„Nu căuta răzbunare. Răzbunarea te v-a căuta pe tine în cele din urmă ca să regleze conturi”

„Brian Beneath este un idiot prost și arogant,” a fost primul gând avut de Alfred după plecarea lui Brian. Și nu era întâmplător acel gând, căci îl avuse pe cel mai de temut dușman pe care-l putea avea, în propria casă: căutând să se răzbune pe el, să-i ia averea. Dar el, Alfred Stonebridge, nu-i atât de prost încât să permită unuia să-l deposedeze de-ale sale bunuri.

Mai mult: aceea nu era doar o simplă dușmănie, ci o rivalitate de ani de zile, care începuse cu Baron Beneath și părea să se termine cu al său fiu, Brian, care părea extrem de decis să termine cu „domnia” lui Alfred, să-l îngenuncheze în fața mormântului acelui lord îndurerat, care la ai lui 40 și ceva de ani visase să se căsătorească c-o tânără de doar 17.

Și iar acel gând schiță un zâmbet tâmp pe fața lui Alfred, care nu putea crede nici până atunci că cu 16 ani în urmă reușise să câștige în fața unui om atât de influent precum fusese Baron Beneath: el, Alfred Stonebridge, un pierde vară și fiul unui fermier nu prea bogat și influent.

Dar, acel gând despre al său tată îl făcu pe Alfred să se cutremure, căci încă-și amintește că cu 16 ani în urmă, datorită rușinii simțită după fapta fiului, Halton Stonebridge căzuse pradă deznădejdii și, după luni de îndelungă „tortură,” tot avându-i pe oamenii lui Baron suflându-i în ceafă, dispăru și el.

Nimeni nu-l văzu atunci pe Halton plecând, la fel cum nimeni n-avea nici cea mai mică idee unde-ar putea fi. Nici chiar soția și fiica, pe care le lăsase în voia sorții, nu știau pe ce drum apucase în cele din urmă bătrânul fermier ca să fugă de soartă.

Iar asta păru suspect pentru mulți și, cât de curând, orașul se divizase în două grupuri, care șopteau în mare secret despre cele întâmplate și despre cele ce-aveau să vină. Dar, cel mai interesant dintre toate, era faptul că între cele două grupuri apărură altele mai mici, fiecare susținând propria teorie despre cele întâmplate.

Astfel, parte din localnici era de partea lui Baron, condamnând nerușinarea Stonebridge-lor. Pentru ei și tatăl și fiul erau de-o potrivă: persoane nerușinate care-și părăsiseră casa și masa, lăsaseră în urmă poziție socială și familie, doar pentru a pune mâna pe-o viață care nu era a lor, luând locul altcuiva într-o casă de oameni buni și înstăriți. Dar aceștia la fel nu se gândiseră niciodată că Helen Walker nu fusese nicicând soția lui Baron. Dar simplul fapt că Baron o considerase demnă să împartă același dormitor cu el o făcea de neatins pentru alții.

A doua parte din localnici era totuși indecisă. Ei preferaseră să nu țină partea nimănui și găseau mult mai interesant să asculte acele bârfe și să le disece în mici bucăți, formând, pe ascuns, propria lor teorie. Ba chiar limbile lungi ajunseseră să susțină că Halton Stonebridge nu fugise niciodată din Image, ci fusese ucis în mare secret de asasinii lui Baron Beneath, care-și dorise ca măcar astfel să-și spele rușinea. Și cel mai interesant era faptul că nimeni nicicând nu încercase măcar să atace acea teorie. Ba mai mult, fiecare din cei ce auzeau acea teorie păstra tăcerea cu privire la acest mare secret, chiar dacă auziseră sau erau siguri că Halton fugise totuși și că nimeni nu-l ucise.

Moartea lui Baron puse totuși sfârșit acelei povești fără sens. Apoi, limbile lungi începură ai blama din nou pe Stonebridge pentru că erau responsabili de moartea unui om atât de bun. Și, astfel, lunile au trecut și, în mare secret, soția lui Halton își căsătorise fiica cu un preot dintr-un orășel îndepărtat, încercând să-i salveze măcar ei onoarea, iar curând după aceea se mută în casa lor pentru a avea grijă de nepotul care era pe cale să se nască.

Astfel, furtuna din jurul familiilor Stonebridge și Beneath se calmase. Dar totuși, m-ai erau și din cei care-și aminteau de acea poveste cu final tragic.

Ba chiar Alfred își amintea nu doar că aflase despre cele întâmplate în Image după plecarea lui, dar și că-și văzuse tatăl, un an mai târziu, în Londra. E drept că se văzuseră de departe. Dar chiar și așa, preferaseră să se privească în tăcere, de la distanță, fără ca vreunul din ei să aibă nici cea mai mică dorință să-i explice celuilalt despre alegerea făcută. Apoi, ei pur și simplu își văzură de drum, după doar câteva clipe de privit unul la altul cu răceală. Apoi, Alfred află, mult mai târziu după acea întâlnire, prin cunoștințe comune, că Halton se recăsătorise, c-o văduvă extrem de bogată, la scurt timp după ce-și abandonase fiica și soția în Image. Iar atunci, după ce devenise bogat și influent, nu avea nici cea mai mică dorință să-și amintească despre a sa viață în Image sau să se gândească, fie și pentru o secundă măcar, să se întoarcă acolo. Prin aceasta tatăl și fiul demonstraseră a lor similitudine: prin faptul că preferaseră să trăiască ei bine în loc să le pese de alții, chiar dacă acei alții aveau același sânge curgându-le prin vene.

Și nu doar că Alfred nu-și condamnă nicicând tatăl pentru a lui alegere. El făcu la fel când pusese ochii pe Helen, într-o frumoasă dimineață de mai, într-o duminică, după ce intră în biserică să asculte cuvintele Domnului, la insistențele mamei sale.

Și fusese el adus cu forța în acea biserică tocmai pentru că biata femeie nu știa ce să m-ai facă, căci văzuse adesea comportamentul depravat al fiului care nu se sinchisea deloc să petreacă nopțile în patul oricărei femei care-i dădea oportunitatea și nici nu pierdea nicio ocazie să se uite după toate șoldurile rotunjite care se ondulau prin fața lui.

Prima dată când femeia auzise astfel de bârfe nu le dăduse crezare. Apoi, după ce se convinse cu ochii ei că e un fapt real, îi vorbise soțului despre asta în speranța că acela v-a vorbi cu al său fecior și-i v-a băga mințile în cap. Dar văzând că soțul ei nu-și bate capul cu astfel de chestii, femeia decise că trebuie să pună mâna pe frâiele acelei căruțe nebune care-l ducea în goană mare pe-al ei fiu spre pierzanie și, ținându-le strâns, să strunească caii nărăvași din sufletul feciorului. De asta-l și târâi după ea la biserică: ca măcar cuvintele Domnului să-l facă să se gândească la păcate și să-l întoarcă pe drumul cel bun.

Și Alfred acceptase să treacă duminicile dimineața pe la biserică doar pentru a nu m-ai auzi același discurs pisălog al mamei sale ori de câte ori îl vedea și chiar de crezuse că se va plictisi a naibii ascultând un preot bătrân cântând ceva neînțeles în barbă sau că va regreta amarnic acea decizie de-a fi un fecior exemplar, Alfred găsi vizitele la biserică chiar mai interesante decât crezuse. Și totul pentru că în prima duminică când pășise pragul bisericii văzuse un înger înăuntrul ei: Helen.

Iar Helen Walker era cu adevărat un înger: păr blond, lung și cârlionțat; ochi albaștri; buze roșii și obrajii ca doi maci în floare. Și era ea nu doar frumoasă ca o zână, da și deșteaptă, c-o voce care te băga în boală în timp ce cânta în corul bisericii.

Și acea zi fu una importantă nu doar pentru Alfred, ci și pentru Helen, căci și ea-l văzuse în biserică și fusese atrasă de el. Numai că ambii preferaseră să aștepte și să nu se dea de gol. Până într-o zi, când Alfred își luă inima-n dinți și se apropie de ea, în plină stradă, când ea se îndrepta spre librărie. Iar Alfred se apropie de ea în mod inteligent, pentru a nu trezi suspiciuni, făcând a lor întâlnire să pară cât se poate de „întâmplătoare.”

„Bună ziua, domnișoară Walker,” se bâlbâi Alfred în încercarea de-a evita a ei privire insistentă. Numai că acea „stinghereală” era una prefăcută, ca să pară un „băiat bun,” și știa el prea bine că acel truc al lui funcționa întotdeauna.

Dar m-ai avea un scop acea întâlnire, în afară de-a se face plăcut în fața lui Helen: știa și el prea bine, ca toată lumea din oraș de altfel, că Lyre Walker era unul dintre cei mai bogați și influenți oameni din regiune, iar cel care ajungea să-i fie ginere ar fi tras fără doar și poate lozul cel mare.

De asta și se decise Alfred la pasul cel mare și se apropiase de Helen, căci Alfred avea pe atunci în jur de 30 de ani și s-ar fi putut apropia de fiicele mai mari ale lui Lyre, numai că ele deja erau măritate, iar cu ale lui trucuri ieftine o putea îmbrobodi numai pe Helen, care era încă destul de naivă să creadă în promisiunile lui.

Și nu dăduse deloc greș alegând-o pe ea ca pradă, căci Helen îi căzuse în plasă din acea zi. Și căzuse ea pentru că Alfred își pregătise bine capcana înainte de-a se întâlni cu ea: timp de mai multe zile întrebase de alții cum ar putea să se apropie de ea, unde trăiește, ce hobby-uri are și, în cele din urmă doar, când știa aproape tot ce se putea ști despre ea întrebând de alții, își făcu apariția în fața ei. Și nu doar că era sigur pe sine, ci știa și că al lui drum spre inima lui Helen era liber, căci ea avea o inimă bună, cu mult soare și căldură în suflet. Dar acea încredere Alfred n-o avea de la natură, ci era rezultatul unei experiențe căpătate de-a lungul anilor, după ce trecuse prin multe budoare și paturi ale așa-ziselor doamne „de societate,” dar care, în cele mai multe cazuri, nu erau decât curtezane, cu mulți amanți la activ, dar totuși destul de bogate încât să-și permită luxul de-a cumpăra iubirea unui pierde-vară precum era Alfred, care n-avea un ban să cheltuie pentru ele, dar care avea destulă dorință și căldură trupească să le dea. Iar asta era suficient pentru ca ele să-și deschidă larg baierele pungii și să-l întrețină, căci Alfred nu muncise nicicând la viața lui, dar totuși iubea luxul și viața bună.

Totuși, deși Alfred părea să aibă intenții bune și să se schimbe, nu la fel crezuse și Lyre Walker când află despre noul amorez al fiicei. Astfel, el vorbi în primul rând cu Helen. Dar, văzând că-i surdă și oarbă, decise să se vadă totuși și cu „amorezul.”

Iar întâlnirea lor fu cât se poate de rapidă și întâmplătoare, la unul dintre locurile bine-văzute și extrem de frecventate în acele timpuri, unde cei înstăriți puteau juca poker, stabili relații și încheia parteneriate, iar cei ca Alfred, fără o lețcaie în buzunar, dar cu vise multe, puteau asista datorită banilor amantelor.

„Doar las-o pe Helen în pace,” îi șuieră Lyre printre dinți când trecu pe lângă scaunul lui Alfred. „În caz contrar, o să afli de ce sunt în stare.”

Alfred nu spuse nimic: doar rânji în sinea lui și-și continuă jocul, căci avea mână bună și norocul părea să-i surâdă în noaptea ceea.

„Probabil că Helen îmi aduce noroc,” își spuse el, dar cât de curând înțelese că nu era chiar așa, căci Lyre își ținu promisiunea și pentru că Alfred continua să se învârtă în jurul lui Helen, într-una din nopți, când se întorcea acasă într-o vădită stare de ebrietate, fusese înjunghiat.

Îl găsise apoi cineva absolut întâmplător, două ore mai târziu, când se îndrepta spre casă și-l găsi agonizând, iar pentru că rănitul pierdea din ce în ce mai mult sânge, acel bun samaritean decise să-l ajute și-l cără în spate până la casa Stonebridge-lor. Dar, chiar dacă încercase apoi să afle cine-l ajutase în acea noapte, Alfred nu dădu de el nicicând.

Dar, deși înjunghierea avuse menirea să-l țină departe de Helen, Alfred deveni și mai ambițios decât până atunci. De aceea, la scurt timp după acea întâmplare, după ce se întremase destul ca să se avânte din nou în lume și mai mult mânat de-o ciudată râvnă și nemulțumire aflând despre căsătoria lui Helen cu Baron Beneath, Alfred decise să se răzbune. Și nu doar să se răzbune pe Lyre Walker, dar să-și atingă în sfârșit acel gând ambițios de-a deveni parte a acelei societăți înalte despre care mulți se lăudau, dar la care el doar putea visa.

De aceea, la doar câteva zile după ce aflase despre viitoarea căsătorie a lui Helen cu un vulpoi bătrân, dar suficient de bogat pentru a satisface cerințele bătrânului Walker, și cu doar două zile înainte de nuntă, Alfred reuși să se strecoare în casă și să intre în camera ei. Și nici până în ziua de azi Alfred nu-și putea aminti cum reușise să escaladeze acel zid, cu pietre reci și ascuțite, și mai ales cum de nimerise în camera lui Helen, și nu în cea a lui Lyre.

Ține minte însă c-o găsi atunci pregătindu-se de culcare și că ai ei ochi albaștri erau roșii în acel moment de la atâta plâns și părând a fi mai mult ochi de iepure, decât de om. Dar acei ochi deveniră dintr-o dată de-un albastru sclipitor, văzându-l pe Alfred pășind în cameră, prin fereastră.

„Iubitule,” șopti Helen disperată, de parcă însuși Sfântul Petru fusese trimis acolo de Dumnezeu ca s-o salveze. „Am crezut ca-i decis să mă uiți după cele făcute de tata,” continuă să se plângă Helen, cu vădită preocupare. „Ești bine acum?”

Pe Alfred însă acel entuziasm al fetei îl confundă și mai mult, căci nu știa cum să acționeze în acel moment, aflând despre faptul că cineva atât de inocent precum era Helen putea ține cu adevărat la el, că plânsese după el și fusese îngrijorată că i se putuse întâmpla ceva rău.

Totuși, el își reveni rapid din uimire, și-i șopti: „trebuie să ne grăbim. Dacă ne găsesc aici, amândoi, totul v-a fi terminat,” și Alfred încercă să pară cât mai convingător posibil, în caz de m-ai era vreo urmă de îndoială în al ei suflet.

Helen însă era mai mult decât convinsă să-l urmeze, indiferent de consecințe. Și aceea a fost probabil cea mai proastă decizie pe care-ar fi putut-o lua vreodată. Ea însă nu avea de unde ști asta: prea era îndrăgostită și a ei dragoste o făcea surdă și oarbă. Avea să afle însă crudul adevăr al vieții atât de curând.

Până să-l afle însă, merseră întâi la Yorkshire, apoi la Birmingham, ca mai apoi să se oprească la Londra. Dar, spre marea ei dezamăgire, Alfred nu vorbise nicicând despre căsătorie. Pentru el era ok să trăiască astfel, în păcat, dar nu și pentru ea: o ființă dulce, o fiică docilă care fusese învățată de biserică să nu păcătuiască, mereu să fie bună, să-l iubească pe Dumnezeu, dar care, din prostie, devenise amanta cuiva.

Apoi, urmă o altă lovitură pentru ea, căci, curând după ce află că poartă un copil sub inimă, îl „prinse” pe Alfred plimbându-se liniștit la brațul unei doamne „interesante.” Și, chiar dacă ea nu vizitase nicicând locuri dubioase, știa prea bine ce fel de „doamnă” se afla în acel moment lângă soțul ei, căci Helen mereu îl considerase pe Alfred soțul ei, chiar dacă biserica nu-i binecuvântase nicicând.

Și plânsese ea mult aflând despre acea trădare, îi reproșă lui Alfred, dar, în schimbul credinței, primi de la el alte lovituri și sentimente reci, căci răspunsul la lacrimile ei era mereu același: „convingeți tatăl să ne accepte și abia atunci îmi voi îndeplini rolul de bărbat și ne vom căsători,” dar Helen știa la fel de bine că Lyre nu v-a accepta nicicând a lor uniune și că mai degrabă o considera deja moartă, probabil chiar din momentul în care ea părăsise casa părintească. De aceea Helen decise în cele din urmă să sufere în tăcere: nu pentru ea, ci pentru copilul pe care-l aștepta.

Iar pentru a se hrăni, căci Alfred nu-i dădea nicicând bani, Helen începu să predea lecții de pian băieților și fetelor din clasa de mijloc, și, chiar dacă nu câștiga mult, îi era suficient ca să cumpere pâine, unt, și lapte dimineața, ceva gustări la amiază și-o singură masă principală seara. Iar cu ce-i rămânea, Helen cumpăra material și din el cosea haine pentru al ei bebeluș. Și, pentru că nu știa de va avea un băiat sau o fetiță, Helen cusu toate acele hăinuțe din material alb, sperând că acea culoare v-a naște în sufletul bebelușului ei doar sentimente inocente. Dar, adânc înlăuntrul ei, Helen visase mereu să aibă o fetiță și Dumnezeu se îndură în cele din urmă de ea.

Era într-o dimineață de Martie, o Miercuri, când o născu pe Eva, iar alături de ea-i fu doar proprietara pensiunii unde ea se retrase după abandonul lui Alfred. Femeia, de vreo patruzeci și ceva de ani, avea un suflet mare și-o compătimise enorm pe Helen, mai mult datorită faptului că trăise și ea la viața ei ceva similar, în anii ei de tinerețe când, împotriva voinței ei devenise amanta unui bătrân lord. Avuse un băiat cu el, care se născuse mort și, cât de curând după aceea, bătrânul lord decise pur și simplu să se descotorosească de ea, considerând-o nedemnă să-i m-ai stea alături după ce nu-i dăduse ceea ce el își dorise – un fecior.

Pentru a supraviețui, Alice Huntington, căci acesta era numele proprietarei, cumpărase o mică pensiune, cu banii primiți de la fostul ei sponsor și începu a arenda camerele. Totuși, chiar dacă despărțirea de lord o eliberase de acea mare povară, de-a fi amanta cuiva, ea nu trecuse nicicând peste asta. De aceea, cât trăise în casa ei, Helen o auzise mereu pe Alice spunând: „nu fi nicicând amanta cuiva, draga mea. E cel mai oribil lucru care i se poate întâmpla unei femei. Mai bine căsătorește-te cu un cerșetor, căci acela sunt sigură că te va respecta mai mult, chiar dacă nu are multe să-ți ofere.”

Și Alice avea dreptate, spunând asta. Și Helen înțelese acele cuvinte doar după trădarea lui Alfred, căci dacă le-ar fi auzit mai înainte de asta, ar fi râs pur și simplu și n-ar fi dat nicicând crezare cuiva care i-ar fi spus asta, căci se crezuse mereu capabilă să facă pe cineva să se îndrăgostească nebunește de ea și s-o ia de soție și nu s-o facă amantă. Se înșelase însă și devenise amanta și nu soția lui Alfred. Dar totuși, Helen își dădea prea bine seama că fusese doar vina ei că se încrezuse în vorbe dulci, iar după ce-o auzea pe Alice vorbindu-i astfel, îi spunea acesteia: „știu asta. Acum o știu prea bine. Dar totuși, am fost probabil oarbă și îndrăgostită, când am trecut peste voința tatălui meu.”

Dar Helen nici nu regreta că fugise cu Alfred, doar pentru un simplu motiv, căci atunci când aflase că Lyre vrea s-o mărite fără voia ei cu Beneath căzuse cerul peste ea. Prima dată când auzise de Baron Beneath și de căsătorie, crezuse că al ei părinte și Baron aranjează căsătoria ei cu Brian, dar, știindu-l încă prea tânăr pentru însurătoare și fiindcă ea era mai mare ca el, înțelese cât de curând că ale ei gânduri fuseseră greșite și că cel cu care trebuia să se mărite era Baron, iar acel nou gând o făcu să se cutremure.

„Să mă mărit cu un bătrân?” strigase Helen tatălui aflând despre Baron, iar camera aproape goală răsună puternic. „Mai bine mor!” dar acum, când era la ananghie, ar fi vrut să poată să întoarcă timpul și să facă lucrurile altfel. Era însă prea târziu.

Și nu era doar prea târziu pentru a întoarce timpul, ci și pentru ea, căci simțea cum viața-i ajunge la sfârșit, când, după 40 de ore de travaliu, după 40 de ore în care trupul i se făcu fărâme, firul vieții i se scurgea din trup, storcând-o de puteri și lăsând-o fără dorința de-a trăi. Dar chiar și așa, ea decise să nu-l urască pe Alfred, căci o binecuvântase cu al ei copil nou-născut, iar asta era cu adevărat surprinzător.

„E ca un înger căzut din ceruri,” rosti tânăra mamă când văzu chipul fetiței ei, pentru prima dată. „Eva. O voi numi Eva, mica mea prințesă.”

Iar Eva nu era un nume ales la întâmplare, ci era numele personajului principal din romanul preferat al lui Helen: „Paradisul Pierdut,” și, la fel cum personajul Eva reușise să scape de sărăcie căsătorindu-se cu un tânăr bogat și frumos, Helen spera și că fetița ei va avea aceeași soartă în viitor.

Dar tânăra mamă nu trăi destul ca să vadă acel viitor al copilei. Câteva ore după ce dădu naștere, se prăpădi și ea.

Alfred însă apăru la două săptămâni după moartea lui Helen, căci scrisoarea trimisă de Alice îl găsi într-o „călătorie de afaceri,” cum obișnuia el să-și numească aventurile amoroase, iar după ce primise acea scrisoare trimisă de Alice, dar scrisă de mâna lui Helen, el ezită dacă s-o primească sau nu. În cele din urmă, se hotărî totuși să meargă la pensiune și să vadă de ce era chemat acolo.

Dar, fiind neatent, nu citi corect adresa și merse întâi la cămăruța pe care el și Helen o arendaseră când ajunseră prima dată la Londra. Acolo însă află cu stupoare că Helen plecase de vreo șapte luni deja. „Și... unde-a plecat totuși?” se întrebă el. „Nu cred că s-a întors la casa bătrânului Walker. Dacă e așa, înseamnă că încă m-ai am o șansă de succes,” își spuse el, rânjind de plăcere. Însă, a lui mare dorință se făcu cenușă când întoarse scrisoarea și citi adresa scrisă pe verso: era adresa unei pensiuni și nu cea a lui Lyre Walker. Dar și mai mare-i fu mirarea când, ajuns la pensiune, găsi o copilă plângând, în locul lui Helen.

„E fiica dvs. Numele ei este Eva,” bombăni Alice, neplăcut surprinsă să-l vadă, căci el arăta exact așa cum și-l imaginase ea: necioplit, nepăsător, nerușinat, chiar dacă frumos ca un Adonis. „Și sper că încă m-ai ai ceva inimă și-o să iei pruncul de-aici și-o s-o crești ca fiică a ta, căci a ei mamă s-a prăpădit aducând-o pe lume, iar a ta sarcină e s-o crești, în cele din urmă.”

Dar ceea ce nu socotise bine Alice fu cum v-a crește el acel copil: un holtei fără căpătâi, plin de datorii, cu multe ambiții, dar fără suficiente resurse pentru a-și atinge scopurile în viață. Însă, chiar dacă nu era în stare să aibă nici măcar grijă de el, părea că viața-l forța să aibă grijă măcar de-un alt suflet.

Și, împreună cu copilul, primi și-o scrisoare, scrisă de Helen cu ultimele puteri:

„7 Martie 1883, Londra.

Dragă Alfred, îți scriu această scrisoare știind că ești singura persoană căreia-mi rămâne să-i încredințez grija fetiței noastre. Sau cel puțin sper că vei avea dorința să ai grijă de-al nostru copil. Și, înainte de-a nega să ai grijă de ea, gândește-te la faptul că prin venele ei curge al tău sânge.

Și... știu că nu m-ai iubit nicicând și că te-ai apropiat de mine doar pentru că eram o partidă excelentă, în opinia ta și probabil să ai un copil cu mine nu intra în ale tale planuri. Dar totuși, acest copil nu e de vină pentru ale noastre decizii. Inocența ei este ceva ce ne datorăm și la fel suntem și responsabili pentru a ei viață.

Nu m-ai iubit, la fel cum probabil nu te-am iubit nici eu. Sau poate te-am iubit până-n momentul în care am înțeles că a ta dragoste e și pentru altele. Acum însă simt un gol imens în suflet, lăsat de-al tău abandon, un gol pe care-l umplu cu a mea dragoste de mamă, de fiecare dată când văd fața Evei și aud al ei gângurit. Și, la fel simt și tristețe la gândul că n-o voi vedea nicicând crescând, că n-o voi vedea nicicând devenind o frumoasă lebădă dintr-un mic bobocel inocent și că ea nicicând nu-mi v-a spune mamă. Dar, mă consolează măcar idea că a mea moarte n-a fost în van și că am lăsat acest suflet frumos în urma mea, înainte de-a păși pe drumul spre necunoscut. Tu însă vei avea privilegiile pe care eu nu le voi avea: s-o vezi crescând, s-o vezi femeie, s-o auzi spunându-ți tată. De aceea, te rog, nu mă dezamăgi măcar în asta și ai grijă de ea. Ai grijă de-al nostru copil, măcar din considerentul că am fost cândva doi amanți, împărțind același destin. A ta veșnică fostă iubire,

Helen Walker.”

Dar, chiar dacă scrisese multe lucruri în acea scrisoare, nu scrisese nimic despre Alfred: nici că-i fusese dor de el și nici că-l iubea încă, iar asta-l răni cumva. Apoi, când acea supărare pasageră de-a fi fost abandonat de cineva la care doar ținuse, trecător, dispăru, Alfred se gândi îndelung la ce ar trebui să facă. Și se decise în cele din urmă: v-a crește fetița. Dar nu alese să facă asta din cauza că simțise acea neașteptată dragoste paternă, ci din cauza că Helen l-ar fi putut privi de sus și, văzând că nu-i îndeplinise ultima dorință și abandonase și copila, cu siguranță soarta și-ar fi întors fața de la el, pentru totdeauna.

Astfel, dându-și prea bine seama că nu v-a fi capabil să aibă grijă de-un nou născut, Alfred se decise că era timpul să se așeze la casa lui. Așa că, știind pe cineva care ardea de nerăbdare să se căsătorească, chiar a doua zi se cununară în biserică. Dar ceea ce Alfred nu știa sau ceea ce inconștient preferase să ignore, era faptul că noua sa soție nu-și dorise nicicând să devină mamă. Ea doar pretinse să fie interesată de fetiță pentru a-și atinge scopurile, iar când era deja soția lui, preferase să-și vadă de treabă.

Totuși ea păstrase copila, considerând-o un obiect cu care se putea lăuda, ceva care arăta lumii despre a ei mărinimie, căci vezi tu - nu oricine acceptă să crească copilul soțului, un copil avut cu o altă femeie.

Astfel, Eva găsise un cămin alături de acea femeie și de tatăl ei, dar nu avuse nicicând o mamă. De fapt avuse multe mame, vitrege, care-o înconjurau mereu cu lucruri materiale, dar niciodată cu iubire. Astfel, Eva crescu flămândă de sentimente, de mângâieri, de dorința de-a fi persoana specială a cuiva, de-a simți că Dumnezeu e mereu alături de ea și că nicicând n-o uitase.

Cinci ani mai târziu primi însă o altă lovitură: Alfred devenise văduv pentru a doua oară și, din cauza datoriilor cărora nu le m-ai putea face față, decise să se întoarcă în Image.

Găsiră însă în acel sat îndepărtat o casă aproape în ruine, o casă care-l forță pe Alfred să cheltuie o bună parte din banii rămași pentru a o repara, iar cu restul banilor repuse pe picioare afacerea tatălui cu plantația de iasomie.

Astfel, cheltui o bună parte din moștenirea primită de la soția decedată, iar cealaltă parte o cheltui la poker, și numai o mică parte din acei bani își permise s-o cheltuie pentru a plăti o guvernantă pentru Eva și pentru cheltuielile fetiței.

Eva însă n-avea nevoie de prea multe și cu doar să aibă ceva mâncare pe masă, câteva rochițe la schimb și-un acoperiș deasupra capului era suficient. Dar ceea ce era suficient pentru ea, părea să nu fie de-ajuns pentru al ei părinte, care era mereu înconjurat de acea aură nebună a jocurilor de noroc, unde devenea din ce în ce mai avid, iar datoriile tot mai crescânde îl băgau în patul oricărei femei suficient de bogate pentru a-l ajuta să le plătească, iar această nouă îndeletnicire a lui deveni, în timp, asemeni unui abis fără fund care-l înghițea încet.

Dar întoarcerea lui Alfred Stonebridge era și ceva ce Brian nu prevăzuse niciodată. Așa că, la câteva zile după ce acesta revenise în Image, Alfred primi o scrisoare fără numele expeditorului pe ea. Totuși, înăuntrul plicului găsi câteva rânduri scrise pe-o foaie albă: „Sunt cu ochii pe tine și te voi face să plătești pentru tot.”

Chiar și așa, chiar dacă expeditorul nu se prezentase, Alfred știa prea bine cine trimise acea scrisoare, precum știa prea bine a ei semnificație: un nou război, al cărui început îl simțea atât de bine în suflet. Dar simți mușcătura adâncă a lamei rivalității dintre ei doar ani mai târziu, când Brian intrase în biroul lui, în casa lui, și-i ceru să plătească vechi facturi.

Însă Alfred nu era gata să piardă în fața lui Brian și nici nu era gata să renunțe. Decise că mai bine moare, decât să-i permită rivalului să-l îngenuncheze și de aceea mersese la Londra și încheiase pactul cu „Furnicile Roșii,” un pact în care semnase sentința Evei și faptul că renunța la ea, vânzând-o altora.

De fapt, propunerea de-a se „descotorosi” de Eva venise din partea „Furnicilor Roșii,” și Alfred gândi la început că-i nedrept față de fată. Totuși, când pierduse în fața lui Brian la masa de joc și acela se declarase stăpân pe tot ceea ce-i aparținuse, amenințându-l chiar și cu propria fiică, Alfred decise să-i dea măcar o lovitură de grație și să nu-i permită nicicând lui Brian să aibă parte de tinerețea Evei.

„Eva nu v-a fi nicicând a ta amantă, Beneath,” își spuse Alfred, privind grădina prin geamul din biroul său, prin acel geam prăfuit și parcă uitat special să fie șters, pentru ai aminti adesea lui Stonebridge despre a lui nimicnicie. Și văzu el prin acel geam prăfuit trăsura lui Brian părăsind în grabă a sa proprietate. „Ea poate fi a oricui, dar nu a ta, Brian Beneath. Nicicând nu voi permite să fie a ta,” murmură Alfred atunci, cu ură.

Viața însă părea să aibă alte planuri, atât pentru Alfred, cât și pentru Brian și Eva.