„Uneori e mai bine să trăiești în singurătate, decât să cazi pradă unei iubiri oarbe”

Era deja trecut de 11 când Eva coborî în sfârșit la parter. Și n-a fost din cauza că pregătirile ar fi durat prea mult, căci în realitate, s-o ajute să se îmbrace și să-și pieptene părul, nu-i luă prea mult Annei. Dar, imediat ce aceasta părăsi camera, Eva se simți înspăimântată. La fel nu știa motivul acelei temeri, dar ceva îi striga în urechea interioară să nu îndrăznească să treacă pragul acelei camere sau altfel își va pierde complet libertatea, că în afara acelei camere putea găsi un început de drum către o lume periculoasă și că o putere necunoscută domnea acolo, o putere căreia Eva era sigură că nu i-ar fi putut face față și că, fără voia ei, ar fi fost prinsă în acel vârtej amețitor, fără posibilitatea de-a putea scăpa vreodată din el, cel puțin nu fără răni adânci în suflet și pe piele.

Dar mai mult decât de acea putere, Evei începu să-i fie frică de acea lume necunoscută, un univers pe care și-ar fi dorit să nu ajungă nicicând să-l cunoască. Numai că nu întotdeauna se întâmplă așa cum își plănuiește unul în minte, ci așa cum vor Cerurile, iar Eva știa acest lucru foarte bine de altfel. Și știa ea asta, căci simțise ceva similar în toți acei ani petrecuți în Image, în casa Stonebridge-lor, la fel precum ajunse să cunoască bine mirosul morții care continuă să se învârtă amețitor, în cercuri, oriunde în jurul tău atunci când pășești în lumea de afară și ajungi să fii o pradă sigură. E ca o mână sigură de blackjack: dacă ai ceva noroc vei ajunge să supraviețuiești. În caz contrar vei fi pur și simplu aruncat din joc sau chiar mai simplu – ucis.

Dar, în componența în care Eva ajunse să joace acel joc al sorții, în acele clipe, era un facto complet nesigur și nu era ea sigură nici de câștig, nici de înfrângere. De aceea preferă să meargă mai departe, cu capul sus și nicidecum să permită vieții s-o creadă o lașă sau o ratată. Și simțea ea asta cu întregul ei suflet, împărțit în mici bucăți în acele clipe după ce fusese forțată s-o ia pe un alt drum în viață, cu inima bătându-i nebunește în piept, de parcă ar fi vrut să facă o gaură prin el și să zboare spre noi orizonturi.

În același timp, într-un mod la fel de straniu ca tot ce i se întâmplase până în acel moment, Eva era și fericită. De ce însă nu știa. Cu toate acestea înțelegea prea bine c-ar fi putut fi doar un efect negativ al vidului spre care se îndrepta cu repeziciune, de parcă ea și vidul ar fi fost doi magneți cu pol opus ce se atrăgeau reciproc. Și… acea stranie senzație-i m-ai transmise ceva: că odată ajunsă la parter va descoperi, pe lângă o lume necunoscută, și senzații pe care va ajunge să le adore în timp.

Și nu întârzie de altfel să simtă acea stranie senzație în piept, imediat ce atinse cu piciorul podeaua sălii de la parter, care era de altfel scăldată pe jumătate de semi-umbră. Tresări totuși auzind glasul doamnei Bircham, atât de strident, venind dinspre al ei birou și Eva înțelese astfel și după vocea ei comică cu care rosti apoi „sunteți atât de amuzant,” că Christine nu era singură, că era cu cineva care-o făcea să se simtă atât de bine, iar acea persoană putea fi doar acel musafir necunoscut despre care Emily o anunțase mai devreme.

Astfel, realizând că cel care venise s-o vadă pe ea o făcea de fapt pe alta să râdă zgomotos, Eva simți gelozie în suflet. Și simți ea asta nu pentru că și-ar fi dorit ca acea persoană să-i atragă atenție numai ei, ci pentru că considera ea că altfel ar fi trebuit să fie a ei primă vizită socială, a ei primă întâlnire cu un străin, care în loc s-o aștepte nerăbdător, preferase să-și piardă timpul prețios cu o doamnă precum Christine Bircham, părând că uitase complet de ea.

Și simți ea cum ochii i se zguduiră puțin în tumultul lacrimilor care erau pe cale să dea năvală pe ai ei obraji. Totuși, c-o putere impresionantă, Eva reuși să le blocheze calea spre lumea de afară chiar în colțul ochilor, a căror lumină începu să devină pală din cauza presiunii depuse. Totuși, chiar dacă reușise să-și stăpânească lacrimile, Eva înțelese că nu-și putea ține în frâu inima care i se zbătu și mai nebunește luptând cu sufletul. De aceea mâna Evei prinse cu putere bara de lemn a scărilor, cu gând să țâșnească în sus pe ele și să se ascundă din nou în a ei cameră.

Deodată însă tresări, simțind valuri puternice de durere în palmă. Și, când în sfârșit își putu lua ochii de la ușa biroului Christinei de unde se auzeau încă râsete: al doamnei Bircham și al unui bărbat, Eva se uită la a ei palmă și văzu că unghiile aproape-i intraseră în carne de la atâta strâns. Totuși, chiar dacă durea ca naiba acea rană pe care și-o făcuse involuntar, Eva o preferă în schimbul celei sufletești care-o făcea să se simtă atât de amețită.

Trebui însă să se ia repede în mâini, auzind pași apropiindu-se de ea. Eva însă nu privi în acea direcție decât după ce Anne îi spuse c-o voce moale: „domnișoară Stonebridge? Se întâmplă ceva?”

Eva însă nu-i răspunse. Doar o privi scurt și văzu că tânăra servitoare ducea în mâini o tavă pe care avea câteva mici vase cu dulcețuri, fursecuri și ceai.

Dar, ceea ce-i atrase atenția Evei cu adevărat era faptul că văzu pe acea tavă doar trei cești, iar asta însemna că Christine era singură cu străinul în acel moment și iarăși un val de ură și gelozie o cuprinse pe Eva, trecând rapid prin fiecare por al trupului ei. Și era pe cale să explodeze, să dea frâu liber nebuniei și crizei de isterie, pentru prima dată în a ei viață de altfel, căci deși nu era o persoană mofturoasă din fire sau care să-și dorească atenția doar pentru ea, în acel moment însă și-ar fi dorit să fie ea cea în centrul atenției, cea care să fie subiectul de interes al cuiva. Acel cineva însă părea ocupat cu altceva în acele clipe.

„Cine-i musafirul, Anne?” reuși Eva să întrebe în cele din urmă cu jumătate de voce și-un oarecare tremur straniu se simți trecând iar prin tot trupul tinerei, un tremur care rămase totuși neobservat de ochiul ager al tinerei servitoare. Și Eva nu se forță deloc să-și ascundă acele sentimente. Din contră: i se primi oarecum natural, de parcă ar fi făcut asta întreaga ei viață. Și, chiar dacă nu știa de ce, inima-i spunea să se ferească de Anne. Așa că făcuse ea bine de-și ascunse acele sentimente ciudate din suflet.

„Nu-i știu numele, domnișoară Stonebridge. Dar pare să fie cineva important pentru doamna Christine,” răspunse Anne scurt, trecând pe lângă Eva și îndreptându-se spre biroul doamnei Bircham.

„Loialitate,” îi veni Evei brusc în mine. „Loialitate cu acea doamnă Bircham și nu cu ea.” Și înțelese Eva în sfârșit că era închisă între acei pereți și că nimeni de altfel nu era de partea ei. Și încă odată Eva se simți trădată de soartă și iar înțelese că nicicând viața nu va fi de partea ei. Dar, chiar dacă nu era prima dată când Eva simțea trădarea pe propria piele, era totuși ceva diferit de acea dată: faptul că era singură în fața întregii lumi.

„Poftiți înăuntru, domnișoară Stonebridge!” îi spuse Christine pe un ton jucăuș, după ce Eva se apropie de ușă și rămase în fața ei, fără să realizeze măcar ce făcea. Totuși, brusc își îndreptă ochii spre Christine care-i vorbise și-o văzu stând lângă fereastra deschisă, fumând o țigară. Și, ca să nu se dea de gol că-i era frică să pătrundă în acea cameră, Eva se forță să schițeze un zâmbet.

„Intru, doamnă Bircham, numaidecât,” se grăbi Eva să răspundă, forțându-se să pară cât mai calmă posibil.

Intrând înăuntrul biroului însă nu văzu nimic neobișnuit: o cameră ca oricare alta de altfel în acea casă. Diferite erau doar cortinele de la ferestre, de-un negru închis, care erau practic tot anul trase, în stilul Louis-Philippe, care erau în vogă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un stil pe care Christine îl adora pur și simplu, chiar dacă nici ea nu era la curent de ce.

Era însă știut de toată lumea și foarte bine de altfel că Christine Bircham iubea lucrurile grandioase, iar una dintre cele mai mari slăbiciuni ale ei era fără doar și poate mobilierul, adesea făcut în stilul franțuzesc, iar acea predilecție pentru stilul franțuzesc nu era din cauză că ar fi frecventat adesea Curtea Regală de la Paris sau că s-ar fi întâlnit în permanență cu regele Franței, Louis-Philippe, ci pentru că ea considera că nimic nu poate fi mai elegant și mai prețios decât stilul franțuzesc, atât de în vogă și el în acea perioadă. Și, ce ura Christine mai mult decât să simtă că altă persoană are întâietate în fața ei, era să afle că în altă casă se află mobilier mai de preț și de mai bun gust ca al ei.

De aceea, pentru că toată lumea știa prea bine caracterul exploziv al Christinei și cercurile în care se învârte, aproape nimeni nu îndrăznea să cumpere ceea ce și-ar fi putut dori ea, fie acea persoană extrem de bogată sau chiar regele. Ei bine, nu că regelui i-ar fi fost frică de Christine Bircham, dar oamenii obișnuiau totuși să-l aducă și pe el în discuție ori de câte ori vorbeau despre ea, doar pentru a indica cu exactitate cât de crâncenă poate fi Christine când vine vorba să aibă ceva doar al ei și cât de influentă poate fi deopotrivă. Prin urmare, încercau sărmanii oameni să nu nimerească în lista Christinei de persoane non-grata, ori cu adevărat ar fi sfeclit-o.

Și poate n-ar fi trebuit nici Eva s-o facă, dar nu putea să-și ia ochii de la tot ce vedea. Totuși, trebui să-și vină rapid în fire, auzind tusea ușoară a Christinei, semn că era timpul să lase mobilierul și restul lucrurilor din cameră așa cum le găsise și, când era încă la doar doi pași de ușă, Eva observă în sfârșit prezența acelui bărbat în cameră.

Acesta ședea așezat într-un imens fotoliu, sorbind din ceaiul adus de Anne și părând atât de relaxat, deși avusese o conversație destul de interesantă și importantă de altfel c-o persoană precum era Christine Bircham, în fața căreia majoritatea interlocutorilor se simțeau intimidați și nervoși. Domnul în cauză însă era mai mult decât relaxat: părea că se simte familiar în acea casă, ca și cum a-i face vizite stăpânei casei era ceva la ordinea zilei pentru el.

Eva însă nu înțelese prea bine cine era, căci îl văzu doar din profil. Totuși, i se păruse cunoscut. „Cine să fie?” se întrebă ea, continuând să înainteze. „Trebuie să fie cineva extrem de important pentru Christine și probabil cineva pe care-l cunoaște demult.”

Deodată însă, când individul se aplecă în față și lăsă ceașca pe măsuța de alături, Eve-i atraseră atenția ale sale mâini delicate, iar un ghimpe îi străpunse brusc inima. „Ce-i asta?” se întrebă ea, ducându-și brusc mâna la piept.

Dar… nu putu nici să-i dea un nume acelui sentiment, nici să-l explice. Dar era sigură că m-ai simțise ceva asemănător și mai înainte, chiar dacă nu-și aducea aminte unde.

Brusc, un puternic miros de iasomie și liliac îi ajunse la baza nărilor… „atât de proaspăt… atât de plăcut,” se gândi ea. „Nu poate fi mirosul unui bărbat. E prea delicat,” își m-ai spuse ea. Dar, aducându-și aminte de seara trecută când o întâlnise prima dată pe Christine, își aduse aminte că de la ea mirosea puternic a tabac, în special când fuma, așa cum făcea în acele clipe. Prin urmare acela nu putea fi cu siguranță parfumul ei, ci al lui. „Dar… am m-ai simțit mirosul ăsta înainte. Cu siguranță l-am m-ai simțit. Dar… unde?” și inima-i începu iară-și să bată nebunește în al său piept, asemeni unui iepure speriat, fugind pe câmp.

În momentul în care bărbatul se ridică în picioare, Eva tresări și-și ascunse privirea, uitându-se la mâinile ei pe care le ținea împreunate în acele clipe. Apoi, respirația începu să-i fie când întreruptă, când șuierătoare, iar inima se oprea și începea iar să bată după voie. Și… sentimentul cela de anxietate o prinse în cele din urmă complet în ghearele lui, ținând-o strâns în a lui captivitate. Eva însă-și dorea să fugă, dar și să stea voia. Așa că, se văzu prinsă într-un carusel de emoții contradictorii, fără voia ei: ba-și dorea să-l cunoască pe cel prezentat ei ca musafir, ba nu-și m-ai dorea asta. Ca mai apoi curiozitatea să aibă întâietate în fața tuturor celorlalte sentimente și, în cele din urmă, Eva-și ridică privirea și-o fixă în cea a lui.

„Brian Beneath,” șopti Eva, înțelegând cine de fapt era tipul care venise s-o vadă. Și-ngheță: în fața lui, complet, căzând victimă propriei curiozități, afundându-se tot mai mult în acei ochi negri, de demon, pe care ajunse să-i iubească din prima clipă când îi văzuse la banca de lângă lac. Și era deopotrivă și captivată și confuză, căci… cum să te îndrăgostești de-un tip pe care nu-l cunoști deloc? Cum să cazi în capcana pe care ai încercat s-o eviți atât de mult în trecut, pe care ai crezut c-o cunoști atât de bine din acele romane pe care tot obișnuiești să le citești, ca într-un final să înțelegi că n-au folosit la nimic acele lecții de lectură când ai pierdut de fapt, complet și ireversibil, în fața propriei inimi?!

„Încântat să vă revăd, domnișoară Stonebridge,” spuse Brian, de data asta pe-un ton familiar, schițând acel zâmbet de înger demonic, care te hipnotiza complet. Și nu zâmbise el doar pentru că așa-i era firea, ci pentru că-i plăcuse lui acel înger blond cu ochi albaștri din fața lui, când uitase complet de vină și de răzbunare. Sau poate nu uitase și faptul c-o întâlnise pe Eva anume în acea casă făcea parte din a lui plan?! Era aceasta o întrebare rămasă oarecum în aer, fără răspuns, în timp ce două inimi începură a bate puternic în piept, cuprinse de-o stranie senzație de plăcere și fericire, de cea a revederii probabil. Numai că ceea ce Brian într-adevăr nicicând nu plănuise fusese să se simtă din nou ca un adolescent. Dar asta se întâmplă, în momentul în care luă mâna Evei în a lui și-o duse la buze, sărutând-o îndelung, iar al ei dulce parfum îi pătrunse în inimă, în timp ce vălul negru al unui viitor incert îi învălui de pretutindeni.