„Niciodată nu trezi demonul. Te poate înghiți complet în al lui întuneric”

Viața trăită în lux și extravaganță a fost ceva ce i-a marcat mereu viața Christinei Bircham încă de la naștere. Și cum să n-o marcheze în vreun fel dacă avu nu doar o familie înstărită care s-o susțină mereu și care-i asigurase întotdeauna mai mult decât strictul necesar, îndeplinindu-i poftele, dar și posibilitatea să fie înconjurată de atenție și faimă tot datorită acelor bani pe care știuse mereu să-i câștige ușor, alegând cu atenție cercurile sociale în care să se învârtă. Cu toate acestea, banii n-au fost pentru Christine doar bucurie, ci și-a ei mare frică, căci mereu se temuse ca nu cumva să piardă al ei statut de invidiat și să ajungă să se târâie în mocirlă în vreun moment precis al vieții.

De aceea se surprindea adesea cuprinsă de aceleași gânduri stranii, chiar dacă nu-și aveau rostul: ce-i de făcut în cazul în care ajunge fără bani? Dar de fiecare dată ajungea la una și aceeași concluzie: că era ceva absurd, ceva ce n-o să i se întâmple ei niciodată, ceva la care n-ar vrea să se m-ai gândească, căci era doar un gând banal și lipsit de sens pentru a ei viață perfectă. Prin urmare, hotărâse să scoată cuvântul „sărăcie” din al ei vocabular și să-l uite pe veci, de se poate.

Dar, chiar dacă Christine se chinuia din răsputeri să nu se gândească la viitor, n-avea cum să nu se gândească la trecut, unul presărat cu diverse întâmplări ciudate și periculoase am putea spune, căci nu în puține întâmplări „interesante” a fost implicată familia ei de-a lungul timpului.

De fapt, tatăl Christinei, Dane Bircham, fusese un bărbat onest și un negustor priceput la acea vreme, care intrase în cercurile neguțătoriei pentru a aduce un ban în plus în casă, chiar dacă n-ar fi avut nevoie să muncească o viață după ce a sa familie îi lăsase o avere destul de frumușică, dar m-ai făcuse și-o afacere profitabilă în urma căsătoriei cu Audrey Thorn, unica fiică a unui boier destul de avut, care avuse și bunul simț să moară destul de tânăr încât să permită tinerilor însurăței să se bucure de agoniseala lui, adunată în sudoarea frunții vreme de peste 5 decenii.

Dar, cu toate că Dane Bircham putea fi considerat un om norocos, cu averi câștigate de ici și de colo, totuși m-ai erau și mulți dintre aceia care considerau a sa ascensiune furtunoasă în sfera neguțătoriei destul de suspectă. Și cum să nu-l suspecteze lumea când, indiferent de ce se apuca – fie el import de tabac, mobilier franțuzesc sau împrumuturi dependenților de jocuri de noroc, Bircham avea doar de câștigat, și nicidecum de pierdut în timp ce alții, care se ocupau cu afaceri similare, m-ai simțeau și gustul amar al ruinei sau pierderii din când în când. Dane Bircham însă părea să fie ferit de-o astfel de pacoste, de parcă însă-și Dumnezeu i-ar fi pus mâna pe cap și l-ar fi protejat în permanență de rele.

M-ai era însă o mare dilemă despre care întreaga societate engleză vorbea la acea vreme, chiar dacă pe ascuns doar – de ce nimeni niciodată nu încercase să-l doboare pe Dane Bircham, să fure de la el sau să-i facă rău în vreun fel? Căci vorba ceea – mana cerească e binecuvântare, dar are și ea limite și ajunge până și Dumnezeu la fundul sacului cu bunătate până la urmă. Dar, oricât nu încercară să afle și unul și altul despre ce poate fi vorba acolo sau ce ochiul dracului era ascuns prin pungile lui Dane nu putură și pace.

Totuși, oamenii aflară de ici de colo câte-un detaliu și începură a le pune cap la cap. Astfel aflară că Dane făcea aproape totul singur și că n-avea pe nimeni angajat să-i țină în frâu afacerile în lipsa lui: niciun manager, niciun secretar sau măcar vreun avocat destul de priceput care să stea cu ochii pe afaceri și să se asigure că merge totul strună. Așa că oamenii își puseră următoarea întrebare: cine se ascunde totuși în spatele imensei bogății a familiei Bircham? Căci erau mai mult decât siguri că Dane nu-i niciun înger căzut pe pământ căruia-i merg toate treburile ca puse pe roate doar pentru că are sufletul pur sau că-i însăși Superman să reușească a fi în toate locurile în același timp.

Și, când se așteptau toți cel mai puțin, întreaga societate află acel mare adevăr ascuns în spatele unei perdele de mistere: din budoarul doamnei Audrey Bircham poliția scoase într-o dimineață cadavrul lui Sir William Haris Wilson, unul dintre cei mai bogați și mai influenți oameni ai momentului, pe lângă Dane Bircham, desigur.

Astfel oamenii înțeleseră în sfârșit cine de fapt era păpușarul din spatele lui Dane - soția acestuia, care era o femeie extrem de rezervată și care obișnuia să facă totul în liniște.

De fapt, Audrey Bircham nu era genul cela de șoarece de bibliotecă sau femeie ștearsă ce trece neobservată pe unde se duce. Din contră: era mereu în relații bune cu toată lumea, cu toate că nimeni n-avea habar despre a ei viață, nici măcar un mic detaliu ceva nu știa nimeni, căci ale ei gânduri erau ceva despre care oamenii doar puteau bănui, iar modalitatea ei de-a face lucrurile în secret, chiar dacă impecabil, dădea oricum de bănuit. Totuși, lumea află într-un târziu cine era într-adevăr Audrey Bircham și asta se întâmplă doar după ce se află despre a ei aventură cu acel bătrân Sir William Haris Wilson.

Și marea surprindere a societății nu se limită doar la a afla despre faptul că Audrey fusese amanta secretă a celui bătrân Sir, dar și din cauza că Dane nu făcuse nimic ulterior pentru a-și spăla reputația pătată. Asta însemna un singur lucru: el fusese mereu la curent cu aventura soției sau poate fusese chiar el cel care-o încurajase s-o înceapă.

Apoi, chiar din acea clipă, când societatea engleză începu să vadă în el omul încornorat, c-o aură neagră plutind mereu în jurul lui, Dane Bircham decăzu complet în ochii lumii, care se simțise decepționată de-a lui comportament, chiar dacă el nu trădase pe nimeni altcineva decât pe sine acționând astfel. Totuși, pas cu pas, societatea engleză începu a „săpa” în jurul lui după „comori ascunse” și aflară astfel că în a lor țară, chiar sub nasul lor, luase naștere o Societate Secretă care ajunse atât de puternică de altfel de putea manevra orice sferă, trăgând de sfori, numai că nimeni habar n-avea cine-ar putea fi totuși acel priceput „păpușar,” căci de-un singur lucru erau ei siguri: nici Dane, nici soția sa nu puteau fi, căci de-ar fi fost, atunci nimeni în veci n-ar fi aflat unde murise de fapt William Haris Wilson sau cu ce se ocupase acesta în ultima parte a vieții.

Dar cel care știuse mereu ceea ce alții puteau doar să șoptească despre fusese Christine – ea știuse cine-i păpușarul și cum luase de fapt acesta naștere. Și, rezultase în cele din urmă că bănuielile oamenilor erau adevărate până la un punct: Dane, avar după bani și putere, puse bazele acelei organizații și făcuse el asta pe la spatele soției pe care-o credea prea inocentă ca s-o implice în astfel de lucruri. Dar când fu nevoit să înfrunte prima problemă importantă care părea să-l amenințe de altfel să-l lase fără tot ce câștigase până atunci și tot ce moștenise de la alții, se văzu nevoit totuși să se confeseze soției.

Auzind despre „marea problemă” a soțului, Audrey doar zâmbi. Și, după cum îi era obiceiul de-a face lucrurile în secret, ceea ce și-i atrăgea pe oameni ca un magnet spre ea de altfel, începu să-și folosească puterea pentru a-și ajuta soțul să-și întărească poziția în acea organizație și să pună în sfârșit mâna pe acea mare putere la care doar visaseră ambii de altfel până atunci.

Prin urmare, folosindu-și marele ei atu: acela de-a părea o persoană fragilă și neajutorată, chiar dacă nici pe departe nu era așa, Audrey reuși să sucească mințile la destui bărbați importanți, doar zâmbindu-le la început, cu promisiuni „interesante” pentru mai târziu, și cu „acțiuni” premeditate, dar necesare în cele din urmă. Astfel, ajunse Audrey să-i fie îndeplinit oricare capriciu, iar pentru a se asigura că n-o să piardă nicicând acest avantaj, se văzu nevoită să învețe și alte trucuri de seducție și carismă, lăsând la o parte faimoasele crize de isterie pe care femeile acelei epoci le foloseau la ordinea zilei pentru a obține diverse „servicii.” Dar cel mai important, Audrey se strădui să se bazeze în mare parte pe-al ei creier, care n-o trăda nicicând.

De aceea decise pentru început să nu piardă nicicând forma fizică de invidiat. Și, chiar dacă era însărcinată cu Christine la acea vreme, își permise luxul de-a nu pune prea multe kilograme pe ea, iar ceea ce adăugase totuși nu făcea decât să sporească „apetitul” celor pe lângă care trecea.

Prin urmare, corpul și creierul ei deveniră arma principală în lupta cu puterea. Și acele arme le avea de mult de altfel, de când alese să se mărite cu Dane, căci văzu în el nu doar un bărbat frumos și bogat care i-ar fi putut asigura o viață de lux, dar și un tip pe care-l putea mânui cu ușurință și care, pe lângă confort, îi dădea și spațiul de care avea nevoie.

Totuși, Audrey niciodată nu-i arătă deschis lui Dane faptul că-l putea manipula cu ușurință și de altfel niciodată nu-i dădea sfaturi dacă acesta nu i le cerea. Prefera mereu să-i dea timpul și spațiul de care avea nevoie, iar atunci când realiza că de unul singur nu se descurcă, așa cum se întâmpla de altfel în majoritatea cazurilor, dădea fuga la ea și, fără doar și poate, îi „cerea părerea.”

Astfel, Audrey demonstra nu doar că-i înțeleaptă și influentă, dar și faptul că poate avea un om de încredere mereu în preajma ei, ajutând-o în orice, ori de câte ori avea nevoie. Dar, chiar dacă părea că Audrey doar trăiește în umbra lui, era doar o iluzie, căci ea doar așteptase momentul potrivit ca acesta să calce strâmb sau să dea dovadă de-o mai mare slăbiciune, ca să poată în sfârșit să-și ocupe locul de drept la cârma acelei puteri la care doar visase.

Iar asta se întâmplă cât de curând și Era „Audrey Bircham” începu în momentul în care aflase despre acea societate secretă pe care soțul ei o fondase. Astfel, Audrey putu din plin să se bucure de autoritate și să calce la propriu și la figurat peste capete, căci de ajungea cineva s-o calce pe coadă sau s-o decepționeze - pe ea sau pe Dane – ajungea sărmanul hrană viermilor sau peștilor din iaz cât ai clipi din ochi.

Prin urmare, cheia succesului familiei Bircham fusese descoperită, iar ei nu aveau de ce să cedeze acel „oușor de aur” care le aducea în permanență noroc. Dar, nu fu chiar totul gratis, căci trebuiră să plătească destule facturi multora pentru a-și asigura protecția mult dorită și chiar de toate afacerile lor păreau legale, rezultau, în majoritatea cazurilor, să fie astfel doar pe hârtie.

Astfel, afacerea Bircham-ilor crescuse fulgerător și deveniră cât de curând cea mai puternică, influentă, și de temut familie din zonă, o familie pe care nimeni n-avea îndrăzneala s-o înfrunte sau să încerce măcar să le devină rivali în vreuna dintre sfere - socială, economică sau de influență.

Numai că nu totul merse ca pe roate așa cum visase Audrey și nu chiar toți căzuseră la picioarele ei așa cum își dorise. Una dintre acele persoane pe care nu reușise niciodată s-o supună, dar care avea de altfel și-o imensă influență asupra ei era vărul ei matern, Baron Beneath.

Și, indiferent ce nu încercase Audrey să facă nu-l putuse convinge nicicând pe Baron să intre în „afacerea” lor. El preferase să stea mereu de-o parte, fiind sigur că acea îndeletnicire a lui Dane și Audrey era fără doar și poate ilegală și că nu va dura mult până vor fi descoperiți și trași la răspundere.

Numai că Baron avea și n-avea dreptate: n-avea dreptate în ceea ce ținea de planul lui Audrey care nu numai că nu dăduse greș nicicând începând acea afacere și care continuă chiar și după dispariția ei misterioasă, dar era Baron corect atunci când spunea că tot ceea ce se învârte în jurul familiei Bircham ajunge să „miroasă urât” în cele din urmă. Și așa și era, căci la scurt timp după ce Audrey dispăru, la cârma societății secrete, condusă până atunci de ea, nu se instală Dane, ci Christine, iar curând după ce aceasta puse mâna pe putere, Dane Bircham fusese găsit mort într-un lan de grâu.

Totuși, chiar dacă oamenii începură să acuze „Furnicile Roșii” de moartea lui Dane și s-o acuze pe Christine ca fiind responsabilă de asta, nimeni nicicând nu putu demonstra asta și cât de curând fu totul dat uitări, căci Dane Bircham se prăpădi doar cu jumătate de an înaintea lui Baron, iar la cam o lună după moartea lui Dane, Baron avu marea dezamăgire după fuga lui Helen. De aceea, se dădu uitării acea moarte misterioasă a lui Bircham și toți se concentrară pe noul caz considerat problemă mondenă.

Dar m-ai era acolo o întâmplare ciudată: faptul că înainte de întâmplarea cu Helen, gurile rele îl asociară pe Baron cumva cu moartea lui Dane și asta fusese făcut c-un scop anume - să-i slăbească acestuia puterea și să-i micșoreze sfera de influență, tocmai pentru că cuiva Baron ajunse să-i stea în cale. Și cui altcuiva dacă nu Christinei Bircham îi stătea Baron în cale? Dar, la fel ca și vina ei în moartea tatălui, nu putu fi nici a lui nicicând dovedită.

Și nu putu fi dovedită vina Christinei tocmai pentru că la vremea ceea avea doar 18 ani și alegând să ia locul mamei ei la cârma „Furnicilor Roșii,” demonstrase celorlalți că deși trăise în umbră până atunci putea fi chiar mai influentă și mai periculoasă decât fusese mama ei până atunci.

Pe urmă avu loc apropierea ei de Luis Chesterman, căci planul ei inițial, acela de-al forța pe Baron să fie de partea ei, eșuase, iar el ajunse de-și pierduse și viața în cele din urmă, și era astfel necesar să-și întărească cumva puterea. Și, fiind ca o gură de aer proaspăt pentru acea societate, precum și-o tânără care fără doar și poate nu putea fi trecută cu vederea, Christine reuși din prima să-l atragă pe Luis în mrejele ei, iar alegerea lui fu cât se poate de reușită.

Dar, fiind amanta lui Chesterman îi aduse și-o mulțime de probleme Christinei. Ea însă nu se sinchisi deloc și nici nu depuse prea mult efort pentru a calma acel val de energie negativă care se stârnise în jurul ei, căci chiar n-avea de ce să se streseze din cauza asta – totul se calmă la fel de repede pe cum se stârnise. Însă, acel val de bârfe și defăimare avu și consecințe grave, mai ales pentru cei care începură toată acea șaradă și toți cei implicați fură reduși la tăcere în cele din urmă fie prin amenințări, fie prin a li se găsi trupurile în diverse locuri misterioase, iar această nouă modalitate de-a reduce pe cineva la tăcere își atinse fără doar și poate ținta principală - cea de-a induce frica în oameni și de-ai face să nu-și m-ai bage nasurile în chiar tot, în special în afacerile Christinei și a „Furnicilor Roșii.”

Iar acel amalgam de amintiri apărură în mintea Christinei în timp ce privea prin fereastra de la sufragerie la Brian și Eva care se plimbau în acel moment prin acea splendidă grădină, iar asta-i aduse Christinei și destule preocupări de altfel.

Și nu erau întâmplătoare toate acele evenimente, căci prin aducerea Evei Stonebridge în casa ei, Christine își atinse un țel - să-l aducă pe Brian alături de ea, ce-l care se opuse categoric tuturor planurilor ei de afacere și care mereu se ținuse la distanță de ea, asa cum făcuse de altfel Baron. Acum însă nu doar era în casa ei, ci și la cheremul ei, căci Christine deținea în acel moment ceva ce era de interesul lui – pe fiica dușmanului lui de moarte, iar acest fapt demonstra cât de similari pot fi verișorii când vine vorba să ducă la bun sfârșit al lor plan.

Însă, chiar dacă planul inițial al Christinei fusese altul atunci când bătuse palma cu Alfred și-o luase pe Eva sub aripa ei, Christine își schimbă rapid ținta, atunci când Brian se prezentă în casa ei c-o cerință care-i păru la început stranie, dar care totuși avea sens – el și-o dorea pe Eva lângă el, dintr-un motiv anume, iar Christinei nu-i rămânea decât să accepte și să afle de ce, ca mai apoi să aibă cu cel controla.

Dar acel ajutor al Christinei era fără doar și poate nu gratis, căci Brian se angaja s-o ajute în legătură cu dorința ei de-a pune mâna pe importul de tabac, o sferă deținută până atunci de John Evans și fără doar și poate interzisă altora. Și, chiar dacă știa că în spatele cerinței Christinei se afla dorința lui Luis, Brian se decise să închidă ochii pe moment, până el se decide într-un final ce să facă cu Eva sau măcar să-și plănuiască în detaliu următorii lui pași.

Făcând însă asta, Brian își încălca un principiu de care de altfel se ținuse cu strictețe până atunci ca fiind o lege scrisă și bătută în cuie, căci era de felul lui un om serios și sincer, fie asta domeniu personal sau de afaceri, căci nu-i plăcuse nicicând să profite de nimeni, iar a lui sinceritate și capacitate de-a face față problemelor și de-a se descurca în orice sferă se implica, îi aduse până și stima regelui.

Christinei însă asta-i displăcu mereu și vru s-o schimbe, dar nu-i reușise defel. Până în acel moment, când lucrurile păreau să ia o cu totul altă întorsătură. Cu toate acestea însă, cu toate că Brian părea vulnerabil în acel moment fiind în jurul Evei, Christine știa că totul putea fi doar o aparență, căci influența lui Brian era ceva de invidiat, căci ajungea un singur cuvânt spuse de el ca orice afacere sau înțelegere să ajungă să se clatine asemeni unui castel din cărți de joc, și la fel era adesea chemat atunci când era necesar de luat decizii importante, căci în ciuda vârstei fragede, Brian era un bărbat calculat și înțelept, un om dintr-o bucată. Totuși, era un om care avea precum virtute și slăbiciuni, iar una dintre slăbiciunile pe care și le permise să le arate Christinei fusese Eva, o slăbiciune de care ea avea de gând să profite din plin.

Totuși, m-ai rămânea o problemă în toată afacerea plănuită de Christine: faptul că Brian avea spatele asigurat de Edward Anderson Bell care nu doar că-i era socru, dar fusese și un bun prieten al lui Baron Beneath, care, după moartea acestuia, se implicase în multe dintre afacerile moștenite de Brian și, în timp, devenise partener la multe dintre ele. Asta putea fi cu adevărat ceva de care ea trebuia să se teamă, căci de-un bărbat precum era Edward ar fi aflat că Christine încearcă să-i distrugă căsnicia fiicei prezentându-i-o lui Brian pe una din protejatele ei, fără doar și poate ar fi făcut totul ca s-o distrugă, indiferent de consecințe.

Christine tresări brusc în momentul în care Emily se apropie de ea. Totuși niciuna din cele două femei nu spuse niciun cuvânt, ci doar preferaseră să privească prin fereastră la ce se întâmpla afară.

Totuși, deși ambele se uitau la aceeași panoramă și Emily și Christine gândeau diferit, căci în timp ce doamna Bircham plănuia amănunțit s-o folosească pe Eva pentru a-l dărma la propriu pe Brian de pe-al lui piedestal, Emily simți tristețe pentru Eva, căci, aflând despre interesul lui Brian, care era până la urmă un bărbat căsătorit, însemna fără doar și poate durere pentru acea biată copilă. Dar, chiar dacă știa asta, Emily nu putea interveni și nici nu se putea opune deciziei Christinei.

„Știi ceva despre interesul domnului Beneath în domnișoara Stonebridge?” spuse Christine, iar întrebarea ei o uimi pe Emily care crezuse că doamna Bircham fusese cea care plănuise acea întâlnire.

„Nu am nici cea mai mică idee, dacă e să fiu sinceră,” răspunse Emily sec.

„Atunci află! Tot ce poți de altfel! Și… desigur, nu-i ceva ce poate să aștepte,” spuse Christine pe-un ton poruncitor, după care plecă de lângă fereastră.

Și, în timp ce Christine părăsea încăperea, Emily observă o sclipire diavolească în ochii acesteia, de parcă ceva destul de periculos s-ar fi apropiat, ceva de care-ar fi trebuit să se teamă. Și cum nu, când o știa atât de bine pe Christine, când știa de ce poate fi aceasta capabilă, căci Christine cu adevărat nu iubea pe nimeni și nici n-avea milă de nimeni.

Și… în toți acei ani de când se afla în casa doamnei Bircham, lui Emily îi fu dat să vadă nu o singură dată cum o fată inocentă trecea pragul acelei locuințe și-o părăsea cu totul alt om, în timp ce m-ai erau și din cele care nu ajunseră nicicând s-o părăsească. Despre ele se știa doar că dispăruseră undeva în miez de noapte, numai că unde dispăruseră nimeni nu știa și nici nu putură afla.

La fel s-ar fi putut întâmpla cu Eva în cele din urmă, chiar dacă omul care părea că începuse a o curta era un bărbat a cărui faimă se cunoștea prea bine și că nu făcuse nicicând nimănui niciun rău. În special femeilor. Totuși: acest bărbat era căsătorit și nimic decent nu-i putea oferi unei tinere inocente precum era Eva. Totuși, cu sau fără voia lor, și Eva și Brian erau forțați să se apropie: el – cu planurile lui în minte, ea - mânată de la spate de Christine a cărei planuri meschine nu trebuiau defel amânate.

Deodată însă Emily-și reveni din acea fulgerătoare reverie și amintiri amare despre ale ei trecute trăiri, când îi văzu pe Eva și Brian stând sub acel rotat copac de arțar și privind acel animal mic și pufos, numit o veveriță roșie, care părea să-i amuze, căci auzise chiar la un moment dat râsul zglobiu al Evei, pentru prima dată se pare.

„E fericită totuși lângă el,” murmură Emily. „Cel puțin așa pare de la distanță.” Dar Emily știa la fel de bine cât de scurte pot fi momentele de fericire și cât de dureroase pot fi ele atunci când trec.

Și m-ai era acolo ceva ce-o minuna: sclipirea din ochii lui Brian, chiar dacă domnișoara Davis nu-i putea vedea ochii în acel moment. Simțea însă că ei strălucesc văzându-l că cu greu își putea lua ochii de la Eva și că făcea totul ca ea să continue să zâmbească fericită.

Dar… în schimbul liniștii, atitudinea lui Brian nu reuși decât să trezească diavolul din sufletul lui Emily, un diavol care părea să vrea să-i înghită pe toți.