„Memoriile rămân memorii, indiferent dacă vrei să-ți amintești de ele sau nu”

Când Eva s-a trezit în sfârșit din al ei somn agitat era deja dimineața târziu, în jur de 10. Și, chiar dacă simțea că se trezise deja de-a binelea și că era timpul să se ridice din pat, simțea totuși în piept un sentiment ciudat, de parcă ar fi vrut să m-ai doarmă sau de parcă acel cineva necunoscut, care trăia în interiorul ei și pe care-l cunoscuse încă de mic copil, ar fi încercat s-o preîntâmpine astfel în legătură cu un eveniment neplăcut care se apropia. Ori… poate era doar lenea? Evei însă-i era prea greu să răspundă la acea întrebare.

Totuși, chiar dacă n-avea nici cea mai mică dorință să se ridice din pat sau să facă orice altceva datorită oboselii care începu să se resimtă deodată atât de puternic în ale ei oase, fata totuși știa că n-are de ales, căci se afla într-o casă străină, într-un pat străin, într-un loc unde-s străine obiceiurile pentru ea. De aceea, încercă să facă un minim efort și să se ridice măcar pe șezute.

Și-i reuși: cu greu, dar se ridică. Totuși, își simțea capul greu, încărcat de gânduri negre și încurcate, și-un gust neplăcut, amar i se aciuase din senin pe limbă. „Probabil e pentru că n-am pus nimic în gură de aseară, de când am părăsit Image-ul,” se gândi Eva. Dar… ceva în interiorul ei îi spunea că totuși nu-i chiar așa. „Atunci? Ce să fie asta oare? O altă presimțire ca cele pe care le-am simțit adesea înaintea zilei de ieri când am fost anunțată atât de neașteptat că trebuie să-mi părăsesc a mea casă?” Probabil că da. Nici ea nu știa răspuns la acea întrebare, la fel cum nu m-ai era sigură de nimic în ultima vreme.

Oricum, sentimentele ciudate nu-i erau străine: le avea încă din copilărie, din ziua când își văzuse tatăl în plină stradă alături de-o altă femeie, sentimente care n-o părăsiră nici pentru o clipă de-a lungul anilor și care, tot în timp, ajunseră să-i devină prietene.

Ba mai mult: îi vorbise și lui Beth adesea despre ele. Acel copil inocent însă nu le putu înțelege și-i spunea adesea că are prea mult timp liber la dispoziție și că din această cauză gândurile i-o iau razna. Da iaca dacă ar pune mâna pe mătură sau să spele vreun vas la bucătărie, altfel ar sta lucrurile și în capul ei.

Evei însă nu-i surâdea acea idee și nu pentru că ar fi fost lenoasă din fire ori că n-ar fi știut cum se spală un vas sau cum se ține mătura de coadă, ci pur și simplu își dădea seama că de-ar face aceleași lucruri ca și Beth, de-ar fi ocupată ziulica întreagă, atunci nu i-ar rămâne timp suficient pentru ea și pentru ale ei romane în care-și avea mai tot timpul nasul băgat între filele lor.

Și totuși, de ce se gândise ea la toate acestea și în special la Beth?! „Probabil pentru că mă simt vinovată că n-am luat-o cu mine și că nu mi-am luat rămas bun de la ea,” murmură Eva. Dar… era deja prea târziu pentru toate.

Deodată însă tresări, auzind un straniu sunet în urechi, de parcă ceva, adânc înăuntrul craniului ei, ar fi zângănit și, deși crezuse că acel țiuit neplăcut o să treacă cât de curând, Eva înțelese că nu-i chiar așa și că era la fel de încăpățânat precum era ea. De aceea, minute după ce-l auzise pentru prima dată, Evei acel țiuit continuă să-i stăruie în urechi.

Și, tocmai pentru că acel țiuit continua să-i stăruie în urechi, Eva începu să se foiască în pat și-l simți la fel de rece precum îl simțise o noapte întreagă, deși focul arsese mocnit în sobă aproape tot timpul. Cu toate acestea însă simțise destul de bine pe piele, întrându-i parcă prin toți porii, acel frig de parcă ar fi fost ace subțiri.

Iar asta era ceva cu adevărat ciudat, ceva ce nu-și putea explica de fel. De aceea începu să-și pună felurite întrebări în timp ce se tot foia de pe-o parte pe alta încercând să găsească măcar o poziție mai comodă. Dar… nu-i reușea și pace.

Deodată însă tresări, aducându-și aminte că auzise cum lemnele mocniseră până la o bucată de vreme în noapte, iar într-un final se stinseră. Totuși, acum ardea un foc zdravăn în sobă, iar ea nu-și aducea aminte când sau cine-l aprinse. De-un lucru era însă sigură: că focul cela nu se aprinse de la sine.

Astfel, cu acel gând hoinărindu-i prin minte, Eva se ridică pe șezute și privi țintă la flăcările ce se vedeau prin ușița de sticlă a sobei. „Deci… cineva a fost în camera mea în timp ce dormeam. Totuși eu n-am simțit acea persoană nici intrând, nici trebăluind pe lângă sobă. De ce?” și erau logice ale ei întrebări, căci mai înainte, cât timp trăise în Image, se trezea de la un simplu scârțâit al ușii sau de la bâzâitul muștelor sau a țânțarilor prin cameră. În acea noapte însă dormise buștean, deși crezuse că nu închisese un ochi întreaga noapte, simțind acel așternut rece sub ea.

Dar, înțelegând că a-și pune întrebări fără răspuns n-avea niciun rost, Eva se lăsă iar cu capul pe pernă și privi acel tavan de-un alb imaculat. Însă, spre marea ei uimire, realiză că de fapt nu era tavanul camerei, ci al masivului pat de lemn de nuc, acoperit cu un material transparent, alb, pentru înfrumusețare. De-o parte și de alta a patului de asemenea erau cortine transparente de aceeași culoare cu cea de pe tavanul patului, numai că acestea aveau brodate diverse flori pe ele. Și, deși era superb acel perete transparent din jurul ei, Evei i se păru totuși că nu-s decât pereții unei carcere, în care ea era ținută captivă, ca acele personaje de poveste din îndepărtata ei copilărie, când prințesele erau închise în turn de căpcăuni sau dragoni, iar prinții trebuiau numaidecât să le salveze. Și… cum al ei prinț întârzia să apară s-o salveze din acel regat imaginar, Evei nu-i rămase decât să se ridice din pat într-un târziu.

Cu toate acestea însă nu se grăbi să se îmbrace, ci făcu câțiva pași prin încăpere, după ce trase un șal pe umeri, căci în ciuda focului care ardea zdravăn în sobă, aerul se simțea totuși rece. Astfel văzu Eva că camera era de mărime medie, curată și destul de plăcută la vedere, cu geamuri albe care dădeau spre Est, puternic luminate de razele soarelui tomnatic care lumina destul de generos chiar și în acea perioadă a toamnei.

Apoi, apropiindu-se de fereastră, Eva îndrăzni să privească afară, la natura care se trezise deja de multă vreme și care, în acel moment, sub lumina generoasă a soarelui, își scutura ultimele picături de amorțeală de pe frunze.

Și Eva zâmbi realizând că se gândește la ceva atât de copilăresc. Totuși nu putu nega că priveliștea era cu adevărat superbă, în special cu acel stejar rotat, care încă m-ai păstra printre bogata coroană crengoasă câteva dintre frunzele sale ce fuseseră peste vară întreaga lui bogăție și-a lui mare mândrie. Și… în acel stejar, ascunzându-se parcă printre crengile pe jumătate desfrunzite, Eva putu zări o mică veveriță. Deodată însă se minună și mai tare, văzând cum veverița, care ținea strâns o alună între ale sale lăbuțe mici, zvâcni în sus și sări cu ușurință de pe-o creangă pe alta până ajunse pe una destul de groasă, mai spre vârf, unde-și avea a ei scorbură. Dar, înainte de-a îndrăzni să intre în căsuța ei, veverița se uită speriată în jur, încercând să înțeleagă de nu era prin preajmă niciun dușman sau oricine altcineva care-ar fi putut reprezenta pentru ea un pericol, căci ea era mai mult decât convinsă să nu permită nimănui să-i fure prețioasa comoară pe care-o ținea între lăbuțe, căci era a ei sămânță dătătoare de viață și care-o putea ajuta să treacă cu ușurință peste greutățile și asprimea iernii ce se anunța la orizont.

„Tuk-tuk, tuk-tuk,” murmură Eva brusc, de parcă ar fi imitat bătăile inimii veveriței. Apoi, ea zâmbi larg, văzând cum micuțul animal pufos și roșcat își întoarse capul și privi parcă spre fereastra în spatele căreia se afla Eva. Și fata simți deodată gelozie față de acel mic ghemotoc pufos, în special pentru a lui libertate.

În cele din urmă, după ce din scorbură se vedea ieșind doar jumătate din coada stufoasă a veveriței, Eva se întoarse cu spatele la fereastră și analiză camera. În special privirea i se opri asupra patului imens care ocupa practic jumătate din cameră. Doar în stânga patului se vedea o mică noptieră de lemn de nuc, de-un maro întunecat, bătând cumva spre negru, cu șapte sertare frumos aliniate unul deasupra altuia și având fiecare câte un mâner metalic, frumos ornamentat și părând a fi mici alune metalice, doar că de proporții un pic mai mari decât cea pe care ea o putuse zări între lăbuțele veveriței.

Deasupra noptierei însă fata putu vedea o oglindă de mărime medie, ovală, cu încrustări splendide pe margini și care avea aceeași culoare ca și noptiera. Numai că, fiind mai expusă luminii care bătea dinspre șemineu, o făcea să pară de-un maro deschis.

Apropiindu-se de oglindă, Eva se uită îndelung în ea, admirându-și fața care arăta destul de curată și odihnită în ciuda somnului greoi pe care-l avuse. Dar… oricât nu se străduia să înțeleagă motivul acelui somn agitat, nu putu și pace.

„Probabil că am avut vreun coșmar ceva de m-am foit întreaga noapte,” se gândi Eva, încercând să-și liniștească astfel inima rebelă care i se zbătea fără voie în piept, neliniștind-o puțin. Totuși ce fel de vise avuse ea peste noapte nu-și putu aminti și pace. Așa că renunță în cele din urmă la idea de-a m-ai da de capăt acelor vise, cărora le permise atât de generos să rămână un mister și, după ce privi în dreapta ei, privirea Evei se aținti asupra masivului dulap de cărți, care era și fusese a ei mare adorație, căci acolo unde se afla în cameră un raft de cărți de proporții atât de mari era fără doar și poate și-o lume întreagă de vise și iluzii.

Mobila de altfel era ceva impresionant, căci Christinei îi plăcea mult să aibă lucruri de valoare în întreaga casă, chiar dacă nu petrecea nicio secundă din zi în acea cameră. Totuși, faptul că le știa acolo o făcea să se simtă cu adevărat împlinită. Și avea și de ce, căci acel mobilier, construit din 10 rafturi masive, perfect aranjate unul peste altul, avea pe ele destule cărți, aranjate simetric, cu un aranjament destul de specific de altfel, care putea fi considerat cu adevărat interesant: roșu-alb-negru, roșu-alb-negru, ca mai apoi să fie o carte copertată într-un verde închis și să urmeze apoi același aranjament de roșu-alb-negru ca mai înainte. Astfel curiozitatea Evei crescu: „De ce sunt aranjate totuși astfel? De ce anume aceste culori? Au cumva ele o semnificație aparte fiind combinate astfel?” își tot frământa Eva gândurile, în timp ce atingea gentil fiecare copertă în parte.

Astfel, fiind prea copleșită de emoții și încurcată în gânduri despre acea lume magică a cărților, Eva nu văzu când domnișoara Davis intră în cameră și se apropie de ea. Emily însă nu doar că văzuse mirarea din ochii fetei, dar și auzise gândurile ei, pe care Eva le șoptise fără să realizeze măcar asta.

„E o perfectă imitație a jocurilor de noroc sau mai bine zis a unei mese de joc,” spuse domnișoara Davis care se oprise în stânga tinerei.

„Iarăși jocuri de noroc,” își spuse Eva în sinea ei. „De ce? De ce acest joc de noroc e atât de important pentru oameni? De ce nu văd acei oameni că este de altfel atât de distructiv, că ajung să-și vândă familia, așa cum mi s-a întâmplat mie, forțându-i pe cei care-i iubesc să petreacă o viață întreagă în regrete și singurătate? Ori… să fie asta pur și simplu o ironie a sorții?”

„Iubesc misterul,” își continuă domnișoara Davis gândul, fără să atragă atenție faptului că ochii Evei întruchipau atât de perfect a ei încurcare din suflet. „Cumva, jocul de noroc îmi amintește despre imensa putere a magiei și a gândurilor. În special de faptul că unul nu știe niciodată ce gândește persoana din fața lui și că doar poate ghici ale lui gânduri. La fel e și în cazul jocurilor de noroc când jucătorii nu știu niciodată ce carte poate avea rivalul în mână, o carte care de altfel poate să-i decidă soarta în cele din urmă: un full, o chintă sau culoare, totul decide vieți, fiecare în felul ei. Și ceea ce-i mai important în cazul jocurilor de noroc e fără doar și poate tensiunea creată între jucători, căci ei simt totul în timp ce așteaptă următoarea mișcare a oponentului, uneori chiar cu respirația întretăiată, auzind strident până și cel mai fin ticăit de ceasornic, simțind mișcarea lină sau înceată a picăturilor de sudoare ce se preling de pe ale lor tâmple pe obraji și pe gât, devenind brusc atât de reci de te înfioară și, când vezi mâna oponentului în sfârșit atingând cărțile, inima ți se oprește în piept, respirația se întretaie și totul devine incert.”

Auzind acel cuvinte, Eva zâmbi: „ce prostie!” murmură ea atât de senin. Totuși, în sufletul ei, simți scârba să știe că oamenii pot decădea atât de mult doar pentru senzații.

„De ce?” întrebă domnișoara Davis, deloc deranjată de cuvintele Evei.

„Pentru că: cum poate fi un joc destructiv ceva magic? Ambele știm de ce sunt aici și asta cu siguranță nu-i ceva care să mă facă să mă simt perfect. De altfel, nici măcar nu pot numi asta trădare din partea tatălui, căci… din câte-mi aduc aminte nu mi-a promis niciodată nimic. Totuși, mă simt atât de mică și atât neînsemnată știind c-am ajuns să fiu o piesă de schimb după ce tata a pierdut un joc de poker. De aceea nu pot accepta ideea că un joc de noroc te poate mișca pe dinăuntru sau umple de energie și senzații.”

„E pentru că nu gândești global, căci nu jocul de noroc te umple pe dinăuntru, ci faptul că tu poți găsi modalitățile de-a te învârti în această lume crudă, căci… să fim sincere, noi toți nu suntem decât pioni în jocul cuiva, pe-o imensă tablă de șah. Totuși, sunt mai mult decât conștientă că un joc de noroc umple jucătorul cu adrenalină, o senzație intensă pe care o simte străbătându-i în viteză întregul corp și făcându-l să-și dorească mai mult. De aceea nu-i putem condamna pe cei care ajung să joace și să joace uneori mult, până la epuizare, căci cred că ei fac asta doar pentru a umple golul din suflet, un gol pe care de altfel l-a lăsat a noastră societate și moravuri, un gol pe care nu-l poate umple cu nimic altceva. De aceea te sfătui să nu te pronunți asupra a ceva până când n-ai încercat tu însuți acel lucru,” spuse domnișoara Davis, apropiindu-se de pat și așezându-se pe el, în cele din urmă.

Eva se întoarse spre ea și-o privi îndelung. Apoi, întrebă scurt, după ce-și mușcă mai întâi puțin colțul buzelor, încercând să alunge astfel sfiala: „ați jucat vreodată poker, domnișoară Davis?”

„Odată sau de două ori. Cred.”

„Și… v-a adus aceasta plăcere sau v-a umplut golul din suflet?”

„Nu, pentru că eu nicicând n-am jucat din acest motiv: ca să caut fericire sau împlinire. A fost doar pentru distracție.”

„Pentru distracție?” întrebă Eva mirată și încurcată în același timp.

„Exact. Știi, oamenii simt uneori nevoia unei provocări ca să se simtă vii. În special asta e specific bărbaților, care de la naștere au aventura în sânge, un dar de la natură de altfel. Femeie în schimb sunt diferite. Ele se simt împlinite știind că au alături un soț bun, copii de care să aibă grijă și, din când în când, ele ajung să simtă un gol în suflet, din cauza rutinei. Un gol pe care caută să-l umple în cele din urmă cu magia societății în care trăiesc. Și, cred că o să fii de acord cu asta: când cineva-ți spune un compliment, nu-i așa că-ți tresare inima în piept, că te simți revigorată, cum un straniu val de energie te umple pe dinăuntru, făcându-ți inima să bată mai tare, simțindu-te vie și oarecum amețită în același timp? În special asta se întâmplă când femeile aud complimente de la un bărbat cu adevărat frumos, cei cunoscuți ca Adonis: încrezători în ei și c-o mulțime de femei roind în jurul lor. De aceea, prin cuvinte, ei știu a se umple pe sine căpătând atenția doamnelor care, de cele mai multe ori, ajung să-și piardă capul după ei și să cadă în păcat, căci nu-i greu pentru o femeie să se îndrăgostească, la fel cum nu-i extrem de dificil pentru cineva să cadă în patima jocurilor de noroc.”

Modul în care domnișoara Davis îi vorbise Evei despre asta, o făcu pe tânără să se gândească că-i într-adevăr așa. Dar, chiar dacă înțelegea că m-ai e o sămânță de adevăr ascuns în acele cuvinte, tânăra nu putea înțelege și pace ce-ar putea fi. Totuși, înțelegea perfect că Emily nu spusese acele cuvinte la întâmplare, ci pur și simplu încerca s-o învețe cum merg treburile în acea lume amețitoare. Cu toate acestea însă, Evei acea primă lecție de viață i se păru atât de complicată, ceva ce-o făcea extrem de confuză.

Privind-o, Emily simți și ea o stranie senzație în piept. Era ceva dulce și maternal în același timp, o dorință neașteptată de-a proteja acel copil. De ce? N-avea nici cea mai mică idee, căci nu fusese nicicând mamă și nici nu se gândise să devină sau cel puțin asta era ce-i făcuse pe alții să creadă. Dar atunci, în acea clipă, privind-o pe Eva, înțelese că acel copil suferise enorm în viață fără o mamă alături și, fără să vrea, Emily ajunse să se compare cu dânsa, comparând ale lor grele încercări din timpul vieții. Totuși, Emily știa prea bine că nimic din viața lor nu putea fi comparat și că nici n-ar fi fost corect să facă asta.

Deodată însă tresări, auzind-o pe Eva întrebând: „de ce totuși roșu-alb-negru?”

„E și verde acolo,” menționă Emily.

„L-am văzut. Dar predomină roșul, negru și albul, totuși.”

Emily trase adânc aer în piept, încercând să blocheze un oftat să iasă afară. După care se ridică de pe pat și făcu câțiva pași spre Eva. Ajunsă în dreptul ei și luând o carte cu copertă verde în mână, Emily spuse practic în șoaptă: „culorile clapelor pianului: albul și negrul.”

„Iar roșul?” insistă Eva, convinsă fiind că în spatele acelui roșu se ascundea de asemenea un secret sau poate un mesaj pe care domnișoara Davis încercase să-l ascundă, aranjând astfel cărțile, după culoarea copertei lor, diferențiindu-le astfel.

„Culoarea sângelui,” își spuse Emily în gând. „Tot sângele vărsat din cauza mea, de fiecare dată când sunt implicată în intrigi.” Dar… chiar dacă era atât de conștientă de semnificația acelui roșu, preferă să n-o spună în cuvinte, căci era ceva ce-i provoca dezgust și simțea tot mai intens acel dezgust în ultimul timp, așa cum nu-l simțise nicicând de când trăia în casa Christinei. Totuși, când aranjase acele cărți în acel mod, încercase astfel să pună o balanță în viața ei, o balanță între bine și rău, adevăr și minciună, viață și moarte, care roiau permanent în jurul ei.

Dar, chiar dacă știa prea bine că Christine o ajutase să devină cineva important în acea societate, că o ajutase să aibă poate mai multă influență decât doamna Bircham avuse vreodată, Emily nu putea fi de acord cu toate planurile pe care mintea Christinei le putea inventa. Dar era totuși un fapt real că trucurile folosite de Christine și pe care ea ulterior i le transmise și lui Emily erau cu adevărat de folos în multe dintre cazuri.

Cu toate acestea însă Emily ura acele trucuri, căci o făceau să se simtă tristă și neajutorată după ele, simțind că nu poate nicicând să facă propria alegere. Mai ales, înțelegea prin acea imposibilitate de-a face alegeri că nu iubise și că nu fusese nicicând iubită de nimeni. La fel nu auzise de la nimeni și nu rostise acel „iubirea mea,” deși acele cuvinte fuseseră fără doar și poate un vis avut încă din copilărie. În special visase ea să devină mamă cândva. Dar nici acel vis nu-i deveni realitate și nu pentru că n-ar fi vrut să devină mamă, ci pentru că nu putuse, aflând în special despre murdăria acelei societăți în care trăia și cât e de greu să trăiești înconjurat de păcate, lașitate, intrigi și alte ciudățenii care nu fac decât să distrugă viața cuiva.

Și Emily nu vorbea despre asta doar pentru a vorbi sau că aflase de undeva acele lucruri: o simțise pe propria piele, chiar mai intens decât oricare altcineva poate. Și… atunci când Christine îi spuse că trebuie să meargă în Image și s-o aducă pe Eva în casa lor, Emily înțelese că al ei vis, de-a pune capăt într-o zi nebuniei ce se învârtea ca un carusel în jurul „Furnicilor Roșii,” nu se v-a împlini niciodată, probabil nici după a ei moarte.

„Domnișoară Davis?” se auzi vocea Evei ca fiind un sunet extrem de îndepărtat. Și, fără a spune nimic, privi adânc în ochii Evei.

„Ce splendoare! Asemeni unui val magic,” gândi Emily admirând culoarea superbă a ochilor tinerei. „Sunt asemeni cerului senin într-o zi însorită, fantastici și în același timp atât de triști.” Și, deși și-ar fi dorit să vadă acei ochi sclipind de fericire, Emily știa adevărul crud ascuns în spatele ușilor acelei case, un adevăr pe care prefera să nu-l destăinuie încă tinerei, că, îndată ce cobori scările la parter, în acea cămăruță pe care Christine o numise „al său birou,” se afla soarta Evei, o soartă pe care Emily n-avea putere s-o schimbe și căreia și ea, ca și Eva de altfel, nu puteau decât să i se închine.

„Îmbracă-te și coboară la parter,” spuse Emily c-o voce poruncitoare de data aceasta. „Ai un musafir așteptându-te.”

„Un musafir? Cine?” întrebă Eva mirată. Totuși era în glasul ei și-o urmă de neașteptată și neînțeleasă tristețe.

„O să vezi cu ochii tăi îndată ce cobori. Nu întârzia și… asigură-te că ești îmbrăcată adecvat. Anume asta îți poate decide soarta în cele din urmă.”

„Să mă îmbrac adecvat,” gândi Eva. Însă se cam îndoia că i se v-a primi, căci acele câteva rochii pe care le aduse cu ea nu erau deloc elegante sau suficient de „adecvate” așa cum sugerase Emily, căci… trăind la țară și neavând pe nimeni care s-o învețe despre modă și alte șiretlicuri femeiești, Eva nu se sinchisise să ceară astfel de lucruri părintelui ei, la fel cum nici Alfred de altfel nu se sinchisise s-o pregătească pentru a o scoate în lume. De aceea, cele câteva lucruri pe care le avea erau curate, bine îngrijite, dar totuși sărăcăcioase, nicidecum potrivite pentru a ieși în lume îmbrăcată cu ele.

Dar, de parcă i-ar fi citit gândurile, Emily spuse: „în câteva momente, Anne v-a veni să te ajute să te îmbraci. Și nu-ți face griji pentru ținută, căci atâta timp cât ești în această casă nu v-a trebui să porți ce-ai luat cu tine. Deja ți-a fost pregătită o mică garderobă cu cele trebuincioase, iar ceea ce lipsește se v-a completa pe urmă.”

Terminând ce avea de spus, Emily părăsi camera. Și, doar două minute mai târziu, Anne, o tânără de vreo 18 ani, intră în cameră, aducând cu ea cele trebuincioase pentru a o pregăti pe Eva pentru întâlnirea cu acel misterios vizitator.

Privind-o, Eva-și aduse aminte de Beth: la fel era și această tânără orfană, un pic plinuță ca siluetă, cu mâini și picioare scurte. Numai că în locul părului ondulat și roșcat și-a pistruilor de aceeași culoare, Anne avea ochi maro închis și părul bătând spre negru. Totuși, în acel maro umbrit, Eva putu vedea inocența reflectată, în ciuda faptului că devenise orfană la o vârstă fragedă, cu vreo 5 ani înainte să ajungă în casa Christinei, care-o aduse de fapt în Londra cu un scop anume. Totuși, ceea ce mulți nu știau și probabil nu aveau să afle nicicând era al Annei dificil trecut, presărat cu multe umilințe, bătăi, abuzuri și suferință, o viață trăită în sărăcie și mizerie, un trecut care-o forțase să plece capul și să trăiască adesea într-o totală liniște. Dar, odată ajunsă în casa Christinei, unde era tratată cât de cât ca o ființă umană, Anne se decise să facă totul ca să rămână acolo, căci se simțea în siguranță, fără să știe de ce anume, un refugiu pe care n-avea de gând să-l părăsească nicicând, cel puțin nu de bună voie.