„Inima mea moare, de la atâta durere, dar el nu vede asta, la fel cum nu vede deșertul din al meu suflet”

În ziua aceea, Eva a plâns mult. Închisă în a ei nefamiliară cameră, aruncată pe pat, se lăsă pradă disperării, în timp ce trupul i se cutremura sub hohote de plâns. De altfel al ei plâns se auzea în toată casa în acele clipe. Chiar și așa, nimeni nu veni să vadă ce se întâmplase sau să încerce măcar s-o consoleze. Fu pur și simplu lăsată singură, față-n față cu durerea, căci astfel se învățau lecțiile de viață în acea casă, chiar dacă se știa prea bine că viața-i întotdeauna crudă și imprevizibilă. Cel puțin acestea au fost cuvintele Christinei când fusese anunțată că Eva plângea și că Brian plecase.

Singura care nu auzise plânsul Evei fu Emily, care plecase în oraș înainte ca Brian să părăsească acea casă. A ei plecare însă era neașteptată, căci Christine decise pur și simplu s-o trimită să verifice cum merg anumite afaceri și-i ceru chiar să meargă pe-o proprietate pe care o avea în afara Londrei, chipurile datorită unor probleme urgente despre care fusese pe nepusă masă anunțată. Dar… erau doar pretexte, căci ceea ce încerca Christine să facă era să nu-i permită lui Emily să intervină în treburile ei, știind-o mai mult decât capabilă să facă asta, iar dacă Emily ar fi intervenit, cerându-i s-o lase pe Eva în pace sau cel puțin să n-o chinuie atât de mult, Christine ar fi trebuit să-i explice de ce făcea asta și ceea ce nu-și dorea ea era să dea explicații, mai ales domnișoarei Davis.

Dar, chiar și de-ar fi fost Emily acasă în acea zi, probabil că nu s-ar fi urcat totuși în camera Evei s-o consoleze, deoarece ea era convinsă că Brian îi va aduce multă suferință Evei și că cu cât mai repede va uita fata al ei capriciu pentru acel bărbat misterios, cu atât mai bine.

Ceea ce însă nimeni nu luase probabil în considerare era faptul că, pentru prima dată de când locuiau în aceeași casă, Christine și Emily aveau idei diferite cu privirile la o anumită problemă. Înainte de asta însă, Emily ascultase fără să crâcnească măcar fiecare ordin al Christinei și făcuse ea asta, fusese ascultătoare, doar pentru că știa prea bine că modalitatea doamnei Bircham de-a face anumite lucruri nu-i întâmplătoare și că în majoritatea cazurilor le asigura succesul în tot ceea ce-și propuneau, iar printre acele importante succese erau fără doar și poate suportul, stima, și simpatia multora dintre bărbații influenți de la acea vreme.

De fapt Christine era faimoasă nu doar datorită capacității ei impresionante de-a „mirosi” succesul, dar și de-ași asigura alianțe de durată, chiar dacă multe dintre acele alianțe se semnau fără doar și poate în patul ei. Însă, cum scopul scuză mijloacele, Christinei Bircham nu-i păsă prea mult de asta, căci semnificația cuvântului „scrupule” era un termen absolut necunoscut ei. Și făcea bine de altfel, căci în timp ce gurile rele-o bârfeau și-o acuzau de multe, Christine urca tot mai mult și mai mult, de ajunse într-un final să ocupe acea poziție de invidiat pe care-o deținea în acel moment.

Totuși, ceva începu a scârțâi în viața ei de când se decise s-o aducă pe Eva în casa ei, chiar dacă la început crezuse că va merge totul strună. Ce însă nu mergea bine, nu-și putea da seama încă. Dar… unul dintre acele lucruri complicate care-și făcură atât de simțită prezența în a ei tumultoasă viață, fu faptul că începu a scârțâi a ei solidă alianță cu Emily, pe care ajunse să conteze necondiționat, iar motivul acelor neconcordanțe sau „ghimpe în coaste” cum ajunse să-l numească Christine avea de fapt și-un nume: Brian Beneath.

Și cum n-avea să fie neliniștită Christine, când Emily știa prea bine aproape toate lucrurile pe care doamna Bircham i le făcuse lui Brian pentru al convinge să se alăture afacerilor ei. Totuși, Beneath, un om destul de echilibrat la ale lui, dar și destul de greu de supus, refuzase mereu să se implice, de ajunse Christine să-l considere al ei dușman și nu prieten în cele din urmă, uitând chiar și de faptul că erau veri. Totuși, în ciuda acelei legături de sânge care-ar fi trebuit să-i apropie, Christine visa să-l subjuge, să-l vadă supus ei. Dar… eșuase mereu, iar asta era un eșec pe care Christine nu-l putea accepta, cel puțin nu atât de ușor.

Cel puțin nu fu ușor până ca Brian să-i spună despre al său interes pentru Eva Stonebridge, iar nasul de copoi al Christinei mirosi imediat acel parfum ciudat al dragostei plutind în aer. Și-și frecă mulțumită palmă de palmă aflând despre asta, căci acolo unde-i romanță e fără doar și poate lipsă de control, iar unde lumea nu se poate controla, doamna Bircham avea întotdeauna de câștigat. Și… cel mai bun atac al Christinei venea întotdeauna când a sa pradă era slăbită, iar de-ajungea să-și înfigă ai ei colți în gâtul victimei, nu m-ai scăpa pe veci sărmana de-acolo, iar aceea era anume soarta pe care doamna Bircham o plănuia pentru Brian sau cel puțin murea de dorință să devină realitate ceea ce ea mereu visase.

Dar totuși, ceea ce Christine ignorase fusese faptul că prea se deschise Brian ușor în fața ei, uitând și de pudoare și de tot, ba chiar putem spune că riscase el enorm spunându-i ei despre asta, știind prea bine cine era el pentru doamna Bircham, iar asta era fără doar și poate o greșeală de neiertat din partea ei, căci… cum naiba să visezi să îngenunchezi pe cineva când habar n-ai de ceea ce gândește el sau dacă plănuiește ceva special apropiindu-se de tine?!

Însă Christinei probabil nici nu-i păsa de asta, căci acel gând de-a cădea ea victimă propriilor planuri în loc să joace faimosul joc al prădătorului pe care pur și simplu-l adora era un fapt inadmisibil, improbabil, și nefolositor de altfel, căci… era ea Christine Bircham doar și doamnei Bircham mereu îi merg toate bine, pentru simplul fapt că avea spatele asigurat de atâtea persoane influente.

Dar… indiferent de câte persoane influente n-ar fi avut Christine de partea ei, Brian avea tot pe atâtea sau poate chiar mai multe, iar ceea ce plănuise el chiar de la început, mai ales după ce aflase că Eva fusese adusă anume în casa ei, fusese s-o vâneze în permanență pe Christine, să pândească momentul oportun pentru a-și înfige colții în beregata ei, și să n-o lase apoi nicicând după aceea să m-ai respire normal.

Însă, uitase el de-un lucru: s-o anunțe și pe Eva despre asta. Și făcuse rău, căci deși voia s-o țină departe de probleme, nu făcu decât s-o facă să sufere și mai mult. Iar ea, gândind orice se putea gândi despre el, se simți trădată și abandonată și decise că acela era probabil momentul perfect să renunțe și ea la propria persoană, iar pentru a face asta, cea mai bună modalitate găsită de Eva fu să se afunde pe deplin și fără scăpare în acel ocean de lacrimi care-i inundară așternutul, făcând din perna moale de puf de gâscă una de picături de suflet îndurerat.

Astfel și adormi de fapt în cele din urmă. Dar chiar dacă părea că adormise strâns, avea somnul zbuciumat, cu felurite coșmaruri hoinărindu-i prin minte, vise ciudate care-o făcură să se foiască în așternut aproape în permanență, simțindu-se tot mai singură și mai dezolată, așa cum probabil nu se simțise nicicând până atunci.

Abia pe la șase și jumătate seara se trezi din acea letargie și se dădu jos din pat și, privindu-se în oglindă, își văzu ochii înroșiți de la atâta plâns, cu acele enorme pete negre sub ei, făcând-o să pară un uman urs panda.

Astfel, stând în fața oglinzii, Eva văzu o altă persoană în fața ei – cineva cu care nu se m-ai întâlnise până atunci și nici n-avuse „onoarea” să facă cunoștință cu ea, cineva de care începu atât de brusc să-i fie teamă. Și, chiar dacă aceea nu era prima dată când Eva plângea, era cu siguranță prima dată când plânse atât de mult, iar asta născu în al ei suflet inocent regretul - atât de bine resimțit, mai ales după ce înțelese că Brian își luase la revedere de la ea într-o manieră atât de rece, deși a lor a doua întâlnire începuse atât de plăcut și simțise atmosfera dintre ei atât de caldă, chiar dacă un pic tensionată din cauza emoțiilor care dădeau năvală în ale lor piepturi.

Totuși, faptul că el pur și simplu plecase o duruse enorm. De aceea și-o zbughise pe scări și se închise din nou în a ei cameră, fără a spune nimic nimănui despre a ei durere, nici chiar lui. Astfel, ea se gândise, cu a ei minte inocentă, că fugind de el și ascunzându-se îl v-a face să se gândească la ea, s-o aștepte, să-i fie dor de ea. Dar înțelese cât de curând că ale ei așteptări fură zadarnice, auzind trăsura lui plecând și, chiar dacă n-o văzu, auzise glasul lui Bardain îndemnând caii să se grăbească, iar ei se păru că-i totul pierdut. Mai ales înțelese ea că ale ei trucuri copilărești, ale ei jocuri inocente, și-a ei dulce încăpățânare erau de fapt o armă cu două tăișuri care rupea adânc din sufletul ei, dar nicidecum nu funcționa cu Beneath.

Mai târziu, când Anne bătu la ușa ei și-o anunță de cină, Eva-i spuse că nu-i flămândă și că va merge la culcare devreme în acea seară, și de aceea ar prefera să rămână singură. Dar chiar dacă-i spusese tinerei servitoare că se va băga devreme în pat, Eva nu merse totuși la culcare, ci începu să meargă prin cameră, încercând să calmeze anxietatea din al ei suflet și acea dulce nebunie a inimii ce se zbătea în al ei piept asemeni unei păsări sălbatice, închisă în colivie.

Și-atât de brusc, că-i păru ucigător de dureros, apăru acel gând în mintea ei - „de-aș fi avut o mamă, probabil m-ar fi învățat să nu disper.” Dar n-avea una și asta o durea enorm. La fel cum o durea faptul că n-avea cu cine vorbi despre ale ei retrăiri, că n-o învățase nimeni că bărbații sunt și ei slabi și că a lor slăbiciune are mereu de-a face cu femeile frumoase, pe care, în marea majoritate a cazurilor, le tratează doar ca pe un premiu sau bibelou prețios pe care-l schimbă pe-un altul atunci când își pierde din valoare, fie și pentru scurtă vreme.

Era o lege a naturii de fapt, al ei gând, o lege necunoscută însă de Eva, căreia nimeni nu-i vorbise că lumea e astfel - tristă și secretă în felul ei, ciudată în marea majoritate a cazurilor, șoptită doar în cazuri de romanțe, chicotită acolo unde fierbeau sentimentele în suflete ca apa pe plită, și extrem de dureroasă când iubirea pleca.

Ea însă învățase despre asta doar din cărți. Despre cum e lumea reală n-avea încă de unde ști, la fel cum n-avuse de unde învăța despre cum de călit sufletul să nu doară atât de tare de la lovituri și trădări, căci cărțile citite n-o învățară și despre asta – o învățară doar să viseze la o iubire frumoasă, dar imposibilă în majoritatea cazurilor.

Totuși, Eva decise ca măcar ceva să facă să aline acea durere. Așa că se afundă din nou în acea lume pe care-o știa atât de bine – cea a cărților. De aceea, se apropie de acel masiv raft, luă o carte de pe el și-o răsfoi. Dar o puse cât de curând înapoi, simțind că sufletul o doare și că n-ar avea suficientă forță să citească sau măcar să-și forțeze mintea să se concentreze – prea era mare anxietatea născută în interiorul ei, o anxietate care zvâcni asemeni unei păsări speriate în al ei piept, imediat ce citi printre rânduri: „ea în sfârșit simți că era iubită, căci bărbatul de lângă ea nu doar c-o iubea, dar făcea tot posibilul s-o vadă fericită și să aibă grijă de ea. Cel puțin el încerca din răsputeri să facă asta…”

„S-o facă fericită…,” murmură Eva, dar o făcu mai mult din tristețe, decât din dorință, căci a fi iubit pentru ea era o noțiune abstractă, ceva ce-o interesase mereu, dar n-avuse nicicând. Dar… începuse a visa la asta de cum îl cunoscuse pe Brian și înțelese că nu-i este indiferentă. Era și tristă astfel, și fericită în același timp. Dar totuși neștiința și nesiguranța minutului ce urma o făcea și pe ea nesigură, temătoare. Și-ar fi vrut ea să vorbească cu cineva despre asta, să-i spună acelei persoane despre a ei suferință. Dar nici nu știa cu cine-ar putea vorbi și nici cui să-i spună păsul ce-l purta în inimă. De-un lucru era însă singură: că simțea și că ale ei sentimente erau reale, sentimente pe care orice copilă de vârsta ei le simțea de obicei și era normal să le simtă. Numai că… normalitatea în cazul Evei era și ea un lucru abstract, căci…

…acea luptă continuă cu viața și ea însăși, simțind mirosul lor pretutindeni și atât de intens în fiecare zi, era doar o iluzie cu parfum plăcut de iasomie, iubire, tandrețe și… ea din nou se cufundă în visare.