„Dă-mi a ta mână, iubire, și voi pune a mea inimă la picioarele tale, pentru eternitate”

Mica veveriță își arătă coada roșcată și stufoasă pentru încă câteva clipe înainte să dispară în acea îngustă scorbură săpată în partea de sus a trunchiului.

Și acel trunchi de copac nu era unul ca oricare altele, ci al unui bătrân copac de arțar, ce trăise pentru mai bine de 7 decenii pe pământ, dar care arăta atât de mare încât ar fi putut fi confundat cu ușurință cu un copac secular.

Trunchiul îi era alb, dar nu complet, având adânci urme pe el, un semn că acel copac trecuse prin multe vremuri grele și ierni lungi și reci la viața lui. Dar chiar și așa avea o interesantă culoare maro-închis cu un fel de figurine ovale desenate pe el. Și, dacă să le privești mai de aproape, complet lăsându-ți imaginația să zboare în a ta minte în timp ce privești la acele forme ovale, schițând cu ochii a lor linie asimetrică, poți ajunge să te teleportezi în timp, în acele vremuri străvechi când lumea începu să ia formă abia, să iei în mână pensula vremii și să fii tu cel care schițează acele ciudate figurine pe trunchiul copacului.

Totuși, interesantă și ciudată nu era doar scoarța copacului, ci și al lui miros, care era atât de asemănător cu mirosul dragostei simțit de Eva în acele clipe, o miroznă plăcută de arțar ce-i gâdila nările și-o făcea să se simtă atât de fericită.

Abia într-un târziu, după ce inspiră cu tot corpul acel parfum, trecându-l prin toți porii și îndrăgostindu-se complet de el, îndrăzni să-și ia ochii de la scorbura îngustă a veveriței și să se uite la fața bărbatului de lângă ea.

Brian însă continuă să se uite în sus, de parcă ar fi așteptat încă veverița să iasă. A lui așteptare însă n-avea nimic de-a face cu al lui neașteptat interes în acel micuț și pufos ghemotoc roșcat, ci era doar productul neștiinței lui, căci pentru prima dată în a sa viață nu știa ce să spună. Și nu știa el ce să spună tocmai pentru că avea o ființă superbă alături de el, pe nume Eva, în fața căreia se simțea stângaci, neștiind nici ce să zică și nici ce să facă ca nu cumva s-o sperie.

Dar chiar dacă bărbatul era complet cufundat în gânduri și ciudate retrăiri, Eva nu înțelese din ce cauză se lăsase liniștea între ei. Totuși, preferă să nu spună nici ea nimic, în timp ce privea atent a lui piele măslinie și a lui privire profundă, întrebându-se cât putea fi de real totuși tot ce i se întâmpla în acele clipe. Și ale ei ciudate gânduri nu erau deloc întâmplătoare, căci Brian era cu adevărat frumos și-a lui oarecum sălbatică frumusețe, văzută cu ochii inocenței, îi făceau inima să vibreze asemeni strunelor de chitară în timp ce privirea-i aluneca pe fiecare milimetru al feței lui, minunându-se câtă frumusețe adunase natura într-un singur om.

Chiar și așa însă, Eva nu putu da un nume la toată acea învălmășeală de gânduri și sentimente, căci nicicând nu știuse ce-nseamnă iubirea, precum nu-i vorbise nimeni cu adevărat despre acele sentimente frumoase, dar stranii, dar care totuși îi umpleau pân la refuz coșul pieptului, făcând-o atât de fericită.

Și era acea copilă inocentă atât de fericită, chiar dacă nu știa nimic despre el: nici că de-i singur, nici dacă are o soție așteptându-l acasă, și nici de-i cu adevărat interesat de ea sau pur și simplu a ei tinerețe și-a ei prezență alături de el era ceva ce-l făcea să se simtă atât de bine. Dar, ca să fim sinceri, Evei nici nu-i păsa de asta în acele clipe, căci pentru prima dată în scurta ei viață simțea că trăiește, voia să trăiască, și voia să petreacă acele clipe frumoase lângă o persoană reală și nu alături de-un personaj imaginar.

Deodată însă tresări, când Brian o privi și-ai lor ochi se oglindiră în suprafața lucioasă a privirii celuilalt. Totuși păstrară liniștea pentru alte câteva secunde, preferând să vorbească într-o limbă necunoscută, dar înțeleasă doar de ale lor inimi, simțind cu tot pieptul parfumul acelei neașteptate iubiri, iar corpurile lor, por cu por, începură încet a vibra, de parcă un vânt jucăuș și naiv de aprilie ar fi început deodată să le mângâie pielea.

Și era atât de plăcută acea atingere și atât de romantică în același timp: un bărbat matur îndrăgostit de-o copilă, ajutând-o să descopere adânc în interiorul ei adevărata natură de femeie. Și asta era cu adevărat captivant, căci Brian putut vedea în acele clipe în ai ei ochi albaștri, într-o privire care sclipea sub aura fericirii, acea tainică chemare pe care-o așteptase demult, căci întâlnise destule femei la viața lui, multe dintre care-i dăruiseră inima și trupul, dar pe care nu le iubise nicicând.

De fapt, nici măcar nu-și amintea cum arătau majoritatea dintre ele și nu din cauză că nu fuseseră frumoase, ci pentru că nu-i pătrunseră de fel în inimă. Dar acei ochi albaștri, atât de magnifici și atât de inocenți, în care se oglindea nemurirea și dragostea, îi pătrunseră adânc în suflet, făcându-i nu doar inima captivă, dar și mintea, făcându-l să simtă că se afla complet în afara realității știind-o pe Eva lângă el.

Și încetă lui deodată să-i m-ai pese de gurile rele și de ce-or spune ele de-or afla, încetă să se teamă c-ar putea pierde ritmul și-ar da greș, uită chiar și că acasă-l așteaptă o soție și că având-o alături pe acea copilă i-ar fi putut aduce multe neplăceri pe viitor. M-ai uită el și de faptul că nu-i putea da nimic în acele clipe, că nu-i putea promite un viitor comun. Dar chiar și așa nu-și putu refuza acea dorință de-a o iubi, de-a o avea alături și ca a ei iubire să fie doar a lui.

Anume acest gând îl făcu să-și ia inima-n dinți și să murmure: „Eva, mi-ar plăcea ca a ta inimă să fie deschisă doar pentru mine. De aceea, mi-ar plăcea să știu de-ai putea să-ți dărui a ta iubire doar acestui bărbat stupid care nu-ți poate totuși promite un viitor împreună în aceste clipe?” Abia atunci, abia după ce rosti acele cuvinte, el o privi insistent, cerșind de la ea un răspuns favorabil inimii lui.

Eva însă preferă liniștea, chiar dacă știa răspunsul la acea întrebare. Ceea ce nu știa ea era cum să-i spună despre asta, căci ceva în interiorul ei îi spunea să nu se grăbească și să aștepte: era a ei inimă care-i striga, cu toată forța de altfel, că ea poate și că trebuie să-l iubească pe acel om. Și-și dorea și ea asta, chiar dacă nu știa de ce. Și-și dorea și ea să înțeleagă adevărata semnificație a iubirii și poate de asta a ei inimă se încăpățâna atât de mult s-o împingă la păcat, s-o facă oarbă și surdă, căci inima unei femei e încăpățânată atunci când se îndrăgostește, iar când inima-i nebună și mintea-i tulbure, dar și ochii sunt orbi și urechile surde, de parcă un vid complet de întuneric plăcut ar fi înconjurat-o de pretutindeni.

„Nu știu, domnule Beneath,” răspunse Eva într-un final. „Nu știu ce-ar trebui să spun, căci n-am spus nimănui până acum că-l iubesc.”

Al ei inocent răspuns era însă ceea ce aștepta Brian și-l făcu să înțeleagă că într-adevăr acea copilă ca un înger avea sentimente frumoase pentru el. Iar asta-l făcu deodată să nu-și m-ai dorească răzbunare, uitând parcă acel nume atât de prezent în capul lui în acei ultimi ani, dar de care uitase în acea scurtă reverie de oglindire a propriilor trăiri în splendida oglindă a doi ochi albaștri.

Și ambii zâmbiră, cu un zâmbet pur, real, și inocent. Și era ceva ce nu m-ai puteau ascunde, chiar dacă acel straniu sentiment îi făcea să se simtă stângaci și rușinați în același timp. Totuși aceea era o rușine plăcută, una copilărească, a unei persoane față de-o ființă pe care-o întâlnește pentru prima dată, dar care i-a pătruns în inimă, făcând-o neîndemânatică și ciudată.

Dar le plăcu la ambii acel sentiment de stângăcie, căci îi făcea totuși să se simtă oarecum vii, iar acel sentiment era fără doar și poate primul fior al dragostei, ceva ce-ți apare în suflet atunci când te pierzi într-o privire pură, făcându-te mic doar ca să încapi în sclipirea acelor ochi îndrăgostiți.

Brian însă întrerupse magia acelor gânduri când spuse deodată: „să facem mai bine o plimbare. Nu cred că al nostru mic prieten pufos o să ne m-ai bucure cu a sa prezență. Cel puțin nu curând.”

„Aga,” murmură Eva și ambii făcură câțiva pași. Dar chiar și așa nimeni nu știu ce să m-ai spună și stângăcia iar aduse liniștea totală între ei.

Deodată însă acea singurătate fu deranjată de Albert, care apăru de nicăieri în ogradă, cărând o greblă după el pentru a strânge frunzele galbene ce împânzeau grădina. Dar se grăbi și el să dispară când privi spre fereastră, acolo unde stătea încă domnișoara Davis și aceasta-i făcu semn să plece. Asta însemna un singur lucru: că a lui prezență putea deranja pe cineva, iar când îi văzu în cele din urmă pe Brian și Eva plimbându-se, înțelese în sfârșit acel tainic mesaj transmis lui de Emily.

Și Albert fu de fapt nu singurul care observă că cei doi îndrăgostiți nu erau singuri acolo: Brian îl observă și el pe căruțaș, la fel cum observase și mișcarea discretă făcută cu capul de domnișoara Davis lui Albert. Iar anume faptul că erau spionați nu-i plăcu bărbatului. De aceea, strâmbă din nas și, băgând mâinile în buzunarele pardesiului, strânse cu putere pumnii. Totuși, decise să se gândească la toate cele întâmplate mai târziu, la fel cum avea de gând să găsească o explicație logică pentru comportamentului lui Albert și al lui Emily.

Fu forțat însă să revină în jocul realității, când auzi vocea dulce a Evei, întrebându-l: „vă place să citiți, domnule Beneath?”

„Nu atât de mult pe cât mi-ar plăcea,” fu răspunsul tâmp al lui Brian.

„Atunci… ce iubiți să faceți? …în timpul liber mă refer.”

„Dacă e să fiu sincer nu prea am atât de mult timp liber. Dar cred totuși că al meu hobby e munca.”

Dar, chiar dacă al lui răspuns părea sincer, Eva observă totuși faptul că încerca el astfel doar să evite să-i spună adevărul, căci era imposibil ca el să nu aibă un hobby, căci toată lumea are unul. El doar… probabil… n-o considera demnă să-i împărtășească astfel de lucruri importante, iar acel gând o făcu pe Eva tristă.

Brian observă a ei schimbare de spirit, dar preferă să nu spună totuși nimic pentru a o împăca, căci deși înțelegea prea bine că ea-l întrebase doar pentru a lega un capăt de vorbă cu el, nu putea totuși să-i spună nimic: nici despre ale sale afaceri care puteau fi plictisitoare pentru o copilă inocentă ca ea, la fel cum nu-i putea mărturisi despre ale sale constante aventuri, din lipsa dragostei simțite în al său cămin. Și… m-ai credea el că odată ce-i ceruse să-l iubească, era de datoria lui să-i apere inima fetei de murdăria lumii, în care, atât de adânc, se afundase și el doar pentru a supraviețui.

„Cred că e timpul să merg înăuntru,” spuse Eva deodată, privind în altă parte. Și se uită ea în lături tocmai pentru că se simți din nouă rănită și că-i venea să plângă, iar ultimul lucru pe care ea și-l dorea era să plângă în fața lui. Era destul că el văzuse lacrimi în ochii ei atunci, la lac, și credea că probabil aceea fusese a ei primă și cea mai mare greșeală, căci… cel mai probabil din această cauză el nu-i spuse despre ale lui idealuri, crezând-o o prostuță naivă și plângăcioasă, un copil încă, căruia nu te poți deschide.

Eva însă și-ar fi dorit ca el s-o creadă femeie, să vadă în ea acea mare dragoste la care ea visa, s-o apuce de mână, s-o tragă alături, s-o strângă la al său piept, s-o sărute pe frunte, și să-i spună scurt și tandru că totul v-a fi bine.

Brian însă tăcea, de parcă s-ar fi încăpățânat să nu rostească acele cuvinte dorite de ea. Cel puțin acesta era gândul Evei, un gând născut din gelozie și din neștiință. Așa că preferă să continue să se amăgească pe ea, prin cuvinte fără sens rostite în a ei minte: „probabil mă consideră o proastă care plânge mereu. El de asta refuză să-mi stea alături, căci… de-aș fi fost mai matură, dacă n-aș fi plâns atunci, poate c-ar fi avut totuși mai multă încredere în mine. Dar, astfel, se îndepărtează cu repeziciune de mine, iar eu simt că nu pot ține pasul cu el și nici că-l pot ajunge. Și-s proastă eu, iar el știe asta… probabil, la fel cum își dă prea bine seama că am încă atât de multe lucruri să învăț: despre lume, despre oameni, despre dragoste, căci astea-s lucruri care nu se învață din cărți, dar el probabil nici nu știe că n-a fost nimeni alături de mine care totuși să mă învețe.

Dar totuși, de-aș fi citit mai mult, poate-aș fi aflat mai multe despre lume, dacă n-aș fi evadat atâta în lumea mea imaginară poate c-aș fi găsit limbă comună cu alții de la care să învăț sau poate că dacă aș fi fost mai înțeleaptă sau mai deșteaptă, aș fi știut cum să-l țin azi lângă mine și să nu vrea să plece. Dar totuși simt c-o să plece într-un final și-o să-l pierd în lume.”

Și-i tresări inima în piept, spintecată de-un ghimpe, când îl auzi spunându-i: „bine. Mergi înăuntru. Cred că e prea frig pentru stat afară. Te poți îmbolnăvi.”

Dar nu asta era ce-ar fi dorit Eva să audă de la el. Ea ar fi vrut ca el să-i spună măcar că va fi bine, că au încă timp pentru ei doi. Așa însă, spunându-i că-i ok să plece de lângă el, o rănea cumplit, îi frângea aripile, dorindu-și să nu-l fi cunoscut nicicând.

De aceea doar se închină puțin în fața lui, îi întoarse spatele și se îndreptă spre intrare, iar el plecă, fără să aștepte măcar ca ea să intre în casă.

Cel puțin asta i se păru Evei ai cărei ochi jucau în lacrimi și a cărei inimă se zbătea în primii fiori ai iadului iubirii. Totuși se opri, auzindu-l pe Brian strigându-i numele, iar când se întoarse îl văzu stând în același loc unde-l lăsase.

„Da?” reuși ea în cele din urmă să bâiguie, înțelegând totuși că probabil el așteaptă un răspuns de la ea, unul oarecare.

„Aveți grijă de dumneavoastră. Și… sper să ne revedem curând.”

Și-i zâmbi el trist, îi zâmbi de despărțire, îi zâmbi ca să-i facă inima să sângereze mai tare. Dar chiar și așa Eva decise că nu era timpul să lase lacrimile să-i zburde liber pe obraji, cel puțin nu în fața lui. Și după ce putu în cele din urmă să-și adune voința în pumni, bombăni un „sper așa să fie,” ca mai apoi să intre în casă, lăsând ușa de la intrare să se închidă cu zgomot în urma ei.

Abia când ușa se închise în urma Evei, îndrăzni Brian să se uite la fereastră și văzu că de fapt domnișoara Davis nu m-ai era acolo: „probabil că așa v-a fi mai bine,” își spuse el și într-adevăr așa credea, căci își dădea prea bine seama că aflând despre sentimentele lui și ale Evei, Christine ar fi încercat fără doar și poate să profite de asta, căci o știa prea bine, știa ce-i poate pielea, la fel cum știa că nu-i în stare s-o transforme pe copilă într-una din victimele căzute în războiul dintre el și Christine.

Ceea ce însă Brian nu știa sau poate preferase deliberat să ignore era faptul că Eva era deja o victimă și devenise o victimă din clipa când el trecuse pragul casei Stonebridge-lor sau poate chiar mult mai înainte de-a lor primă întâlnire.

În cele din urmă, după ce simți atât de bine frigul toamnei, stârnit de nicăieri, înfiorându-l, Brian se îndreptă și el spre casă, iar când ușa casei se închise în urma lui, frigul rânji, căci vremuri grele se abăteau peste acele meleaguri.