„Cine a numit prietenia iubire necondițională, a fost la sigur amantul cuiva”

Trăsura care o ducea pe Eva departe de Image dispăru curând din vedere și oricât de mult nu s-ar fi străduit Beth să vadă măcar a trăsurii fantomă, drumul cela sinuos de pădure o ascundea complet, iar cerul începu să fie din ce în ce mai sumbru când Beth înțelese că-i totul pierdut și că poate că era ultima dată când îi fusese dat s-o vadă pe Eva, în acea zi.

Apoi, lacrimi amare se scurseră pe-al ei obraz și Beth în sfârșit se opri din șonticăiala aceea ciudată pe care ea vru s-o numească, pentru a se amăgi pe sine, o adevărată fugă. Și nu doar sufletul o durea pe fată în acel moment când fusese abandonată de-a ei prietenă, ci și piciorul rănit, care sângera încontinuu, făcând ca rana deschisă să usture enorm.

Din această cauză se așeză Beth în cele din urmă pe acel drum noroios: pentru a se uita la piciorul rănit care durea ca naiba. Și… arăta acea rană destul de rău. Dar chiar și așa nu putea fi comparată cu crunta rană a inimii ei ce sângera și ea încontinuu.

Și sângera acea inimă pentru că o părăsise Eva: pe ea, pe Elisabeth Alby, cea care-și dedicase întreaga ei viață pentru grija domnișoarei Stonebridge. Și, pentru că Eva plecase fără măcar să-și ia rămas bun, era o trădare enormă pentru Beth, care nu putea înțelege de fel de ce Eva acționase astfel, de ce nu se oprise când o văzuse alergând în urma trăsurii, căci Beth era sigură că o văzuse și că o văzuse și căzând și rănindu-și piciorul. Dar ceea ce regreta cel mai mult Beth și de ce știa ea că-i va fi atât de dor era să simtă lângă al ei piept trupul fragil al Evei care-o îmbrățișa adesea când era tristă.

Deodată Beth tresări, realizând că nici măcar nu știa încotro plecase Eva sau dacă se va întoarce ea vreodată în Image. La fel nu știa dacă se vor m-ai întâlni vreodată în aceea viață și nici nu putea înțelege de ce viața luase acea întorsătură și de ce se întâmplase totul anume în acea zi, care nu prevestise deloc nenorocirea. Ba chiar păruse a fi o zi normală, o zi chiar mai banală decât restul zilelor. Dar… totuși nu fusese acea zi întru totul chiar obișnuită, căci îl văzură în ziua aceea pe Brian la lac, iar ceea ce Beth considerase a fi un semnal de noroc, rezultase a fi începutul unei perioade extrem de dureroase pentru ea.

Și se decise ea, așa dintr-o dată, că-l va urî pe Brian de acum încolo. Și, din momentul în care Beth decidea să urască pe cineva, acea persoană înceta să m-ai existe pentru ea. Ba chiar devenea un paria dintr-un ideal și, chiar dacă nu știa adevăratul motiv pentru care el venise în casa Stonebridge-lor, Beth putea deduce că are el cumva de-a face cu cele întâmplate. Căci, vezi tu, până să vină el nici Eva nu-i vorbise vreodată de plecare și nici „maestrul” nu aduse vorba că Eva ar trebui să plece. Dar, cum de apăruse Brian Beneath pe acolo, Eva dispăru dintr-o dată, abandonând acele locuri de poveste, precum era Image-ul, Beth rămase singură și fusese abandonată, și ba chiar pierduse al ei ideal, căci Brian fusese pentru ea unul. Dar chiar și așa, chiar de Brian fusese pentru ea un ideal, asta nu însemna că Beth o să treacă totul cu vederea și-o să uite. Nu, nu, ea o să caute adevărul până-n pânzele albe și neapărat o să-l afle ea.

Decizând asta și considerându-l a fi noul ei țel în viață, aflarea adevărului, Beth își șterse lacrimile, mașinal. Apoi își bandajă piciorul rănit c-o bucată de material pe care-l rupse de la fustă și, șchiopătând, se întoarse în Image. În urma ei, pădurea rămase să-și tremure frunzele, să murmure în tăcere despre cele văzute cu a vântului rece voce șoptită, un vânt care se stârnise de nicăieri și care, prin sărutările lui aspre, făcu deodată cerul să plângă și lacrimi reci și rare căzură de sus peste și așa mult prea răzmuiatul pământ.

Ajunse în Image când ziua se îngâna deja cu noaptea și când pe străzi aproape că nu se vedea nimeni: doar câțiva trecători fugari pe care ploaia și noaptea-i prinse pe drumuri și care se grăbeau spre casă. Și, chiar de Beth și-ar fi dorit ca măcar cineva s-o întrebe de ce-i rănită, ce simte sau ce-i cu ea, nimănui nu-i păsă de ceea ce i se întâmplase: toți păreau mult prea ocupați cu propriile dureri ca să se m-ai îngrijească și de durerea altora. Așa că, șchiopătând și scrâșnind din dinți din cauza durerii tot mai acute, doar pentru a nu-și permite să plângă, acolo, în fața tuturor, Beth își văzu de drum, acompaniată în de aproape doar de acea durere ascuțită din suflet.

Deodată însă o apucă un ușor tremur, un scuturat al trupului care-o pătrunse adânc până la oase de parcă prin trup i-ar fi trecut un cuțit. Și, chiar dacă m-ai simțise fata așa ceva mai înainte, i se păru totuși ciudat să simtă asta, mai ales în plină stradă. Totuși se opri și-și atinse fruntea cu palma: avea febră și fața o ardea de parcă ar fi fost cărbuni încinși într-o vatră plină cu jăratic. Beth însă n-avea chef nici să-și plângă de milă și nici n-avea ea timp să stea și să se întrebe unde-ar fi putut ea răci. Așa că-și apucă mai strâns fustele rochiei și, de parc-ar fi fost o căprioară rănită de glonț, își târâi ea picioarele spre casă.

Dar, chiar dacă Beth își văzu de drum, nu la fel se întâmplă cu ale ei gânduri care începură a colinda aiurea prin a ei minte, încercând să disece în mici fărâme teoria conspirației: „de ce așa? Unde-a plecat? De ce m-a lăsat în urmă? Chiar n-o să-i fie dor de mine? Chiar n-o să regrete nicicând că m-a lăsat în urmă?” Acele gânduri însă nu-i ogoiră sufletul, ci din contră - o întărâtară și mai tare, căci, vezi tu, a ei domnișoară Stonebridge plecase undeva și parte din sufletul lui Beth încetase să m-ai existe.

Se întoarse în casa Stonebridge-lor pe la 8 seara și, în timp ce se îndrepta șchiopătând spre a ei cameră, dădu cu ochii de Alfred care fuma a lui obișnuită pipă pe terasă.

„La fel cum face mereu,” mârâi ușor în sinea ei Beth, privind cu ură la al ei „maestru.”

„S-ar fi putut măcar preface că-i pasă. Dar, acționând astfel, demonstrează încă odată că are o imensă piatră în loc de inimă, în al său piept. A sa fiică a plecat, Dumnezeu știe unde, dar al ei tată stă și fumează liniștit… și respiră… de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.”

Intrând în cameră, Beth trânti cu putere ușa. Și-o trânti ea așa ca să se audă în toată casa. Apoi, se băgă în pat, așa cum ajunse acasă: udă leoarcă și cu urme de noroi încă pe brațe. Se înveli apoi în pătură și închise strâns ochii.

„Aș fi putut totuși să-mi bandajez rana cu fașe curate,” se gândi fata. „Sau măcar să-mi spăl fața și mâinile,” dar n-avea ea nici putere, nici dorință, nici pentru una și nici pentru alta. Și nici chiar gândul că acea rană s-ar fi putut inflama și că ar fi durut-o și mai tare n-o urni din loc, căci… prea era mare deranjul să se ridice din pat, să fiarbă apă, să caute medicamentul, pe care de altfel nici nu-și aducea aminte pe unde-l ascunse, și… doar apoi să curețe rana. Era prea mult, prea obositor, prea nefolositor în acel moment. Așa că preferă doar să doarmă.

„Va fi și mâine o zi,” își spuse ea. „O s-o fac mâine! Și tot mâine o să mă gândesc la ce-i de făcut,” și chiar avea multe la ce să se gândească, numai că nu știa nici cu ce să înceapă și nici cu ce să termine.

A doua zi dimineață când Alfred o strigă și-i ceru să-i aducă cafeaua, fu atât de uimit s-o vadă pe Beth pregătită de drum, ducând cu ea o boccea nu prea mare în care, probabil, avea pus tot ceea ce reușise ea să strângă în a ei scurtă viață.

Apoi, după ce-l fixă cu a ei privire de câine bun, dar pe care totuși stăpânul reușise să-l calce pe coadă, Beth îi spuse cu jumătate de gură: „plec, domnule Stonebridge. Las această casă de imediat. Și, dacă vă doriți atât de mult o cafea, atunci cu siguranță va trebui să o pregătiți singur.” Apoi, fără măcar să aștepte răspunsul lui Alfred, care rămase cu gura căscată auzind-o astfel vorbindu-i, Beth îi întoarse spatele și ieși din casă, trântind ușa de la intrare.

Și chiar plecase, cu toate că înainte să iasă din a ei cameră se gândise că Alfred va încerca măcar s-o oprească. El însă nici măcar un sunet nu scoase, iar asta-i spunea încă odată despre cât de egoist putea fi acel om. Și lăsa ea acea casă complet goală, acel sătuc plin de-ale ei amintiri frumoase, dar care părea atât de cenușiu și atât de neînsemnat în acel moment, atât de neospitalier și fără viață. Și pleca ea, dar nu știa unde anume. Dar știa ea ceva cu siguranță: că trebuie să plece, încotro o vor duce ochii, numai s-o găsească pe-a ei domnișoară Stonebridge, cu orice preț, căci jurase ea odată să–i slujească o viață și trebuia sărmana fată să-și țină neapărat cuvântul dat.

Și mulți ar fi numit a ei decizie, de-a pleca în lume fără să știe măcar încotro s-o apuce, nesăbuința unei servitoare, căci să-ți lași tu locurile natale și să te avânți cu capul gol în acea lume neprietenoasă doar pentru a-ți căuta stăpâna care te-a abandonat, era ceva de nedescris. Beth însă nu se gândi la asta. Pentru ea erau mult mai importante ale ei sentimente, precum recunoștința pe care o avea față de Eva ca fiind a ei prietenă și mentor timp de atâția ani și acel sentiment de gratitudine care-i umplea pieptul lui Beth și care-o făcu atât de fericită de atâtea ori era ceva ce ea nu putea explica, dar de care se putea bucura din plin, lăsând-o adesea fără cuvinte, fără gânduri nebune despre viață, cum obișnuia să-și lase mintea să zburde, căci Eva reușea adesea s-o aducă cu picioarele pe pământ, explicându-i lucruri știute din cărți, lucruri pe care Beth n-avea de unde să le învețe decât de la Eva. Astfel, două orfane ajungeau să se completeze una pe alta în gânduri, în sentimente, în credințe despre tot ceea ce le înconjura.

Deodată Beth se trezi din al ei vis cu ochii deschiși, un vis născut din amintiri, când trăsura lui Brian se apropie de ea, din față. Iar anume faptul că Beth cunoștea atât de bine acea trăsură, căci o văzuse de-atâtea ori prin oraș când îl spionase pe Brian, o făcu să se oprească în loc și să aștepte. Dar Beth se întrebă în acel moment ce oare o făcuse pe ea de atâtea ori să se strecoare din casă și să se ducă în micul orășel de lângă satul lor, doar pentru al vedea pe acest frumos bărbat ce fusese pentru ea primul pentru care ea simți ceva. Și simțea ea pentru Brian sentimente frumoase, căci fusese al ei idol, un idol care căzuse într-un final de pe piedestal și devenise atât de neașteptat și atât de pe nedrept un simplu om în ochii acelei fete inocente.

„Bună ziua, domnișoară Beth. Încotro așa de dimineață?” o întrebă Brian în obișnuita lui manieră comică de-a întreba o tânără fată despre cum îi merg treburile în viață.

Beth însă, deși stătea locului, se gândi să-l ignore și-și dorea ea atât de mult să treacă pe lângă acea trăsură, fără măcar s-arunce o ocheadă într-acolo și astfel să-l rănească cu a ei indiferență, numai că n-o lăsă inima. Și nu putu ea să-l ignore tocmai pentru faptul că dacă ar fi făcut-o, dacă nu i-ar fi spus despre ce simte în acel moment, ar fi regretat o viață întreagă. De aceea se opri după ce făcuse câțiva pași, apoi se întoarse la locul precedent, privind țintă la Brian care-i zâmbea galant, încă stând în a lui trăsură.

Ceva însă în acea privire glacială a lui Beth îi atrase atenția bărbatului și-l făcu să se întrebe de se întâmplase cumva ceva în casa Stonebridge-lor și decise, într-o singură clipă doar, că trebuia să afle neapărat despre ce-i vorba. Așa că-i spuse lui căruțașului: „oprește trăsura, Bardain. Am o vorbă cu această tânără domnișoară.”

Bardain îl ascultă imediat și trase numaidecât de hățuri, iar Raven și Black Sunshine, simțind că-i rost de odihnă, pufăiră fericiți din nări și se opriră cât ai clipi. Dar, chiar și așa, continuară să-și arate bucuria pentru acel scurt răgaz, tot lovind ușurel cu copita din față și dând altora de știre că-s inteligenți ei și că știu a aprecia ce li se dă.

Abia după ce caii se liniștiră puțin, Beth făcu câțiva pași spre trăsură, privind țintă la Brian și ceva în a ei privire îi dădu bărbatului de înțeles că dacă ar fi avut fata acea putere l-ar fi ucis pe loc. Întrebarea rămânea însă: de ce? Cu ce-i greșise de ajunse o fată atât de drăguță precum era Beth, care mereu îi zâmbise ori de câte ori îl văzuse și ai ei obraji îmbobociră precum frumoșii trandafiri roșii când el îi vorbise, să-l privească cu ură?! Mai ales Brian nu putea înțelege cum inocența la vârsta de 15 ani se poate transforma atât de rapid în ură, ceva care-l rănea, chiar dacă încerca să pară că nu.

Deodată Brian tresări, auzind întrebarea lui Beth: „știți că a plecat din sat?” iar vocea ei fu atât de severă încât făcu ale ei coarde vocale să tremure atât de pronunțat.

„Cine anume?” simplu întrebă Brian în timp ce-o privea încurcat, căci acele cuvinte adresate lui, care-l iscodeau despre cineva care părăsise satul și dacă el știa despre asta, treziră în al său suflet sentimente ciudate.

„Domnișoara Stonebridge. Ați întâlnit-o ieri la lac, ieri după-amiază. Și tot ieri m-a părăsit. Din cauza dvs. Asta s-a întâmplat fără doar și poate din cauza vizitei dvs. la domnul Stonebridge și tot din aceeași cauză n-am să vă iert niciodată. Adio, domnule Beneath! Sper să nu vă revăd nicicând.”

Și Beth pur și simplu-i întoarse spatele și plecă, iar a ei răceală-l făcu pe Brian să se simtă vinovat, să se simtă de parcă a lui primă iubire-și luase rămas bun de la el și că la plecare nu doar că-l rănise, dar îi și lăsase neliniștea ca și parteneră.

O neliniște care de altfel îl făcu să se miște nervos pe scaun, în timp ce scrâșnea printre dinți un „Alfred Stonebridge e așa un ticălos.” Totuși tăcu, auzind întrebarea lui Bardain despre ce-ar trebui să facă. Apoi, două secunde mai târziu, îi spuse acestuia să-și continue drumul, căci se îndreptau spre casa lui Edward Anderson Bell, prim-ministru al Angliei, cu care avea o treabă urgentă de discutat.

Apoi, în timp ce trăsura se îndrepta în grabă pe străduțele prăfuite ale Image-ului, gândurile iarăși îl preluară în a lor putere: „Înseamnă că se teme. De și-a trimis fiica de aici înseamnă că se simte amenințat. Dar… unde-a trimis-o? Yorkshire? Ashburton? Sau poate… Londra? Indiferent de unde-a trimis-o, trebuie numaidecât să dau de ea.”

Dar… de ce anume trebuia să dea de ea și neapărat… Brian nu era atât de sigur. Însă ceva-n adâncul sufletului lui începu să-l înțepe asemeni spinilor trandafirilor primiți în dar de la un dușman și nu de la un prieten. Și ceea ce era mai ciudat era faptul că începu Brian să se gândească la un moment dat că a lui dorință să dea cu Eva Stonebridge n-avea de fapt nimic de-a face cu răzbunarea lui.