„Dacă nu cunoști sursa misterului, încearcă să te menții în umbră”

Londra. Un oraș pe care Eva-l cunoscuse cândva, căci se născuse în acest oraș și tot în acest oraș aflase pentru prima dată ce-nseamnă trădare, când, într-una din zilele când se plimba ca de obicei cu a ei guvernantă, cu domnișoara Anne Ground, îl văzuse pe tatăl ei cu o altă femeie.

Și faptul că-l văzuse pe Alfred cu o altă femeie fu pentru fetița de 5 ani ceva cu adevărat impresionant și nu tocmai în sensul bun al cuvântului. Iar acea durere din sufletul copilei se datora crudei realități care-i rânjise atunci în față, tot pentru prima dată - aflase motivul pentru care al ei tată nu găsea niciodată timp pentru a-l petrece cu ea.

Și acel gând că-i părăsită de tată nu era doar o invenție a minții unui copil de 5 ani, ci era purul adevăr, căci Alfred era mai tot timpul plecat și puteau trece zile, săptămâni sau chiar luni până să se întoarcă acasă, iar a lui absență îi rănea inima Evei de fiecare dată.

În timp însă, a lui absență deveni o rutină, Eva încetă să-l m-ai aștepte atât de mult și-și găsi refugiul în cărți. Și nu prea conta despre ce era acea poveste, doar simplu fapt că micuța Eva se putea identifica cu unul dintre personaje, trăind a lui istorie de parcă ar fi fost proprie, îi dădea un motiv în plus să continue să trăiască și să zâmbească.

Apoi, tot în timp, Eva începu a zâmbi doar fiind în pielea vreunui personaj. În lumea reală însă găsea din ce în ce mai puține motive de fericire, căci nimeni n-avea grijă de ea, în afară de guvernanta care-i dădea educație, dar nu era nici în inima ei loc pentru iubire, iar faptul că era de capul ei nu însemna numaidecât un lucru bun, căci deseori ajungea să sufere pentru chinurile imaginare ale cuiva, făcându-i inima să sângereze atât de mult. Dar totuși, fiind liberă să facă ce voia, Eva se putea cufunda în cărți, găsi lumi noi, găsi noi prieteni cu care să-și aline singurătatea.

Ba chiar își amintește că atunci când ea și domnișoara Anne îl văzură pe Alfred cu a lui nouă amantă, guvernanta încercă s-o cotească pe-o altă stradă pentru a o scuti pe fetiță de-o suferință inutilă. Numai că Eva-l văzuse deja și se oprise în loc, privind țintă la Alfred care era prea ocupat să-și curteze noua cucerire ca să privească în jur și să-și vadă fiica. Pentru el nu era nimic mai important în acel moment decât acea femeie, iar simplul fapt că fetița lui stătea și-l privea, întrebându-se cum putuse al ei tată să se comporte astfel chiar în plină stradă, era ceva ce nu-l deranja. Și, chiar de s-ar fi întors atunci și-ar fi văzut-o, probabil c-ar fi trecut doar pe alături, prefăcându-se că n-o zărise, că n-o cunoaște, că nu se întâmplase nimic, convins fiind c-o fetiță de 5 ani nu are nici cea mai mică idee despre astfel de povești, c-o să uite cât de curând așa cum fac toți copii de vârsta ei și c-o să-și trăiască pe urmă propria viață.

S-ar fi înșelat însă, căci Eva nu uitase nimic. De ce? Nici ea nu știa. Și încercase ea să uite acel incident, dar îi fu imposibil, căci era asemănător cu un ghimpe bine prins în a ei inimă, un ghimpe care se afunda tot mai mult și mai mult în rana sângerândă de încerca să-l scoată de-acolo și să-l arunce. Ba chiar, în timp, acel ghimpe ajunse să prindă rădăcini în inima copilei și ea ajunse să urască orice femeie văzută lângă al ei tată.

Apoi, când crescu un pic mai mare și putea înțelege mai multe despre viață, Eva dădu un nume acelui spin: Alfred Stonebridge, care-i era tată și protector, dar care era în realitate un mare ticălos, care nu dădea doi bani pe-a ei suferință, la fel cum nu se preocupase nicicând nici de inima lui Helen.

Și, de-ar fi știut Helen Walker ce viață o aștepta pe fetița ei alături de-un astfel de bărbat, probabil că nu l-ar fi rugat nicicând pe Alfred să aibă grijă de ea. Probabil că s-ar fi gândit c-ar fi fost mai bine pentru Eva să crească în casa lui Alice Huntington, fie și ca servitoare, decât să se schimbe dintr-un loc într-altul, să numească „mamă” când pe una când pe alta, să sufere în absența tatălui, fiind înconjurată doar de prieteni imaginari și probabil că Helen, de-ar fi știut toate astea, nu i-ar fi spus nicicând bărbatului despre darul divin primit de la Dumnezeu: un copil.

Și poate că astfel ar fi fost mai bine și pentru el, care fusese mereu un adict al jocurilor de noroc și care era decis să nu se debaraseze nicicând de acea adicție până la moarte, în ciuda faptului că-l persecutau mereu creditorii, cărora le datora mulți bani, că ajunse să-l înconjoare de departe toată lumea bună din oraș, cărora tot le datora bani, dar cărora Alfred ajungea să le ceară din nou cu împrumut, ori de câte ori avea nevoie, uitând și de rușine și de tot.

La un moment dat chiar, după ce se întoarseră în Image, crezând că problemele se țineau departe de ei, și Eva și Alfred aflaseră că nu-i chiar așa, aflaseră că a fi adict e o boală ciudată și periculoasă, care nu poate fi lecuită cu un simplu medicament și că, pentru a scăpa de ea, e nevoie de-un caracter puternic, de-o voință de fier, căci acel vertigo, numit jocuri de noroc, e cel mai de temut dușman al omului, cel care-l macină pe „bolnav” pe dinăuntru, lăsându-l fără suflet și fără prieteni, fără familie și fără dorința de-a trăi, dar care totuși nu-i dădea nicicând de înțeles „bolnavului” că-i acolo și c-ar trebui să se descotorosească de el.

Și exact după ce ajunseră ei a afla despre această boală, urmă marea lecție a vieții lor, o lecție de viață predată Evei mult prea devreme, când, într-una din zile, când se întoarse de pe câmp de la cules flori și intrase în biroul părintelui, îl găsi pe acesta în genunchi, în mijlocul camerei, cu țeava unei puști de vânătoare atingându-i tâmpla, în timp ce oameni străini, oameni pe care ar fi putut să-i numească fără să greșească „hiene,” căutau printre lucrurile lor, trântind totul la pământ, fără milă, ca să găsească bani.

Intrând în acea zi în birou, Eva-și aduce aminte că înmărmurise, privind țintă la ochii îngroziți ai tatălui care scotea sunete ciudate în timp ce cerea îndurare de la al său călău ori de câte ori acela amenința să apese pe trăgaci. Dar, tot ea-și aducea aminte că în acea zi, după ce spaima din suflet trecu, reacționase cât se poate de calm: în ciuda acelor hiene care se plimbau de colo-colo, Eva se apropiase de una dintre cărțile aruncate pe podea, o luă în mâini, o scutură de praf așa cum o învățase guvernanta, apoi o strânse la piept și ieși din cameră. După aceea, la fel de calmă, ieși din casă și se duse să citească pe băncuța de lemn de lângă lac.

A ei răceală și calmitatea cu care un copil de aproape șapte ani reacționase la o astfel de răutate a lumii, îl uimise atunci nu doar pe Alfred, ci și pe al lui creditor, care-l lăsase în viață numai datorită faptului că văzuse atât de mult curaj într-o inimă inocentă de copil. Și-i spuse acel om lui Alfred în acea zi: „mulțumește cerurilor c-au trimis azi acest înger aici și mi-a amintit de omenie. Altfel, de mult aș fi apăsat pe trăgaci și fără remușcare.”

Eva deodată tresări și văzu în fața ei doar noaptea pândind la geamul trăsurii care înainta în trapul mărunt al calului pe străduțele întunecate ale Londrei. Deodată, când roata trăsurii trecuse peste o piatră, uitată probabil de vreme în mijlocul străzii, trăsura se hurducă și Eva-și reveni complet din amorțeală.

Și, după ce-și dădu seama că-i complet conștientă, fata se strădui să privească la lumea de afară prin geamul cufundat în smoala nopții prin care nu se vedea nimic. Dar… nu le era dat lor se pare să petreacă tot drumul în întuneric, căci după ce noaptea luase complet în stăpânire lumea, Albert, căruțașul, opri trăsura și aprinse o mică lampă cu gaz pe care i-o dădu Evei în caz de se plictisește și ar vrea să citească ceva.

Eva însă n-avea nimic cu ea cu care să-și omoare urâtul, căci preferase să ia cât mai puține lucruri de acasă - doar strictul necesar. Totuși, luă din mâna lui Albert lampa, se închină ușor, fără cuvinte, iar după ce trăsura se mișcă iar din loc, fata mișcă un pic lampa să vadă mai bine trăsura pe dinăuntru.

Mare lucru de văzut acolo nu era însă: o trăsură ca oricare altele, căptușită cu catifea neagră, destul de comodă la ale ei și destul de scumpă de altfel, un indiciu că acea domnișoară Davis știa cum să-și cheltuie banii – nu pe nimicuri, ci pe lucruri cu adevărat importante, căci se pare că-i păsa cu adevărat cum era văzută de alții.

Apoi, după ce se sătură de privit micile detalii ale trăsurii, precum tapiseria, micile draperii de la ferestre și piciorul scurt al unui sfeșnic de argint care ședea agățat de tavan, c-o lumânare de seu pe jumătate arsă în el, Eva o văzu în sfârșit și pe Emily care părea adormită în acel moment.

Dar, chiar dacă la început i se păruse această femeie extrem de obișnuită ca înfățișare, privind-o mai de aproape, o găsi cu adevărat interesantă, căci modul în care stătea în trăsură, cu spatele drept, cu mâinile frumos așezate în poală, cu hainele perfect aranjate pe scaun pentru a nu se șifona, cu pălăria care era așezată cu grijă pe-o parte, îi dădeau un șarm aparte, al unei doamne extrem de elegante. Și nu era întâmplător acel gând al Evei despre Emily, căci al ei veșmânt cu adevărat amintea despre cele purtate la curtea regală, când eroii și eroinele principale din romanele citite de ea se strângeau la bal, mișcându-se elegant în timp ce dansau pentru a-și pune și mai mult în valoare podoabele trupului, dar și pe cele al sufletului.

Pe urmă, după ce-o analiză timp de câteva clipe, Eva-și aduse aminte de cele câteva cuvinte pe care le schimbase ea cu Alfred înainte să părăsească acea casă și s-o ia pe Eva cu ea: un stil manierat, bine gândit, cu cuvinte alese cu grijă și nu rostite la întâmplare, de parcă ar fi știut că orice cuvânt spus aiurea poate deveni în timp o armă.

Totuși, ceva în modul de-a acționa al domnișoarei Davis îi dădea Evei de gândit și ba chiar o puse în alertă la un moment dat. De ce anume nu știa, dar știa prea bine că simțise asta după ce reușise să prindă privirea rece a lui Emily și să privească în a ei ochi mai mult de trei secunde cum îi era felul.

Deodată însă, Emily deschise ochii și surprinse privirea Evei care-i analiza cu grijă trăsăturile feței: „se întâmplă ceva, domnișoară Stonebridge?” o întrebă ea cu un glas plăcut, aranjându-și cu grijă pliurile rochiei, deși aceasta nu se șifonase deloc.

„Nimic special,” îi răspunse sec Eva. „Doar mă întrebam de m-ai e mult până ajungem.” Pe urmă Eva privi iar în altă parte, vrând astfel să ascundă a ei nervozitate, care începuse să se simtă mai vie în al ei suflet în dată ce domnișoara Davis îi vorbise.

„Vreun sfert de oră, dacă nu mai puțin. E chiar în centrul orașului,” îi răspunse Emily și, scoțând o carte de sub perna pe care o avea pe brațe, îi dădu de înțeles Evei că interogatoriul luase sfârșit, deși nici nu începuse bine. Și Eva-și dădu prea bine seama de asta, căci mesajul era prea evident: domnișoara Davis „citea” în semi-întuneric, căci lampa din mâna Evei era prea departe de filele cărții și a lămpii lumină era destul de oarbă ca unul să-și permită să citească, mai ales în acel ușor legănat al trăsurii.

Dar ceea ce Eva nu știa era faptul că Emily iubea de fapt să discute cu alții, cu persoanele pe care ea le considera demne de-a schimba câteva cuvinte. Numai că, în acel moment, întrerupse acea conversație pentru simplul fapt că nu voia să dea explicații despre cele întâmplate.

Și m-ai era un adevăr neștiut despre domnișoara Davis: faptul că iubea mai mult să asculte decât să vorbească atunci când se afla la evenimente sociale și că în majoritatea cazurilor a ei decizie de-a nu se implica în discuții fără sens rezulta a fi cea mai bună de altfel, căci acele conversații erau în majoritatea cazurilor bârfe despre cei care nu erau prezenți la acel eveniment, discuții care ajungeau adesea de la simple comentarii la adevărate jigniri, insulte la adresa altora, iar Emily ura de altfel să fie parte a unor astfel de piese de teatru ieftine.

De fapt, ceea ce Emily ascunse cel mai mult de alții fusese al ei trecut: se născuse în familia unui celebru pianist, care murise prea curând din cauza datoriilor și-a unei boli crunte, fulger, ce-l puse în genunchi în doar câteva luni, ca mai apoi să-l facă uitat de alții.

Și decise Emily să nu vorbească despre al ei trecut datorită unui eveniment tragic care-o marcase pe viață, un eveniment pe care-l considera crunt și nedrept față de ea: și ea, ca și Eva, fusese vândută cândva, de propriul părinte.

Își aduce aminte că totul a început în momentul în care tatăl ei căzu la pat, scuturat de febră și că niciunul din medicii chemați de mama ei în a lor casă nu putu să-i spună exact despre ce boală este vorba sau cum ar putea fi lecuită. De aceea și încercară totul, din neștiință: medicina tradițională care rezultase destul de scumpă, diferite mixturi care rezultaseră ineficiente, precum și alte idei date de alții, precum aruncarea unei monede în lac, cerând o minune, un miracol pe care de altfel a ei familie nu-l trăise nicicând, căci cât de curând tatăl ei trecu în neființă, lăsând orfană o fetiță de doar 10 ani și-o soție îndurată, mult prea neștiutoare despre cum merg treburile în lume și mult prea apăsată de datorii.

Tocmai din această cauză, că ajunseră să n-aibă nimic pe suflet, mama lui Emily luă acea fatală decizie și, într-o frumoasă dimineață de Decembrie, într-o duminică, îi făcu cunoștință copilei cu acea faimoasă lume, cunoscută de alții drept „Furnicile Roșii.”

Emily ține minte că după ce mama ei bătuse de trei ori în ușa acelei case, ușa le fusese deschisă de-o doamnă la vreo 70 de ani, numită domnișoara Marcial, care le lăsase să intre fără măcar a scoate o vorbă.

Iar ele o urmară numaidecât, fără măcar să se întrebe de ce fusese atât de nepoliticoasă cu ele acea bătrână domnișoară Marcial, care nu se sinchisise măcar să le răspundă la salut. Apoi, după ce trecură pragul acelei case, fetița simțise de parcă pășise într-o cu totul altă lume.

Și nu era întâmplător acel sentiment, la fel cum nu era întâmplător numele dat acelei case - „Furnicile Roșii:” totul în acea casă era acoperit cu catifea neagră și roșie, și doar mobila de lemn era de-un cenușiu întunecat sau de-un cafeniu întunecat, cu ciudate licăriri de galben-proaspăt pe alături, datorită scărilor proaspăt renovate.

Anume acea nebunie de culori ciudate îi dădu micuței Emily un sentiment plăcut, iar atmosfera caldă și plăcută a casei era întreținută de-o muzică de pian care se auzea dintr-una dintre camerele de la parter. La început Emily crezu că anume o persoană reală cânta la acel pian, dar cât de curând, după ce ajunseră în sufragerie și ea putu privi prin ușa deschisă a acelei camere de unde se auzea muzica de pian văzu că de fapt era doar muzica auzită de la un gramofon.

Asta o uimi nespus, căci ea nicicând până atunci nu văzuse un gramofon, căci mereu obișnuise să-și asculte tatăl cântând la pian, pe viu, în a lor casă, în timp ce crea o nouă compoziție muzicală, pe care el o credea specială, un adevărat hit, ce-l va face cu adevărat celebru.

De altfel, Emily învățase să cânte și ea la pian, încă de mic copil, căci tatăl ei era încăpățânat și ținuse morțiș s-o învețe, de când abia împlinise 5 ani. Curând însă, înțelese cu stupoare că copila n-are acel talent pe care el sperase că-l v-a moșteni de la el și, cât de curând, se cufundă în depresie și petrecea cât mai puțin timp posibil cu ea, considerând-o nevrednică să-și m-ai piardă timpul cu ea.

Dar a lui atitudine nu trecuse neobservată. După mai multe încercări nereușite de-a se apropia de el, după multe ore de practică în care încerca din răsputeri să-l mulțumească, dar fără succes, Emily înțelese că-i fără sens, căci era cert că n-are talentul tatălui ca să cânte la pian, iar de unul n-are talent nu ai de unde-l cumpăra, căci nu-i ceva ce poți cumpăra la târg și folosi ca propriu, căci de-ar fi fost asta posibil, probabil c-ar fi făcut-o. Dar așa, fetiței nu-i rămase decât să renunțe și, din cauza că mama ei era tot mai ocupată în a găsi un leac pentru soțul ei, ajunse să-și petreacă timpul mai mult singură și anume din această cauză și devenise extrem de retrasă și zgârcită la vorbă.

Dar, să ne întoarcem la dimineața când Emily și mama ei intrară în acea casă somptuoasă, dar atât de ciudat mobilată, dacă e să privești din perspectiva copilei, care era obișnuită cu mobilierul simplu, dar totuși comod al propriei case:

„Bună dimineața, Christine,” își auzi Emily atunci mama, adresându-se unei doamne elegante care-și făcuse apariția din acea cameră de unde se auzea muzica de pian cântată la gramofon. „Cum merg treburile?”

Auzindu-și mama vorbind astfel, Emily se ițise atunci din spatele ei și privi cu atenție la femeia care-o privea țintă pe a ei mamă, de parcă ar fi văzut atunci, în fața ei, o rivală: „știi prea bine că lucrurile mele merg mereu bine, Marie. Așa cum a fost mereu de altfel.”

Dar, deși cea numită „Christine” îi vorbise atât de rece și într-un mod superior mamei sale, Emily o găsise cu adevărat frumoasă, având în jur de 30 de ani la acea vreme, cu ochi mari, de-un maro închis, dar umbriți de gene lungi și negre. Ale ei buze erau vopsite într-un roșu aprins, în timp ce ai ei obraji, presărați cu puțin roșu și ei, păreau trandafiri îmbobociți.

Christine de altfel nu fusese nicicând înaltă. Dar, în acel moment, în ochii copilei păru frumoasă, în ciuda staturii ei nu prea zvelte, cu brațele și picioarele dolofane, dar care fusese totuși înzestrată de Dumnezeu cu degete lungi și fine, de pianistă, care-i dădeau un farmec aparte, în special o ajutau să înnebunească orice bărbat și-ar fi dorit, atingând atât de delicat ai lor umeri sau mișcându-le încet pe podul palmei celui pe care și l-ar fi dorit alături. Și niciodată de altfel nu dădea greș, căci Christine Bircham nu dusese nicicând lipsă de bărbați și probabil n-o să ducă lipsă nici de-atunci în colo, în ciuda anilor care păreau să treacă cu repeziciune pe lângă ea, fără a-i știrbi totuși prea mult frumusețea.

„Să mergem în sufrageria de zi,” spuse Christine, întrerupând astfel sesiunea de admirație a micuței Emily. Apoi, domnișoara Marcial, care așteptase până atunci lângă ușă, le arătă încotro ar trebui să se îndrepte, după care dispăru undeva și, cam 10 minute după aceea, apăru din nou, aducând ceai, zahăr și câteva fursecuri.

Ajunse în sufragerie, mama și fiica fură invitate să se așeze pe scaune acoperite cu catifea neagră. După care domnișoara Marcial le servi ceai și fursecuri.

„Zahăr?” o întrebase domnișoara Marcial pe mama ei atunci.

„Mulțumesc, domnișoară Marcial,” răspunse Marie, zâmbind. „Iubesc să-l servesc cu doar două cuburi de zahăr.”

Dar deși Marie încercase să pară extrem de amabilă, Emily găsi al ei comportament extrem de ciudat, mai ales observă că mama ei se simțea stingherită în prezența doamnei Bircham și a domnișoarei Marcial, având impresia că de fapt cele trei se cunosc de mult și că, în spatele lor, este o adevărată poveste. Și… poate că nu greșea.

„De ce ești aici, Marie?” întrebă deodată Christine și Emily putu vedea în ochii ei o sclipire de ură sau poate de-o veche supărare.

„Eu doar…,” se bâlbâise atunci mama ei și, pentru a-și ascunde stânjeneala, servi o gură de ceai.

Christine însă continuă fără să-i pese de nimic: „Se pare că ți-ai pierdut de tot rușinea și cu mulți ani în urmă, odată ce te-ai văzut soția lui Pierre Davis și te-ai mutat în casa lui. Dar chiar și așa am crezut că n-o să-ți pierzi și memoria, odată cu anii trecuți, și că nicicând n-o să te întorci în această casă.”

Emily tresărise atunci, auzind-o pe Christine vorbindu-i astfel mamei ei și se întrebă: „ce i-a făcut mama acestei femei de pare c-o urăște?” Și Emily surprinse atunci cum mama ei își strânse cu putere pumnul, așa cum făcea de fiecare dată când era cu adevărat supărată sau pe cale să explodeze din cauza vreunui incident pe care ea-l considera nedrept față de ea.

Și situația era cu adevărat tensionată și asta se simțea și în aer, în timp ce cele două femei își aruncau ocheade încărcate cu energie electrică, distrugătoare, o energie născută din vibrațiile emoțiilor din sufletele lor, de parcă ar fi fost strune pe cale să se rupă și să rănească degetele care le atingeau atât de violent în căutarea notelor muzicale dorite.

„Cu siguranță nu-s aici să-ți cer un împrumut, Christine,” îi spuse Marie Davis pe-un ton aspru. „Sunt aici pentru că nu știu ce să fac. Cred ca-i aflat deja despre moartea lui Pierre și despre datoriile pe care le-a lăsat în urmă. Dacă-s aici e pentru că m-am gândit îndelung la asta și m-am decis doar după ce am înțeles că așa v-a fi mai bine pentru micuța mea, pentru Emily. Te rog, Christine, accept-o în această casă! Măcar pentru o perioadă până când adun suficienți bani pentru a o lua înapoi.”

Emily iar tresărise: „despre ce vorbește mama?” se gândise ea atunci. „De ce să stau aici, cu această damă ciudată, care cu siguranță nu poate fi considerată o bună femeie?”

Și nu degeaba își punea Emily astfel de întrebări despre viață, căci simțea că i se schimbă atât de repede și nu exact în sensul bun al cuvântului. Ceva plutea în aer, pe deasupra acelor mobile acoperite cu roșu și negru, dar care-i rănea atât de mult inima în acele clipe, deși le găsise atrăgătoare sau chiar interesante la început. Și asta se întâmpla pentru că nu știa ce se întâmplă: nu știa despre datoriile tatălui ei, nu știa de ce trebuia să trăiască aici și de ce mama ei vrea să scape de ea. Dar cel mai important: nu realiza încă că n-avea de ales.

Și așa a și fost, căci nicicând după aceea n-a m-ai părăsit „Furnicile Roșii,” și nu pentru că nu și-ar fi dorit asta, ci pentru că nu putuse.

Curând după ce-și lăsase copila cu Christine, Marie Davis se recăsători c-un domn bogat și în vârstă, sperând că acela v-a deceda cât de curând și că averea lui îi v-a fi transmisă lui Emily, căci alți moștenitori al ei tată vitreg n-avea. Dar cine decedase în cele din urmă fu Marie: doar jumătate de an mai târziu, ucisă de-aceeași boală necruțătoare de care murise și Pierre Davis. Și… odată cu moartea Mariei Davis muri și sufletul copilei Emily.

Și cum să nu moară pe dinăuntru, când sărmanul copil aflase mult prea devreme ce-nseamnă să fii orfan, că nu-i trebuiești nimănui și că, pentru a supraviețui, ar trebui să se descurce cum poate.

Și așa și făcu: când era deja destul de matură ca să vorbească despre astfel de teme, Emily o întrebase pe domnișoara Marcial dacă era la curent cu povestea dintre Marie Davis și Christine Bircham, și, chiar în acea zi, Emily aflase cu stupoare că Marie fusese parte a „Furnicilor Roșii,” dar că atunci când se căsătorise cu Pierre, trecuse peste inima Christinei care avea aceeași intenție ca și ea: să se căsătorească cu un bărbat destul de bogat și să lase acea „afacere.”

„Ce fel de afacere?” o întrebase atunci Emily pe domnișoara Marcial. Femeia însă preferase să nu-i spună despre asta. Doar murmură un: „vei afla vreodată,” și, din acel moment, Emily înțelese că lumea-i total diferită de cum și-o poate închipui unul.

Și avea dreptate, căci 5 ani mai târziu după moartea domnișoarei Marcial, când Emily avea în jur de 20 de ani, fusese trimisă de Christine să deservească „primul client.”

Dar chiar dacă știa despre ce-i vorba și unde fusese trimisă, tot drumul până la casa marchizului Chesterman, Emily plânse încontinuu: era speriată, tremura ca frunza, și-și dorea să fugă. Dar știa și că n-are unde pleca. De aceea-și șterse lacrimile, zâmbi când ușa trăsurii fu deschisă în fața palatului somptuos al Chesterman-ilor și ea-l salută c-un zâmbet grațios pe Luis Chesterman care-i întinse mâna s-o ajute să coboare.

„E așa o mare plăcere pentru mine să te cunosc, domnișoară Bircham,” îi spusese atunci Luis, analizând-o din cap până-n picioare.

La acea vreme, Luis avea probabil în jur de 30 de ani, dar destul de atrăgător la ale lui și total diferit de acei bărbați grăsuți și rotunjori, adesea văzuți pe străzile Londrei.

„Domnișoară Bircham?” își spuse Emily în sinea ei, privind țintă la mutra lui Luis. „M-o fi confundând cu Christine?” Dar, curând după aceea, află că Christine o prezentase ca fiica ei pe care o avuse în tinerețe, dar pe care-o crescuse undeva la țară, la niște rude îndepărtate. Doar puțini erau cei care știau adevărata poveste din spatele lui Emily, dar acei care știau preferaseră să treacă cu vederea acea „minciună” nevinovată, căci aveau destule împrumuturi și afaceri cu Christine, căreia mulți îi datorau aproape totul, căci nu era doar o femeie atrăgătoare, dar și o femeie care știa a se învârti în acea societate de rechini.

După acea seară, o nouă lume se deschise în fața lui Emily: un viitor interesant, dar ciudat, un viitor pe care nu și-l dorea, dar care-o alesese și-o aduse în casa unei femei care avea la picioarele ei atenția oricărui bărbat pe care și l-ar fi dorit. Și același lucru o învățase Christine și pe Emily, căci se regăsea cumva în caracterul acesteia, pe când fusese tânără și inocentă.

Când Albert opri trăsura, Emily-și întrerupse și ea firul gândurilor, încetând a se m-ai holba fără sens la cartea deschisă în a ei poală. Și, privind prin fereastră, văzu aceeași casă în care fusese adusă cu mulți ani în urmă de-a ei mamă: casa „Furnicilor Roșii,” un mic palat de altfel, construit de Luis Chesterman și dăruit Christinei, care era bine cunoscută ca fiind una dintre amantele lui și care de altfel era mult mai temută și respectată decât soția acestuia, Marianne Chesterman Loran, care trăise mereu în umbra lui Luis și a Christinei, dar Dumnezeu știe cât ar m-ai fi durat asta, căci Marianne era o femeie mândră, o femeie care știa să se impună și ea și care ura să fie în umbra cuiva. Tăcuse însă până atunci, doar pentru că altceva n-avea ce face.

„În sfârșit am ajuns,” spuse Albert, deschizând ușa.

„Da,” răspunse sec Emily. „Am crezut c-o să dureze o întreagă veșnicie, căci am amorțit de-a binelea din Image până aici,” și-o urmă de reproș se simți în vocea lui Emily.

„Îmi pare rău, domnișoară Davis,” răspunse Albert, întinzându-i mâna și ajutând-o să coboare. „După ploaie, drumul cela de pădure a devenit mult mai anevoios decât m-am așteptat și…”

„Bine, bine, am înțeles idea,” bombăni Emily. „Ajut-o pe domnișoara Stonebridge să coboare și pe urmă du bagajele în casă.” Apoi îi întoarse spatele și se îndreptă spre intrare, tot bombănind: „Slava Domnului că am ajuns. Sunt așa obosită. Singurul lucru de care am nevoie e o baie caldă și-un somn lung.”

În urma ei, ajutată de Albert, Eva coborî și ea din trăsură și privi uimită în jur, căci chiar dacă locul era slab luminat, arăta totuși atât de frumos: cu acei arbuști frumos tăiați în formă de animale, cu frunzele galbene căzute din acei copaci seculari, care erau fără doar și poate un simbol al tradițiilor, splendorii, și bogăției.

„Să mergem, domnișoară Stonebridge,” spuse Albert, luând din spatele trăsurii mica valijoară a Evei. „Înăuntru e și mai plăcut de privit, decât de afară. Și, să fiu sincer, stând la acele ferestre și privind această frumusețe, cu o ceașcă de ceai în mână, îți poți permite să visezi, mult, mai ales dacă auzi cum dansează flăcările în sobă, îmbrățișând strâns acel lemn uscat de fag.”

Apoi, Albert zâmbi trist, dar totuși al lui gest fu unul plăcut pentru Eva, reconfortant, chiar dacă ea nu știa că de fapt el își arăta astfel a lui îngrijorare față de ea, căci știa prea bine unde-o aduse. Dar preferase să nu-i spună ei despre asta și să-i dea șansa să învețe singură din greșeli, căci cu siguranță avea atât de multe să învețe, căci neavând o mamă alături care să-i fi spus despre toate, n-avea de ales - trebuia să învețe singură despre lume și despre ale ei secrete.