„Chiar dacă stelele se vor alinia să te ajute, soarta va fi împotrivă, luptând cu tine în ritmul inimii tale”

Ploua în Image când Alfred se întorcea acasă după o altă noapte albă în Bingham la masa jocurilor de noroc unde iarăși pierduse o grămadă de bani. Și doar după aceea, doar după ce nicio lețcaie nu-i m-ai rămase prin buzunare, Stonebridge se decise că era timpul să se întoarcă acasă și urcă în trăsură, cerându-i căruțașului s-o ia spre sat.

Și nu doar necesitatea întoarcerii acasă o simțise în seara aceea, ci și-o stranie senzație în piept, ceva ce nu m-ai simțise nicicând până atunci și pe care de asemenea nu știa cum s-o explice. De fapt, simțea acel straniu sentiment de câteva zile deja, exact după plecarea Evei, dar, încăpățânat din fire cum era, preferă să se amăgească pe sine că nu era din cauza că ea plecase. Și, tocmai pentru că-l deranja acel sentiment, începuse a-l îneca tot mai mult în alcool. Văzând însă că nici așa nu funcționează și că-l simte tot mai apăsător, decise că era timpul pentru un alt joc de noroc, căci doar la masa de joc se simțea viu. Dar, de data aceea, fusese totul atât de diferit: plăcerea de-a juca dispăruse undeva și începuse ba chiar să se simtă iritat jucând.

„De ce? De ce mă simt astfel?” se tot întreba Alfred. „Și de ce acest sentiment îmi apasă atât de mult pieptul? În special după plecarea Evei. Nu-i ca și cum mi-ar fi dor de ea s-au că mi-ar părea rău pentru ce i-am făcut. Dar totuși, a încolțit în sufletul meu asemeni unei semințe de durere, care mă sufocă acum.”

Și, de parcă ar fi simțit iarăși acea sufocare, Alfred trase adânc aer în piept. Apoi inspiră din nou și din nou, dar asta nu-l ajută. Sperase ca măcar răcoarea dimineții, încărcată până la refuz cu picături de ploaie, să-i ogoiască sufletul încins, dar nu făcu decât să fie și mai bine simțit acel pârjol din inimă.

Pe urmă, după ce trase iarăși un gât de aer proaspăt, sperând ca măcar acela să-l ajute, Alfred își simți gâtul uscat de parcă n-ar fi băut nimic de multă vreme. Și ar fi vrut să aibă măcar puțin alcool cu el, fie și măcar un strop cu care-și să-și ude gâtul, dar nu-i rămase nimic, căci îl terminase c-o seară în urmă, înainte să intre în sala de joc.

Apoi își aduse aminte c-ar fi putut să-și fi luat măcar apă cu el, dar nu obișnuia să poarte cu el în trăsură așa ceva și-i era și rușine să-l întrebe pe căruțașul pe care-l angajase temporar de avea măcar acela puțină apă să-i dea și lui. Așa că decise că nu-i rămânea altceva de făcut decât să aștepte până acasă.

Și, ca să-și omoare urâtul și să nu se gândească la sete, Alfred se uită prin geam, la acele câmpuri udate din belșug de lacrimile toamnei. Și, deși era deja toamnă de ceva vreme deja, Alfred realiză acest lucru abia atunci și fusese atât de surprins să înțeleagă asta, căci se surprinse pe sine zâmbind ironic, de propria ignoranță și prostie, căci cum e posibil să nu-ți dai tu seama că-i toamnă, când e atât de roșu în jur și cu acel covor gros de frunze colorate de sub copaci? Totuși, i se păru și frumos acel peisaj, mai ales acea haină colorată a pământului, o haină croită de bătrâna toamnă iscusită din diverse buruieni uscate, din frunze căzute din înalturi și din alte nimicuri uitate pe câmpuri și care se pârjoliră molcom sub focul inimii timpului.

Și era oarecum o atmosferă romantică în jur, chiar dacă tristețea se simțea pretutindeni, căci cerul, de-un plumburiu întunecat, era încărcat până la refuz cu nori grei de ploaie. Și, chiar de plouase destul de mult c-o seară în urmă, norii păreau că încă nu s-au săturat să-și reverse lacrimile peste dealuri și văi, peste râuri și câmpii, de parcă s-ar fi jucat, de parcă ar fi fost nerăbdători să vadă ce nebunii să m-ai facă peste întinsuri sau poate nu erau copii acei nori, ci bătrâni morocănoși, supărați pe lume pe care voia s-o inunde în apele sufletului lor obosit. Și lumea, ca un copil neascultător, dar care totuși își recunoștea greșeala, aștepta tăcută pedeapsa ce-o să vină iar de sus.

Totuși, cu atâta nebunie și lacrimi în jur, copacii erau superbi. A lor splendoare amintea cumva celor ce vedeau acea încântare de culori despre tablourile lui William Hogarth, din celebra lui Serie „Seducții,” cu doi îndrăgostiți imortalizați pe-o pânză, cu sentimente dezgolite în fața lumii și-n poala vremii, chiar acolo în sânul naturii.

Iar al toamnei veșmânt era fără doar și poate mister și seducție. Și, dacă e să nu atragem atenție la mult prea resimțita răcoare a nopților de toamnă, visătorul și-ar fi putut opri trăsura, acolo, în sânul naturii, și, coborând, să facă o lungă plimbare, căci pe lângă acea nebunie de culori și splendoare îți puteai încărca sacul sufletului cu noi puteri, ce-or dăinui ele peste veacuri de-ar avea al omului suflet noroc să treacă peste acele mult râvnite praguri ale veșniciei.

Dar măcar lumea putea visa la veșnicie în sânul naturii, în cele câteva minute când omul se putea rupe de la ale lui eterne treburi și a se afunda în acea mulțime de culori. Dar… chiar dacă era ceva ce i-ar fi putut ușura sufletul, Alfred nu gândi la fel, căci el nu credea nici în miracolul toamnei, nici în farmecul copacilor, nici în haina gri a norilor ce cărau în spate lacrimi și lacrimi ale bătrânului pământ încă ne vărsate peste idealuri. Dar totuși, anume acel gri copleșitor îl moleși în cele din urmă și Alfred adormi în acea legănare ușoară a trăsurii pe acel drum desfundat de țară. Și simți cum amorțeala din oase devenise mai plăcută, cum se încălzise ușor după ce se înfășurase până peste urechi în pătură și cum respirația îi devenea tot mai calmă. Numai că nu la fel se întâmpla și cu ale lui gânduri: ele nici nu amorțiseră, nici nu se calmaseră și nici n-aveau de gând să-l lase în pace. Mai degrabă ele-și făcură tot mai simțită prezența-n capul lui Alfred, apăsându-l și parcă uneori certându-l pentru ale sale prezente și trecute boacăne.

Dar totuși, chiar dacă se simțea pe jumătate adormit, chiar de gândurile lui tot colindau aiurea prin a lui minte, răscolindu-i sufletul, Alfred nu știa cărui fapt se datora acea amorțeală: o fi fost datorită timpului? Sau poate vremii trecătoare? Ori o fi din cauza că îmbătrânește? „Ei?! Nici chiar așa!” își puse Alfred, zâmbind ștrengar în sinea lui, căci era în ai săi 46 abia, prima tinerețe, când omul abia începe a trăi, după ce-a simțit o lungă perioadă gustul dulce-al vieții. Și, ca să fie și mai plăcut acel gând al lui, Alfred își aduse aminte, pentru o scurtă vreme doar, pentru a se îmbărbăta pe sine, de râsetele și cochetăriile doamnelor care-și dădeau coate ori de câte ori îl vedeau, căci deși trecuse deja de 40, arăta încă destul de bine, era încă dorit de multe femei, în ciuda datoriilor tot mai mari cărora nu le putea face față și în ciuda reputației de afemeiat.

Puțin îi păsa lui Alfred însă de acele bârfe, căci… iubise să-și trăiască viața așa cum vruse el și-o trăise după bunul plac. Dar chiar și așa, chiar dacă trecuse prin multe la viața lui, se menținuse ferm pe poziții, mersese mereu cu capul sus și nicicând nu simțise ce-i rușinea, chiar dac-ar fi trebuit s-o simtă adesea.

Și-a lui semeție era mândria lui, căci era considerat un om destul de înalt, la ai lui 1.75 metri înălțime, cu un corp atletic, în ciuda faptului că munca fizică era un sport ce nicicând nu-i plăcuse lui Alfred. Totuși, după ce revenise în Image, trebui să petreacă uneori și vremea pe câmp și, chiar dacă nu făcuse el mare lucru acolo, în timp ce urmărea muncitorii să-și facă bine treaba, m-ai ridicase un coș cu lucruri de jos, m-ai duse pe mână niște unelte, iar mușchilor mult nici nu le trebuie dacă știi a avea măcar puțină grijă de ei.

Totuși, deși încercase să se ferească de vreme ca de cel mai de temut dușman al său, vremea totuși ținuse morțiș să dea ochii cu el. Și, cât de curând, prin părul odată castaniu închis, se văzură ici și colo fulgi de zăpadă. Dar asta nu-i știrbi din frumusețe. Din contra: în contrast cu ale sale buze roșii, cărnoase îi dădeau ba chiar un farmec aparte, iar asta de sigur îi dădea mai multe șanse la reușită, chiar dacă ajunse el să concureze adesea cu bărbați mult mai tineri ca el și, vorba ceea: lupul știe multe că-i bătrân nu că-i lup. De aceea avea și Alfred mai mare reușită la tinere căprioare decât ai săi mult prea tineri și neexperimentați rivali.

Și probabil a lui reușită se datora nu doar experienței și anilor ce-i sculptară frumos trupul, ci și faptului că n-avea adesea scrupule, iar de simțea că-i undeva rost de bani ori de-un ajutor mai consistent pentru reușită, uita Alfred și de rușine și de cinste și de tot și, fie ea tânără căprioară sau o pară un pic mai coaptă, măritată ea sau doar logodită, ajungeau adesea să cadă în brațele lui, simțind din plin ritmul inimii bărbatului dansând pe-al lor piept dezgolit.

Astfel, la fel cum era iubit nespus de multe femei, la fel de mulți rivali avea, care nu erau prea fericiți să spunem când aflau că prin patul iubitei lor trecuse un altul și chiar și de nu trecea Alfred chiar prin toate paturile care i se puneau la dispoziție, totuși, simplul zvon de-a fi un Don Juan îl făcea automat rival în ochii oricărui bărbat.

De fapt, nu de puține ori a fost Alfred forțat să apeleze la șarmul doamnelor pentru a evita un duel, iar modul lui de-a spune povești, de-a promite câte-n lună și-n stele, ale lui atingeri, dulci sărutări aducătoare de imense plăceri, erau cheia către succes și-a lui salvare, desigur.

O singură dată însă trucul lui Alfred n-a funcționat: s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, chiar după ce el o abandonase pe Helen în acea cămăruță mică și neospitalieră din Londra, când el ajunse de se încurcase c-o oarecare doamnă Anne Loren Booton, soția unui anumit marchiz Booton, care era extrem de cochetă la ale ei, dar și deșteaptă în ceea ce ținea de aventuri, fără ca să fie prinsă, în cele mai multe cazuri și, chiar și de-o prindea soțul cu mâța-n sac, făcea ea ce făcea și scăpa adesea basma curată.

Până într-o zi când marchizul află despre așa-zisele ei întâlniri de afaceri cu Stonebridge, iar soțul încornorat s-a simțit destul de rănit încât să-i ceară acestuia duelul. Iar asta se întâmplă desigur pentru că Anne i se confesă soțului că de fapt Alfred a înșelat-o și a sedus-o, susurând în ale ei urechiușe fine atât de multe lucruri încât sărmana s-a văzut neputincioasă în fața nebuniei și a căzut în plasa ei, iar când s-a trezit era deja în brațele lui, făcând dragoste. Dar desigur, asta nu putea fi considerat ca fiind trădare din partea ei, căci cum era o doamnă inocentă păcălită de-un om mincinos și desigur unul abil precum era Alfred, era sărmana de ea, desigur, absolvită de păcate. Și desigur, soțul încornorat, prostuț de felul lui și îndrăgostit nevoie mare, se simți trădat până-n străfundul oaselor că a lui dulce căprioară căzuse pradă lupului feroce, care desigur n-avea gânduri bune nici pentru ea și nici pentru a ei reputație și, ca să spele reputația ambilor, marchizul îi ceru lui Stonebridge să se prezinte fără întârziere la duel.

Alfred desigur, auzind despre duel, a fost extrem de surprins, căci nu știa ce să facă și, desigur, pentru că nu era nimeni de partea sa care să-l ajute în caz de nevoie. De aceea, fără să stea prea mult pe gânduri, s-a făcut cât de curând nevăzut. Dar, n-a dispărut el singur, ci cu o altă căprioară, o bună prietenă de-a marchizei Booton de altfel, Marie Laggard, o văduvă, care trecuse demult de prima tinerețe de altfel, dar care avea destui bani de cheltuit așa cum îi plăcea lui Alfred.

Dar nici această nouă idilă a lui nu dură mult. Marie, sătulă de depravarea lui, își găsi cât de curând un nou amorez, mult mai tânăr decât Alfred de altfel, și se întoarse la Londra unde avea o mulțime de prieteni cu care să-și petreacă timpul prețios.

Alfred fusese lăsat astfel de izbeliște și, pentru prima dată, fusese el cel trădat. Astfel, Stonebridge află cum se simte gustul amar al trădării pe-a sa limbă, dar chiar dacă era ce-i fusese plătit după merit, Alfred nu era gata să-și accepte înfrângerea și de aceea a decis că era timpul să se întoarcă la Londra.

Spre marea lui surprindere însă află că marchizul Booton uitase complet de el când își surprinse iarăși soția călcând strâmb. Numai că doamna Booton nu doar că călcase strâmb iarăși, dar aduse acasă și-o mare surpriză - rămase însărcinată cu noul său amorez și fiindcă acesta nu dorea să recunoască copilul, Anne Booton s-a văzut nevoită să-i ceară soțului să facă acest lucru. Numai că marchizul nu era chiar atât de prost încât să-și împartă averea cu un bastard. Așa că nu întârziase mult să ceară bisericii divorțul și, imediat ce-l obținuse, se căsătorise c-o altă doamnă, care-i jurase să-i fie fidelă până la moarte.

Și în acea mare avalanșă de surprize și trădări, Alfred află despre moartea lui Helen și despre al său copil. Apoi, fusese cumva forțat să aibă grijă de fetiță. Dar, pentru că n-avea de ales, se numi părinte și, de bine de rău, încercă să aibă grijă de ea.

Dar, spre marea lui dezamăgire, Eva-i moșteni doar ochii albaștri. În rest era leită mama ei. Sau cel puțin asta era ceea ce credea Alfred, care aproape că uitase cum arătase Helen, la fel cum uitase că și ea avuse ochi albaștri, la fel cum nu observase nici faptul că Helen și Eva erau ca două picături de apă. Sau poate că Alfred se forțase să nu observe asta în încercarea disperată de-ași ucide vina din inimă?! Cine știe!

Oricum, fie c-a fost într-un fel sau altul, avu grijă de Eva și-și trăi viața, chiar dacă uneori ajunse s-o urască pe Helen că nu i-a dăruit un copil care să-i semene întru totul, căci și-ar fi dorit un băiat în locul fetei, și-ar fi dorit un fecior care să-l ajute la nevoie. Dar uitase că și el fusese feciorul cuiva, al unui om bun pe care-l trădase și pe care-l forțase să-și schimbe radical viața. Lui Alfred însă nu-i păsase niciodată de asta și, ca să fim sinceri, nici măcar nu-și amintea că trădase vreodată pe cineva, la fel cum ajunse în timp să uite de-a sa dorință să fi avut un fiu și nu o fiică.

Și uită el de asta și se obișnuise cu ideea de-a avea o fetiță în casa lui tocmai pentru că Eva nu-i făcea nicicând probleme, iar el își putu trăi viața așa cum își dorise. Desigur, își amintea din când în când de ea și m-ai trimitea niște bani și acasă, cât să se mențină pe linia de plutire și să supraviețuiască. Cu toate acestea însă, Alfred mereu crezuse că făcuse mai mult decât trebuia pentru ea și, prin urmare, aștepta de la ea o recompensă, iar acea recompensă pe care Eva era „forțată” să i-o dea, era fără doar și poate sub forma unei cifre rotunde și frumușele de bani.

Deodată însă Alfred își reveni din amorțeală și deschise ochii larg, zărind în depărtare un iepure și, amuzat de stângăcia ghemotocului blănos, Stonebridge se simți revigorat și uită la ce se gândise până atunci. Totuși, își aduse aminte că cerul era sumbru și privi spre el. Dar spre marea lui uimire, se vedeau razele prin acel pâlc de nori burduhoși și plumburii, „raze de speranță,” așa cum le numi Alfred în capul lui, căci îl vesteau despre vremuri mai bune, despre vremuri prospere care-aveau să vină și, lăsându-se din nou pe spate și trăgându-și iar pătura până sub urechi, în timp ce zâmbea, plăcut legănat de acea trăsură în care se afla, și încălzit pe dinăuntru la gândul unui posibil câștig neașteptat, Alfred adormi din nou, ca un copil, fericit să afle că n-avea de ce să-și facă griji.