu să-l audă pe unul din „curcani,” cum îi numea el pe polițiști, spunându-i unui al doilea în timp ce se aflau în plină stradă, fumând ale lor pipe și cu ochii după domnișoare frumoase: „încă un sărăntoc mort. Și ce? Las să-i m-ai scuture moartea, căci numai pacoste avem cu ei. Astfel, mort și îngropat, dă șansa altora la viață, neconsumând bunătate de pâine ce poate servi altora.”

Anume această frază a „curcanului,” spusă poate într-o doară sau din încercarea de-a părea „cool” în fața doamnelor de societate îi dădu de înțeles băiatului de 11 ani că nu trebuie nicicând să se încreadă în nimeni, ci numai în sine. De aceea și tăcu despre ce văzuse în noaptea cu pricina și, în loc să-și m-ai bată capul cu poliția și cu societatea nepăsătoare, se duse pe furiș în locul cela de-și strânse ale lui zdrențe, ca mai apoi să găsească acea mansardă dărăpănată și să pună „stăpânire” pe ea, căci iarna era aproape și avea nevoie de-un loc măcar cât de cât cald și la adăpost.

Și găsi el acea mansardă după multe zile de căutare în care văzu cu stupoare că toate „locurile bune” din oraș erau deja ocupate. Și, chiar dacă mansarda găsită de el era într-o clădire abandonată, cu acoperișul într-o rână și cu pereții gata-gata să se risipească, Stan își spuse că mai bine ceva, decât nimic, căci locușorul cela din colț, care m-ai avea încă o bucată de acoperiș deasupra, era totuși un loc ferit, decât sub acel pod unde puteau da toți derbedeii de el.

Numai că, chiar de locul era ferit de „ochi răi,” nu la fel se întâmpla și cu ploaia și frigul care colindau mansarda ceea de parcă era stradă asfaltată. Dar, chiar și așa, băiatul își spusă că „cu mai multe haine pe el e destul de cald și acolo.”

Problema rămânea însă mâncarea, căci dacă vara m-ai găsești să șterpelești un fruct ceva, iarna era într-adevăr o problemă, iar la coșurile de gunoi unde se putea găsi câte-o cojiță uscată de pâine întotdeauna se iscau bătăi strașnice, căci cojițele celea erau câteva, pe când copii străzii erau mulți.

Avu însă Stan noroc cu asta, căci, un pic mai în josul străzii unde-și găsise el „cuibușor” de trai, se afla un mic local în care se servea lichior tare, local pe care mulți bețivi îl frecventau seară de seară și care, în marea majoritate a cazurilor nu erau în stare să se întoarcă la casele lor pe propriile picioare. De aceea proprietara căută pe cineva s-o ajute cu „diligențele,” iar cel potrivit pentru acest job fusese Stan fără doar și poate care ajunse să cunoască Brighton-ul ca pe cele cinci degete de la mână.

Astfel ajunse Stan de făcuse cunoștință cu domnișoara Almont, proprietara acelui local, care-i promise trei mese pe zi și loc de încălzit pe timpul iernii, dac-o ajuta cu cele trebuincioase.

Iar Stan acceptă acel târg din prima, căci i se păru lui destul de corect să fie plătit cu mâncare și să aibă loc să se încălzească în nopțile geroase, decât să i se dea bani, pe care probabil i-ar fi pierdut în luptele cu ceilalți băieți ai străzii, mai mari decât el și care știau prea bine cum să-l „scuture” de ce era al lui, căci chiar dacă Stan era inteligent la ale lui, totuși era singur în fața multora, care de cele mai multe ori ajungeau să se adune în găști, înțelegând că astfel e mai ușor de șterpelit, fără să fii prins.

Pentru domnișoara Almont fu de asemenea o afacere profitabilă asta cu angajarea lui Stan, căci a hrăni un cerșetor cu resturile rămase de la clienți nu era cine știe ce mare pierdere. Dar, ceea ce ea considera caritate, pentru Stan era festin, căci de când părăsise abația uitase cum e să ai trei mese calde pe zi și cum e să simți căldura focului bătându-ți puternic în față. De aceea, să fugă de colo-colo cu cerințele clienților domnișoarei Almont, ca mai apoi să nu simtă foamea, era ca un joc dea viața pentru sărmanul băiat.

Dar, ca orice angajat care se respectă, Stan ceru domnișoarei Almont să-i fie acordată o zi liberă, pentru ale sale „afaceri personale,” iar ziua aceea, când el o întâlnise în plină stradă pe Beth, rezultase a fi anume una dintre acele zile când se putea bucura de libertatea lui.

Era o zi de luni când o găsi pe Beth, atunci când „Poneiul Roșu” nu avea prea mulți clienți, iar prezența băiatului acolo nu era necesară. De aceea, merse să facă o plimbare, după ce servise un prânz sărăcăcios în bucătăria domnișoarei Almont, care fusese de fapt singura lui mâncare pe ziua aceea, căci în zilele libere primea doar prânzul, în loc de trei mese.

Astfel, ajunse pe acea străduță îngustă în jur de 1 după amiază - taman când era momentul perfect să asculte niște muzică, căci anume pe străduța ceea își ducea veacul un sărman muzician care cânta pentru câțiva penny la acel colț de stradă. Numai că, în loc să asculte acel frumos scârțâit de vioară cum se întâmpla de fiecare dată, lui Stan îi fu dat să audă bocetul enervant al unei străine fete.

Apoi, după ce se calmă un pic și în locul supărării se aciuă plictiseala în sufletul lui, Stan se gândi că era timpul să plece. Totuși, chiar și o oră după aceea stătu pe loc și-o ascultă pe Beth bocind, întrebându-se în sine „când Doamne va seca odată râul cela de lacrimi?!” Numai că uită că aștepta un răspuns de la Dumnezeu, despre lacrimile celea ce păreau că izvorau din sufletul lui Beth, în momentul în care-i văzuse ochii.

Asta-l făcu să-și ațintească privirea asupra ei și văzu că fata avea ochii roșii de la atâta plâns și numai negrul retinei strălucea sub acea perdea de lacrimi care m-ai rămaseră neplânse. Apoi, atât de brusc că și el se minună de ce făcu asta, Stan surâse și motivul zâmbetului lui larg fu să realizeze că compara acei ochi cu ai unui șoarece speriat care habar n-avea unde să se ascundă ca să se păzească de dușmanca mâță.

De aceea și-o prinse pe fată de mână și decise s-o salveze: din cauza acelor ochi, chiar dacă nu știa ce nume să dea mai exact acelui impuls straniu simțit în inimă care-l făcu să se apropie de ea, să întindă mâna și s-o prindă de braț, exact în clipa în care putea ajunge sărmana sub copitele acelor cai nărăvași.

Apoi, după ce se opriră pe acea băncuță dărăpănată și-o privi mai bine, se întrebă dintr-o dată ce-l apucase totuși de se legase de fata ceea, căci nu era ea cine știe ce frumoasă - nu că ar fi ajutat el multe fete frumoase la viața lui, și nici deșteaptă foc nu părea. Totuși, se prinse pe sine în capcana propriei ciudățenii și ignoranțe, iar asta era deja straniu.

„Au fost de vină ochii ceia se pare!” își spuse băiatul într-un târziu și zâmbi. „Din cauza acelor ochi mici de șoarece speriat am ajuns să-mi calc pe orgoliu,” și Stan se foi deodată în patul lui rece din zdrențe și deschise larg ochii, ațintindu-i asupra găurii imense din acoperiș.

Și iar zâmbi, chiar dacă gura ceea căscată din pod ar fi trebuit să-l pună pe gânduri, și iar murmură un „e cu siguranță dusă rău cu capul de-a ajuns să lase o cameră caldă chiar în ajunul iernii, când vântul te taie până la oase, și să ajungă să umble pe străzi de nebună, căutând pe cineva care-a abandonat-o. E la sigur o proastă dacă a făcut asta, mai ales neștiind unde Dumnezeu acea persoană țâfnoasă și fără minte a plecat în cele din urmă. Dar… la ce m-aș fi putut aștepta de la o fată cu ochi de șoarece speriat?!”

Numai că ochii ceia negri, care-l făcuseră totuși pe el să-și piardă capul, spuneau totuși o cu totul altă poveste și că de fapt decizia lui Beth fusese influențată nu doar de-o simplă nebunie de moment.

Dar… a lui neînțelegere cu lumea avea probabil legătură cu al lui trecut, căci atunci când îl abandonară pe scările acelei biserici, nu se sinchisiră totuși să lase măcar o hârtiuță ceva pe care să-i fi scris al lui nume. Asta însă nu-l deranjă prea mult, până în acea zi când, pentru prima dată în viața lui, Stan simți că ar fi vrut să știe mai multe despre sine și despre viață, să știe de ce ajung totuși oamenii să facă astfel de lucruri, precum acela de-a găsi o ființă dragă ce s-a pierdut în lume.

Totuși, chiar dacă nu știa multe lucruri, Stan se decise s-o ajute pe acea fată cu ochi negri de șoarece și-o duse chiar în acea seară și-o prezentă în fața domnișoarei Almont, știind prea bine că ea căuta pe cineva s-o ajute în nopțile aglomerate. Și-o prezentase el domnișoarei Almont pe Beth nu doar pentru a face o faptă bună, ci mai mult pentru că simțise ceva straniu pentru ea, ceva care-i spuse că nu-i bine ca o copilă ca ea să simtă frigul nopților de octombrie și că chiar de i-ar fi plăcut să nu se m-ai simtă singur în acea mansardă dărăpănată, Stan preferă totuși să renunțe la ea.

„Poneiul Roșu,” bombăni deodată Stan fericit și zâmbi, dar al lui zâmbet tâmp era de data asta din cauza acelui nume care-l făcea de fiecare dată să zâmbească, căci la sigur domnișoara Almont n-a văzut la viața ei un ponei, de crede că există din cei roșii. Dar chiar de Stan știa prea bine că nu există ponei roșii, totuși decise băiatul c-ar fi nepoliticos să-i spună domnișoarei Almont despre asta. Astfel, cu acel gând în minte și c-un zâmbet tâmp pe față, adormi Stan în cele din urmă, legănat de muzica stranie a vântului care șuiera prin cotloane, verificând de nu-s găuri prin care să se strecoare în timp ce colinda acel colțișor dărăpănat, căci era și vântul cela curios se pare să afle cum e să petreci o noapte la cald și cum e să lași a doua dimineață acea casă unde-ai fost musafir peste noapte, ca mai apoi s-alerge la Stan, pe care-l considera prieten, și să-i spună și lui cum se simte viața în interiorul unei case calde în nopțile reci de octombrie.