„În inima mea există o cameră aparte anume pentru prieteni, iar ea a fost rezervată pentru tine, dragă domnișoară Stonebridge”

Trecuseră deja câteva ore de când Beth părăsise casa Stonebridge-lor și plecase în căutarea Evei, dar până în acel moment nu găsise nicio urmă de-a ei sau măcar încotro se îndreptase sau unde-ar putea totuși fi.

Își amintea doar faptul că trăsura în care Eva se afla când părăsise Image-ul o luase spre Nord, pe acel drum greoi de pădure. Și… cam atât. În rest, n-avea nici cea mai mică idee încotro o luaseră mai apoi sau care le fusese totuși destinația finală.

Dar, imediat ce ieși din Image, Beth se opri pentru o vreme și privi în jur, la acea natură de octombrie ce părea atât de ademenitoare, chiar dacă supraîncărcată cu picături de ploaie și chiar dacă devenea extrem de rece în ultima vreme, chiar și pentru acea perioadă a anului, de parcă n-ar fi fost mijloc de toamnă, ci undeva spre începutul iernii.

Chiar și așa, cu toată răceala și umezeala din jur, acel covor întunecat de verde și galben, văzut pretutindeni pe câmpii, printre crengile copacilor și chiar pe pământ era cu adevărat superb, ca o altercație de culori stranii ce se luaseră la bătaie tocmai pentru că nu putuseră ajunge la un consens care din ele e mai frumoasă. De aceea își făcuseră de cap cu haina toamnei, făcând-o să pară ciudată, de parcă s-ar fi vărsat multiple vopsele peste ea și nicidecum nu se dădeau niciuna bătută ca să lase loc toamnei adevărate să picteze totul în cărămiziu, până la capăt.

Numai ici și colo se vedeau pete negre și umede de pământ rânced, straturi lipsite de haina mătăsoasă a ierbii care dispăruse în cele din urmă undeva după ce-o găleată imensă de cerneală cerească fu aruncată peste ea, colorând-o în sumbru. Totuși, m-ai străluceau pe ici și colo frunze verzi, de-un verde-briliant, a vieții ce nu se lăsa dusă de pe acele meleaguri și m-ai scăpase câte-un mugur pe copaci sau m-ai încolțise vreun fir verde de iarbă atunci când era mai cald, crezând că e iarăși primăvară.

Și anume acea splendoare de vise, de natură, și de amintiri, o opriră de fapt pe Beth locului și cuibăriră îndoiala în al ei suflet, căci… oriunde-și arunca privirea putea găsi un colț din al ei suflet, din al ei trecut, și din ale ei vise, de când ea și Eva trecuseră cândva pe acolo, colindând împrejurimile.

Trezită însă din al ei vis cu ochii deschiși, Beth se uită în depărtare, la trăsura unui negustor care se apropia de ea din stânga. Și ea se holbă la acel oaspete nepoftit care îndrăznise ai deranja singurătatea cu ochi de fiară, cumva pe sub sprâncene, strâmbând din nas și încrețindu-și pe alocuri fruntea, în timp ce ochii ei scăpărau puțin sub focul toamnei, îngustați atât încât doar să-l zărească pe intrus pentru a nu-i sări asupra și-al pedepsi pentru a lui „impolitețe” de-ai deranja visarea. Se calmă însă cât de curând, după ce inspiră adânc, apoi expiră, și iar m-ai luă o gură din acel aer răcoritor care-o făcea să se înfioare, ca mai apoi să întoarcă spatele acelei trăsuri și să meargă cu pași ușori înaintea ei.

Totuși, drumul era destul de dificil de umblat după ce plouase cu găleata toată noaptea, iar firele uscate de iarbă, încărcate până la refuz cu picături și dor, îi udau din plin picioarele, făcând-o să alunece pe alocuri, să nimerească într-o capcană de glod în altele, făcând-o să pară un mic robot ce abia învățase să se miște: mecanic, desigur.

Asta însă n-o deranjă deloc pe Beth și nici n-o descurajă, căci era mai mult decât convinsă s-o găsească pe-a ei domnișoară Stonebridge cu orice preț, chiar și cu acela al propriului suflet obosit sau în ruine.

Tresări însă auzind vocea bătrânului negustor în spatele ei: „ați pornit la drum lung se pare?”

„Se poate spune și așa,” răspunse Beth simplu, fără măcar să-l privească.

„Vă pot duce eu pân unde se vor despărți ale noastre drumuri, dacă nu-i cu deranj. Pentru mine nu este, căci… și drumu-i lung și ne-om ține de urât, da am și loc destul în astă veche trăsură. De aceea nu mi-i greu să pun umărul și să ajut un călător obosit prins la nevoie.”

„Știu și eu,” răspunse sec Beth.

„Totuși… nu-i drum ușor, da și pân la următorul sat e vreme de câteva zile de mers pe jos,” insistă bătrânul, fără urmă de viclenie sau răutate în glas.

Beth scoase însă un „hmm” abia auzit, căci aveau sens cele spuse de el - pân la următorul sat erau în jur de 4km și, de-ar fi parcurs acea distanță pe jos și pe așa o vreme, i-ar fi luat în loc de două ore vreo cinci și, chiar de trăise ea o viață la țară și era obișnuită cu astfel de drumuri, știa totuși prea bine că n-o să reziste. Și n-ar fi rezistat ea nu pentru că nu-i ajungea duhul, ci pentru că n-ar fi ținut-o puterile, căci muncea mult în casa Stonebridge-lor, dar totuși munca ceea nu era atât de grea și m-ai avea ea timp și să se odihnească pe alocuri și să se îngrijească și de restul lucrurilor de care trebuia să se ocupe. Afară însă și cu ploaia care se vestea din nou la orizont, ar fi fost cu adevărat o problemă.

„O fi totuși un om bun,” își spuse Beth în sinea ei, văzând că el continua să meargă la trapul calului, dar cumva în ritmul pașilor ei, așteptând un răspuns, căci vremea într-adevăr părea să se strice, mai ales privind la galopul cela nebun de cai plumburii de nori, cețoși și burduhoși de altfel, care păreau că duc în ale lor cețoase burduhane întreg potopul ce-ar fi putut îneca fără doar și poate pământul și nu-l lăsa pe el inima să lase o biată copilă singură, pe așa o vreme, în plata Domnului.

În cele din urmă Beth își călcă pe inimă și urcă în trăsură, în partea din spate, acolo unde negustorul își avea marfa și-un mic scăunel c-o bucată de blană pe el să țină de cald, care servea mai mult decât perfect pentru a-și odihni ale ei obosite mădulare.

Și când Beth era deja urcată și așezată comodă pe-al ei scăunel, negustorul trase de hățuri și cei doi cai surii ai săi se urniră din loc.

Beth însă se uită spre el cu atenție, încercând să-i deslușească trăsăturile feței, să înțeleagă măcar cu cine avea de-a face. Astfel văzu că era un bărbat cam la șaizeci de ani, cu barbă și păr sur, cu piele gălbuie datorată asprimii vremii care-o colora în roșu pe alocuri când frigul devenea mai tăios, iar acel roșu se vedea în special pe vârful nasului lui mare, dar totuși bine conturat, un nas de roman după cum l-ar fi catalogat cunoscătorii, care practic nu se deformase de-a lungul vremii. Și devenea acel nas roșu din cauza frigului, chiar dacă bărbatul era îmbrăcat destul de gros și avea și-n picioare pâslari groși și călduroși să-l apere de acel sărut amar și înșelător al toamnei.

Ceea ce-i atrase însă atenție lui Beth fură ale sale mâini mari, butucănoase, chiar dacă nu un pic grosolane datorită bătăturilor ce le făceau să pară aspre la prima vedere. Totuși, fetei i se păru că acele mâini sunt calde, mâini de tată, grijulii, ce avuseră grijă de puseră pe picioare destui copii la viața lui.

Și zâmbi fata, atât de trist la acel gând, în timp ce privea a lui cușmă din blană de miel, căptușită bine pe dinăuntru și pe care bărbatul și-o trase bine pe frunte ca să poată face față astfel vântului. Totuși, ochii lui Beth începură deodată să se încețoșeze și brusc își duse a ei mână la ai ei ochi și-i frecă îndelung pentru a-și readuce claritatea în priviri.

Se minună însă simțindu-și podul palmei umed și, când privi mai bine la el, văzu că era sărutat de picături fugare. „S-o fi început ploaia?” se întrebă fata, dar realiză că era un pic naivă a ei întrebare, căci se afla în acea clipă sub pelerina acelei trăsuri negustorești, prin care n-avea cum de altfel să pătrundă ploaia, nici măcar cele mai rebele picături ale ei.

„Lacrimi,” murmură Beth în cele din urmă. „Probabil sunt lacrimi ce-mi scaldă pielea în vise,” adăugă ea, hotărând să devină brusc poetică, deși era doar un fragment fugar dintr-o carte pe care Eva i-o citise cândva, dar al cărei denumire nu și-o putea aminti și pace.

De aceea decise că-i mai bine totuși să privească zarea, decât să-și chinuie mintea cu lucruri inutile și făcu bine, căci acele culori splendide ale toamnei îi pătrunseră în suflet, dându-i puțină alinare, chiar dacă nu-i putură alunga întru totul tristețea.

„Mergi să vizitezi o rudă sau doar afaceri?” se interesă bătrânul negustor, m-ai trăgând odată de acele hățuri și grăbind caii pe același drum de pădure pe care Eva dispăruse în trăsura lui Albert și a lui Emily, cu o seară în urmă.

„Ba nu. Nu merg să vizitez pe nimeni. Doar caut pe cineva,” răspunse Beth abia auzit, simțind tristețea gâtuindu-i din nou sufletul și-o lacrimă răzleață i se prelinse pe obraji.

„Să cauți pe cineva? De ce? E dispărută cumva acea persoană?” insistă moșneagul în al său mic interogatoriu.

„Nu. Doar a plecat,” răspunse Beth iarăși cu jumătate de voce și privi în față.

Și zâmbi iar trist, văzând copacii alergând în spatele trăsurii, în timp ce galopul celor doi cai surii îi mișcau pe ei în față, în direcție opusă copacilor, dar totuși pe aceeași paralelă cu acel drum străin. Iar asta o făcu pe Beth să strângă puternic ai ei pumnișori, văzând lăsat în urmă al ei sătuc natal, ale ei locuri iubite și după care-i cântase odată sufletul, unde învățase a iubi, a ține la cineva cu adevărat, ce-nseamnă prietenia și ce-i poate chiar și viața învățase ea.

Numai că începuse să vrea totuși să fugă cât mai departe de acele locuri, căci la fel cum o făcură să simtă o mare de fericire în al ei suflet, la fel îi înecară inima într-o imensă tristețe, când locurile acelea și viața o goniră pe Eva afară din Image, iar atunci, în acea zi mohorâtă de mijloc de octombrie, o forțară și pe Beth să-și ia lumea-n cap în cele din urmă.

„Dacă cineva lipsește poate fi doar pentru două motive,” spuse negustorul, iar ale lui cuvinte, chiar dacă auzite de departe, o făcură pe Beth să-și ciulească urechile sufletului și să asculte în tăcere: „e fie pentru că nu se poate întoarce din cauza a cuiva, fie că nu vrea să se întoarcă. Și, ca să înțelegi până la urmă de unde bate vântul și dacă merită să te implici și să te amărăști într-atâta, întreabă-te pe tine mai întâi care dintre aceste două pricini ar fi putut-o motiva pe acea persoană dragă ție pe care-o cauți să nu se întoarcă la tine. Și, doar aflând acel tainic răspuns, dă piept cu viața, căci chiar dacă nu toate adevărurile sunt plăcute, ele măcar sunt de folos și-ți ghidează pașii anume acolo unde-ar trebui ei să ajungă. Iar de cei cărora nu le pasă de tine sau nu vor să te găsească, pur și simplu nu-ți bate capul și vezi-ți de viața ta, căci așa-i legea firii și gândul omului: se întoarce la rădăcini și la oamenii care i-au iubit odată în vremuri grele doar în vremuri de cumpănă, în vremuri când simte c-a pierdut tot și nu știe cum s-o ia de la capăt.” Apoi bătrânul tăcu, de parcă spusese tot ce avuse pe suflet în acea scurtă frază pe care-o rostise cu voce neutrală și, pe înfundate, dar totuși din suflet, începuse a fredona o melodie.

Iar acea melodie, chiar dacă răsuna pe alocuri banal, era totuși una care te pătrundea la inimă, căci vezi tu, era se pare o melodie personală, ceva născut în al său cap, dar trecut prin al său suflet, o melodie în care probabil pusese el amintiri și trăiri de-odinioară, povestind despre vremuri trecute, ce nu se vor întoarce nicicând înapoi.

Dar chiar și așa, ascultând acea fredonare, ca un prelung șuierat pe buze, Beth se simți ciudat, căci ale bătrânului cuvinte fură mai puternice și-o pătrunseră adânc în suflet și acceptă fata al lor mesaj ca pe un sfat părintesc, spus de un tată copilului lui, un tată pe care ea nicicând nu-l cunoscuse și probabil n-avea nicicând să-l cunoască.

Și începură iarăși gândurile să-i fugă prin minte apoi, în acel legănat dulceag al trăsurii, când ea-și aduse aminte de-a ei domnișoară Stonebridge și de faptul că nu-i spusese „la revedere” atunci, la despărțire, căci de i-ar fi spus „adio,” măcar atât lui Beth, n-ar fi retrăit atâta biata copilă și poate că n-ar fi plecat ea în lumea largă mai apoi ca să caute ceea ce-a pierdut în viață, ceva ce însăși viața se încăpățâna să nu-i dea înapoi.

Dar totuși, chiar dacă plecase, Beth nu era atât de sigură de ce plecase fără să se gândească la asta bine mai întâi, căci neștiind nimic de Eva și nici de locul unde-ar fi fost ea în acele clipe, o făcea să se simtă confuză, să vrea parcă să întrebe lumea despre unde-ar fi al lor noroc, căci Beth era sigură de un lucru – de i-ar fi cerut Eva s-o aștepte, atunci la despărțire, Beth ar fi așteptat-o până la moarte. Da așa: nici tu jurământ, nici tu legământ, și nici tu planuri de viitor n-avea. Doar vise banale, vise uitate-i m-ai rămâneau în a ei traistă de suflet. Și… cam atât, căci își simțea inima seacă, uscată parcă pe dinăuntru, chiar dacă lacrimi amare continuau s-o inunde totuși.

***

Era deja trecut de 1 și jumătate când Beth și negustorul ajunseră în sfârșit în Brighton. Apoi, la rugămintea lui Beth, acesta opri trăsura chiar în centrul orașului și-i permise fetei să se ducă spre necunoscut, după ce-și luaseră un scurt, dar oarecum nefamiliar „la revedere,” căci așa era firea lui Beth – mereu să-și ia rămas bun chiar și de la vreme, căci i se părea nepoliticos să întorci pur și simplu spatele cuiva, chiar și dacă l-ai cunoscut doar pentru câteva clipe.

În timp ce pleca însă, întreptându-se spre partea nordică a orașului, neavând nici cea mai mică idee de ce-o luase anume în acea direcție, Beth își aduse aminte de-a ei întâlnire cu Brian din acea dimineață și, după ce tot frământă acel gând în a ei minte multe minute în șir în timp ce colinda străzi gri, străzi nefamiliare și oarecum ciudate, fata înțelese că probabil trebuia să-l întâlnească atunci, să-și ia rămas bun de la el și de la a ei primă dragoste și să-i spună și despre faptul că Eva plecase.

Îi spuse fata însă despre Eva mai mult ca să-l facă să se simtă trist, chiar dacă nu știa de ce ar fi vrut ca el să se simtă astfel, căci deși-l acuzase că avuse de-a face cu plecarea Evei, înțelese ea totuși că fusese stupid al ei gând să-l acuze de asta neștiind sigur de-avuse el vreo vină sau nu în toate acele ciudate întâmplări care-o năvăliră în ultimele 24h de parcă ar fi fost cai sălbatici.

Inima inocentă a lui Beth însă se simți eliberată după acea confesiune, simțind că măcar cumva se „răzbuna-se” pe el pentru a lui indiferență, căci atunci când Eva privise în urma trăsurii lui Brian, care nici măcar nu se uitase în urmă fie și pentru o clipă măcar, Beth văzu durerea în ochii bunei sale prietene și înțelese că aceasta de fapt era tristă din cauza sentimentelor născute în al ei piept, căci Beth era sigură că Eva trebuia să simtă ceva pentru al ei domn Beneath, căci era imposibil ca cineva să nu simtă nimic pentru el.

Și totuși, Beth văzuse apoi acel interes și în ochii lui Brian, când ei se întâlniră în plină stradă, iar ea-i spuse despre plecarea Evei. Dar, chiar dacă acea sclipire ciudată din ochii lui durase doar pentru câteva secunde, Beth o observase, căci era interesul omului pe care ea-l „iubea” pentru o altă femeie și era imposibil ca ea să nu observe astfel de lucruri.

Dar, deși inima i se strânse de durere la gândul că Brian „o preferase” pe alta, Beth înțelese cât de curând că asta era legea vieții - persoanele bogate precum era Brian erau întotdeauna interesate de alte persoane bogate, și chiar dacă Eva nu era fiica vreunui lord sau duce bogat, cel puțin avea un tată care, de bine de rău, iar fi putut asigura o zestre, un lucru pe care Beth nu și-l putea permite fiind orfană, fiind o simplă servitoare, căci era ea sigură că chiar dacă Alfred Stonebridge avuse grijă de ea de când era mică, în cazul măritișului ei însă nu s-ar fi sinchisit deloc ca s-o ajute în vreun fel.

Și-acum, după ce părăsise casa Stonebridge-lor practic fără vreo lețcaie în buzunar și se avântase spre nicăieri, ca o proastă, cu atât mai puțin putea visa la ceva frumos alături de un prinț ca Brian Beneath, pe care chiar dacă ea-l dăduse jos de pe acel piedestal pe care singură-l urcase, era totuși un model pentru ea, o figură bărbătească la care măcar se putea gândi în timpuri grele și să se lase pradă visării, fie ea și imposibilă.

Apoi, Beth se opri brusc în mijlocul străzii, aducându-și aminte de-o altă realitate dureroasă a vieții ei – faptul că nu știa să scrie. Astfel, n-avea cum să trimită ea o scrisoare, fie ea și cât de săracă în idei, în cazul în care ar fi aflat despre locația Evei. De aceea, începu atât de brusc să plângă.

Astfel, lăsându-se complet pradă emoțiilor negative ce-i tot apăsară sufletul de ceva vreme fără să aibă ele posibilitatea să-și facă de cap, Beth se simți epuizată și se așeză în pirostrii la un colț de stradă, cu trăsuri trecând în viteză pe lângă ea, cu trecători care-o priveau chiorâș când treceau pe lângă ea, de parcă n-ar fi fost și ea o ființă umană, făcută din carne și oase și c-un suflet zvâcnindu-i în piept, ci o simplă și ciudată fantomă, apărută de nicăieri acolo.

Lui Beth însă nu-i păsă de fel: nici de ce gândeau ei despre ea și nici de tot ce se întâmpla în jurul ei și, când în sfârșit termină de plâns tot acel râu de lacrimi adunate în sufletul ei, își șterse ochii și privi în jur, și se miră nespus să vadă că ziua se grăbise deja destul de mult spre apus, iar semi-întunericul serii își făcea tot mai simțită prezența în acele locuri.

Și m-ai era ceva extrem de ciudat acolo, ceva ce i se păru ei ca fiind dintr-o altă lume: faptul că străzile erau împânzite de oameni, deși era deja spre seară, căci în Image, imediat ce soarele scăpăra spre chindie, oamenii se grăbeau să intre în ale lor case și să se pregătească de culcare, căci… altceva de altfel nici n-aveau ce să facă. În oraș însă părea că totul e diferit, cel puțin asta i se păru ei, căci nu m-ai văzuse nicicând până atunci un oraș atât de mare și atât de aglomerat la acea oră.

Dar… înțelese cât de curând că probabil așa se întâmplă de obicei în orașele mari care se trezesc la viață abia după apus, căci acolo oamenii, oameni bogați și eleganți, oameni de societate devin activi când noaptea e tânără, când noaptea îi îndeamnă la aventură și romanță, căci atunci pot merge ei la teatru, se pot întâlni în săli de joc, pot face vizite sociale sau să meargă la bal de-i organizat vreo unul, iar ceea ce Beth numea în felurite feluri în capul ei, era pur și simplu viață socială, un termen pe care Beth nu-l știuse până atunci.

„La o parte!” auzi ea brusc strigătul unui căruțaș și, când privi în dreapta ei, văzu o trăsură destul de elegantă venind în viteză înspre ea și abia atunci realiză că, în timp ce cerceta acele străduțe, la răscrucea cărora se oprise, nu realizase că făcuse câțiva pași în lături și se oprise chiar în mijlocul intersecției.

Totuși, se sperie enorm când trăsura ceea era la doar câțiva pași de ea, iar caii nărăvași amenințau s-o calce sub copite. De aceea își strânse mai cu putere bocceaua în mâini și începu a fugi de nebună pe străzi.

În fața ei oamenii își continuară a lor rutină și se plimbau agale în faptul serii. Numai Beth fugea în întâmpinarea lor, iar faptul că ei nici măcar nu se sinchiseau să se dea la o parte din calea ei, îi îngreuna și mai mult fuga. De aceea și strânse ea a ei boccea cu lucruri la piept într-un târziu, căci se temuse să nu piardă acele sărace lucruri prin acea mulțime de oameni, căci chiar dacă nu erau multe acele lucruri și nici nu erau ele valoroase, erau totuși pentru Beth o avere, o avuție de care n-avea de gând să se despartă nici măcar în ruptul capului.

Deodată însă începu enorm să se teamă, în special după ce observă că deși ea fugea ca o nebună în susul străzii, nimeni nici măcar nu încercă s-o oprească ca s-o întrebe de ardea cumva undeva sau i se întâmplase poate ceva. Ei doar, acei oameni străini și nepăsători, aruncau câte-o ocheadă înspre ea când ea trecea pe alături, murmurau ceva la adresa ei, alții chiar râseră de ceva anume, ca mai apoi să-și caute pur și simplu de drum.

Și, văzând acea nepăsare din jur, lui Beth i se făcu dintr-o dată dor de Image, căci vezi tu, acolo nicicând n-ai fi fugit cu sufletul la gură pe străzi fără ca măcar un singur suflet să se găsească ca să te oprească în mijlocul străzii și să te întrebe de-i totul bine, căci în al lor nu prea mare sătuc, dar totuși și el destul de aglomerat, chiar dacă oamenii-și aveau ale lor probleme, găseau totuși timp să se intereseze și de problemele altora și, de era nevoie, săreau cu mic cu mare să ajute omul și să-l scoată din impas. Aici însă, în acel oraș imens, cu atât de multe străzi întortocheate în jur și cu atât de mulți oameni plimbându-se agale pe acele străzi întortocheate părea că nu se găsea nici măcar un suflet căruia să-i pese de durerea altuia.

O mână apărută de nicăieri la o altă răscruce de drumuri, o apucă brusc de braț și-o trase spre stânga, ferind-o astfel din calea unei alte trăsuri care gonea în nebunia cailor înfierbântați pe acele străzi. Apoi, tot acea mână care nu-i dădea drumul o forță pe Beth s-o urmeze, iar când în sfârșit Beth își veni în fire și privi în față, văzu că de fapt aceea era mâna unui puștan, care-o văzuse agitată și decise s-o salveze. Și… nu doar că decise acel băietan s-o salveze de lume și de nebunia ei, dar o forță în cele din urmă să-l urmeze.

Merseră apoi cam jumătate de oră prin întuneric, după ce, la o altă răscruce de drumuri, schimbară acel alergat de iepure fricos și speriat pe un mers normal, tot făcând stânga-dreapta pe acele străduțe sinuoase și oarecum ciudate părând, fiind scăldate destul de mult în semi-întuneric.

Și Beth găsi totul extrem de interesant de altfel, căci acele străduțe pe care ea și puștanul se îndreptau în acele clipe erau aproape goale și, doar ici și colo, se zărea câte-un suflet apărând de pe vreo altă ulicioară lăturalnică și venindu-le în întâmpinare sau luând-o pe-o altă ulicioară la fel de îngustă și lăturalnică ca toate celelalte din jur de altfel.

Astfel, tot uitându-se prin toate părțile să înțeleagă unde-i dusă, Beth pierdu în cele din urmă firul gândurilor și-al locurilor și abia când se opriră locului și băietanul se înturnă spre ea atât de brusc c-o făcu să tresară, Beth „îndrăzni” să privească mai întâi la el, apoi în jur, să înțeleagă unde de fapt o duse el.

Și văzu astfel, întâi de toate, o bancă de lemn fărmată pe jumătate de picioarele cuiva, aflată singuratică sub un rotat și secular arțar care-și fredona atât de gălăgios crenguțele și a lui podoabă. Și anume pe acea băncuță dărăpănată se lăsă în cele din urmă să cadă acel flăcăuan care, după ce căscă dulce pentru vreo câteva secunde, ridică mâinile în sus și se întinse ca să-și dezmorțească oasele după acel alergat iepurește.

Beth însă continua să stea în picioare, strângând cu putere bocceaua la piept și privind cu atenție în jur. Astfel văzu că locul în care se opriră era un fel de parc, cu doar câteva clădiri impresionante în jur. Ceea ce-i atrase totuși atenția fu să vadă, la aproape toate intrările acelor clădiri, care păreau a fi totuși case de oameni avuți, sculpturi și figurine de lei de piatră. Totuși, chiar dacă arăta cumva sălbatic și frumos deopotrivă, lui Beth i se păru că acel loc era abandonat, căci niciun alt suflet viu nu se zărea dând târcoale acelui loc.

„O să stai așa toată noaptea? Ca o proastă? Și strângând bocceaua ceea neimportantă la piept de parcă ar fi ceva extrem de valoros?” îi spuse băiatul în timp ce continua s-o privească țintă pe Beth și căscând dulce din când în când.

Abia atunci observă Beth starea de plictiseală din ochii lui, iar asta fu ceva ce ei îi displăcu. La fel cum nu-i plăcură ale lui haine, de aceea începu să-l analizeze mai cu atenție și din cap până-n picioare de altfel.

Prin urmare, înțelese că era acel puștan nu mai mare de șaisprezece ani, nu chiar atât de înalt de altfel, slăbănog și murdar ca vai de el, de parcă nu făcuse niciodată cunoștință cu apa și nici habar n-avea la ce putea fi ea folositoare. Totuși, chiar dacă arăta extrem de murdar și neîngrijit, Beth realiză că de la el nu mirosea defel urât, iar asta fu primul plus pe care-l găsi ea la el.

Apoi, se uită cu atenție la ai lui ochi mici, rotunzi și negri, pe care-i compară imediat cu ochii unui șoarece - destul de șireți de altfel și mereu rotindu-se în orbite în timp ce el o analiza se pare tot din cap până-n picioare.

Nasul în schimb îl avea destul de frumos, în stil roman, ceea ce Beth găsi ca fiind drăguț. Totuși, își ascunse cât de curând acel zâmbet care începuse să i se schițeze pe față și, c-o mină serioasă, Beth își continuă „investigația” ca un adevărat detectiv. Astfel „descoperi” că ale lui haine, stropite de altfel cu destul noroi, erau sărăcăcioase și rufoase și cu urme vechi și noi de bătălii de stradă se pare. Și, abia atunci, observă fata, chiar dacă destul de greu de altfel din cauza semi-întunericului, că puștanul avea și câteva urme vinete pe față, „un trofeu” se pare obținut în urma „jocului” cu cineva.

Dar, ceea ce-o făcu pe Beth să strâmbe din nas fu să vadă ale lui încălțări în cele din urmă: o pereche de botine negre, zgâriate și încărcate de glod, cu două dacă nu și cu trei mărimi mai mari de altfel care clămpăneau destul de vizibil în ale lui picioare în timp ce el se foi pe bancă, băgându-și adânc mâinile în buzunare. Totuși acele botine nu-i căzură din picioare și Beth se gândi că-i probabil din cauza că el „înfundase” în ele tot ce se putea de băgat ca să le facă să se țină pe ale lui picioare slăbănoage. Și, atât de interesant îi fu să înțeleagă mai apoi, după alte secunde bune de analizat acele încălțări, că erau ele de altfel din perechi diferite.

Totuși tresări iarăși și luă poziție de drepți, luându-și ochii de la acea pereche ciudată de încălțări când puștanul o întrebă: „nu ești de prin aceste locuri, nu-i așa?” iar asta fu o întrebare care-i displăcu lui Beth la fel cum îi displăcu modul în care el o întrebase. De aceea strâmbă destul de vizibil din nas și se îmbufnă.

Puștanul însă râse, văzând a ei reacție copilărească. „N-ai văzut nicicând un cerșetor, nu-i așa?”

Fata însă decise să nu se dea bătută și să-i răspundă cu aceeași monedă, căci a lui ultimă întrebare nu făcu decât să accentueze a ei stare de „prostuță,” și chiar și de era adevărată a lui concluzie, totuși era de prost gust să i-o spună așa direct, în față. De aceea ea întrebă cât de curând: „iar tu se pare că iubești luptele destul de mult, nu-i așa?” și puse ea în acea întrebare o gravitate și-o firmețe a vocii care-o uimi de altfel și pe ea. „Nici măcar nu încerca să negi acest fapt, căci chiar și de încerci să faci asta, pe mine nu mă poți prosti. Văd asta destul de bine din… faptul cum arăți, iar a ta aparență spune aproape totul, chiar dacă nu totul de altfel despre cine ești tu în realitate,” continuă să-l provoace Beth, deși intenția ei era să-l facă să simtă „usturimea” adevărului și să-l facă totodată și să învețe că chiar de-i bine de spus adevărul, m-ai trebuie să știi și limita din când în când.

Puștanul însă nu păru defel deranjat de-al ei comportament. De aceea, printr-un alt val de „căscat” îi spuse sec: „nici nu aveam de gând să încerc să neg de altfel, căci… abia atunci când trăiești viața asta, înțelegi că-i imposibil să nu lupți. De altfel, lupta e ceva ce purtăm mereu în oase și în sânge,” încercă el să pară inteligent, căci chiar de era el doar un cerșetor, avea totuși cap pe umeri.

Pe Beth a lui întrebare însă o făcu confuză: „în oase? De ce?”

„Pentru că nimeni nu dă nici măcar doi bani pe tine și, dacă nu lupți, atunci nu mănânci, iar dacă nu mănânci atunci nu supraviețuiești. Atât de simplu. Și… o să te obișnuiești cu asta. Destul de curând de altfel.”

O liniște ciudată se lăsă deodată între ei, iar acea liniște îl făcu pe puștan să fie mai încrezător în el, în timp ce Beth „uită” încet de-a ei contraofensivă și privi atent la el de parcă ar fi căutat mai multe răspunsuri. În special observă ea la el acea privire „protectoare,” ceva ce-o miră de altfel. „Te pot învăța dacă vrei,” adăugă el.

„Să mă înveți? Ce anume?” întrebă Beth mirată și făcu câțiva pași spre el, așezându-se alături pe acea băncuță dărăpănată. „Nu cred că e nevoie să fiu învățată ceva. Am nevoie doar s-o găsesc pe domnișoara Stonebridge, atâta tot.”

„Și? Cine-i ea? A ta stăpână?” întrebă el, privind atent la a ei boccea.

„Nu, e a mea prietenă. Domnișoara Stonebridge e a mea prietenă,” răspunse Beth trist și strânse mai tare bocceaua la piept. Dar făcu ea asta instinctiv, căutând astfel susținere chiar și de la niște „cârpe” și nu pentru că observase interesul pentru acea boccea în ochii tânărului. Dar, de s-ar fi uitat atunci mai cu atenție la el, probabil s-ar fi speriat, căci acei ochi ai lui aveau ceva sălbatic în ei, o lumină cu urme de furt de altfel.

„Iar tu n-ai nici cea mai mică idee unde ea poate fi, nu-i așa?”

„Așa e. Nu știu unde-i, dar intenționez s-o găsesc și cât mai curând de altfel,” răspunse Beth hotărâtă. „Nu poate fi prea departe. Știu că nu m-ar fi putut abandona pe vecie. Dac-o caut, la sigur c-o găsesc și vom fi din nou împreună.”

Puștanul însă, auzind-o vorbind astfel, se lovi deodată cu palma peste frunte și clătină din cap cu reproș: „din câte văd tu cu adevărat ești proastă, fată. Te-a părăsit și-a fugit în lume, căutând o viață mai bună se pare, în timp ce tu visezi la imposibil. Trezește-te odată, fată hăi: lumea asta nu-i doar roz – are și urme de negru în ea și, dacă nu ești atentă, te înghite complet în al ei burduhan fără saț.”

A lui remarcă însă o supără pe Beth, care se ridică brusc în picioare și-l privi chiorâș, strigând: „dacă n-ai habar de încredere, atunci mai bine ți-ai ține gura. Domnișoara Stonebridge nu-i ca tine. Ea e drăguță și mă iubește. Și mereu a fost preocupată de mine și, ori de câte ori mă îmbolnăveam, avea grijă de mine și-mi citea din cărți. Numai de acea și-ar trebui s-o caut, să-i fiu recunoscătoare, căci… ea e prietena mea. A mea bună prietenă. Dar… mă îndoiesc enorm că un cerșetor știe de altfel ce-nseamnă prietenia.”

Spunând acele cuvinte repezite, Beth îi întoarse spatele și-o luă la picior de lângă el și, chiar dacă n-avea habar unde-s de altfel sau încotro să se îndrepte, decise să plece imediat de lângă el. Și, de-o merge ea drept înainte și tot înainte, la sigur o să ajungă ea undeva, va găsi vreun colț cald în care să petreacă acea noapte, iar mâine, de cum s-or ivi zorii, va pleca din nou în căutarea domnișoarei Stonebridge pe care-o va găsi neapărat.

Mâna puștanului însă o prinse din nou de braț, forțând-o să stea locului și să-l privească pe sub sprâncene. Pe el însă nu-l deranjă nici ai ei ochi de „fiară,” nici a ei supărare. Îi spuse doar scurt și pe-un ton poruncitor: „doar urmează-mă! Chiar dacă ești proastă de felul tău, nu te pot lăsa singură în acest oraș. Te va strivi pur și simplu de te las singură, căci la mintea ta la sigur nimerești în alte probleme. Și, apropo: sunt Stan! Stan-cerșetorul.”

Și, chiar dacă nu-l știa pe acel puștan, chiar dacă n-avea nici cea mai mică idee despre ale lui intenții, Beth se supuse și-l urmă, căci ceva adânc în suflet îi mărturisi să aibă încredere în el și să meargă cu dânsul oriunde n-or merge, căci chiar de-i murdar, chiar de nu-i decât un cerșetor, era totuși prima persoană din lume care-o strânse de mână ca s-o ajute, iar asta era ceva ce Beth apreciase mereu. Era ceva ce-i spunea ei că poate fi încrederea și loialitatea pentru vecie.