„De ce să fii erou când poți fi un simplu om?”

„Să mergem, Bardain!" Îi strigă Brian căruțașului și trăsura se mișcă mai departe, în timp ce cei doi cai negri, Arabi, care trăgeau trăsura la trap accelerat, pufăiră nervos din nări simțind povara unui drum lung în față.

Și Brian se simțea asemenea celor doi cai ai săi: nervos și cu dorința arzând în al lui suflet de-a scoate foc pe nări, căci vizita se terminase nu așa cum se așteptase sau își dorise, căci el venise în casa lui Alfred Stonebridge cu un singur gând în minte - să pună în sfârșit mâna pe ce era al lui, dar eșuase din nou. Nu se așteptase ca Stonebridge să acționeze atât de prompt și la întrebarea lui: „când ve-ți părăsi în sfârșit această casă?” nesuferitul de Alfred Stonebridge îi va arunca o pungă cu galbeni.

„Iaca banii tăi blestemați, Beneath! Și acum, șterge-o naibii de aici,” și asta-l uimi nespus, căci era un mister de unde făcuse Stonebridge rost de bani. Toată lumea bună din oraș știa că-i aproape falit și că-și pierduse și ultimul ban la pocher și că nimeni în toate mințile nu i-ar fi împrumutat bani unui falit. Dar Brian știa și faptul că nu putea câștiga această bătălie atât de ușor chiar dacă avusese grijă să răspândească acele zvonuri în jur, cum că Stonebridge e aproape de ruină. Și iar eșuase. Ar fi trebuit să se gândească mai mult la asta, să analizeze fiecare pas pe care-l dădea, să plănuiască mai mult viitoarele sale acțiuni. Dar, fiind obsedat să câștige indiferent de orice în fața acestui idiot, fusese el cel îngenuncheat în cele din urmă.

Trebuia să se gândească la asta, din nou și din nou, până când în sfârșit va afla răspunsul corect la toate întrebările care i se tot învârteau în cap, căci a mers la lac tocmai ca să se gândească. Dar, în cele din urmă, se simți și mai încurcat, căci a întâlnit-o acolo pe ea: o tânără care atât de mult îi amintea de cineva pe care tatăl său o iubise enorm – Helen Walker.

Iar acea întâlnire îl uimi nespus, căci asemănarea dintre cele două era absolut izbitoare: „mamă și fiică arătând exact la fel? Nu poate fi. Soarta nu-mi poate juca un astfel de joc demonic.” Dar soarta era prea nerăbdătoare să se joace și de aceea purtase de fapt pașii Evei la lac.

Brian își întoarse capul spre stânga, privind la o pereche de trecători care atât de leneș se plimbau în acea frumoasă după-amiază.

„Ce pierdere de timp și ce prostie să-i privești,” își spuse Brian, dar știind că era singurul lucru pe care-l putea face în timp ce căruța trecea pe străzile Londrei, decise să nu se m-ai vaiete. Dar totuși, chiar dacă priveliștea Londrei în acel moment îl deranja, Brian continuă să se uite prin fereastră la trecătorii care se grăbeau undeva pe lângă trăsură, iar mare parte dintre ei îi erau cunoscuți și tocmai pentru că-i știa atât de bine n-avea cuvinte de laudă pentru niciunul din ei.

„Privește, acolo este Ashton Holmes cu mult prea tânăra sa amantă, Nane, iar colo, cel de colo, este negustorul de tabac, Alan Foster, cu a sa nădufoasă soție, încercând iarăși să-și facă loc pe lângă John Evans, cel mai bogat lord al acestor locuri,” dădeau gândurile năvală în capul lui Brian în acel moment când văzu aglomerația și teatrul jucat de mulți dintre cei prezenți în fața magazinului de tutun „Tobacco".

„Se pare că Foster-ii sunt din nou în probleme dacă se gudură iarăși pe lângă Evans. Ce de data asta? Iar poker sau poate vreo afacere profitabilă pe care Alan a „mirosit-o” în port?” se gândi Brian în timp ce privea țintă la femeia roșcată, mult prea înaltă decât soțul ei dolofan de doar 1.6 metri înălțime și cu siguranță mult mai inteligentă decât el dacă continuau să se învârtă încă în jurul lui Evans.

„Probabil,” își spuse Brian de data asta în voce, forțându-se să-i salute pe soții Foster când trecu pe lângă ei, iar aceștia-și fluturară mâinile spre a lui trăsură.

„Alan Foster” e un „geniu” în a găsi astfel de afaceri, care rezultă de altfel deloc profitabile în majoritatea cazurilor. Ultima dată când „geniul” Foster și-a făcut rondul în port, a aflat despre importarea tabacului cubanez, fără să știe că de fapt acea sferă era de neatins de când John Evans pusese laba pe ea, fără a da altora șansa măcar să se gândească că cândva ar putea fi o concurență pentru el. Și avea dreptate: de ce să pierzi din mână găinușa care face ouă de aur în favoarea unui nătărău precum era Foster?!”

„Bună ziua, domnule Beneath!" Auzi Brian și asta-l trezi din reverie, iar când se uită în urmă o putu vedea pe doamna Evans doar de la spate, căci soția lui John Evans n-avea timp să stea locului, ci se grăbea spre soțul ei, iar acea grabă a ei se datora faptului că știa prea bine că Emma Foster e capabilă să-i farmece soțul doar pentru al ajuta pe Alan să triumfe și Beatrice cu siguranță nu era dornică să-și împartă soțul cu o astfel de femeie de moravuri ușoare. Astfel, o femeie de complexitatea Beatricei Evans, care fusese născută și crescută în lux, care se căsătorise cu una dintre cele mai bogate și influente personalități ale timpului, era cumva forțată să protejeze ce era al ei, „luptând” cu hienele societății engleze ale acelor timpuri, care într-un mod atât de nerușinat se numeau pe sine doamne ale societății înalte.

„Dar...,” însă ceva-i atrase atenția lui Brian și el se observă mișcându-se mereu pe scaun. „Ce poate fi? De ce sunt atât de nervos?” și acel deranj lăuntric cu siguranță n-avea de-a face cu înfrângerea suferită în fața lui Alfred Stonebridge.

„Se întâmplă ceva, domnule Beneath? E prea frig?" Se auzi vocea lui Bardain, care stătea în față, pe capră.

„Ce?” a fost întrebarea prostească a lui Brian. „Aaa, nu, nu-ți fă griji. E doar...,” dar Brian știa prea bine că nu-l poate duce de nas pe bătrânul căruțaș, căci îl văzuse crescând, știa când acesta era în toane bune, când era în pase mai proaste, când pierduse un joc sau când pur și simplu, cum se întâmpla în acel moment, era complet în afara realității.

De fapt, Bardain nu era un novice în asta, căci lucra pentru familia Beneath de aproape 50 de ani. Intrase în serviciu la vârsta de 10 ani ca simplu ajutor la grajduri, dar pentru că fusese stăruitor și hotărât în tot ceea ce făcea, tatăl lui Brian, Baron Beneath, îl luă sub aripa sa, ca mâna lui dreaptă, și lucraseră astfel, cot la cot, aproape 30 de ani, până Baron murise, iar Bardain, ca un câine credincios, își continuă „aventurile” alături de Brian de data aceasta.

„Spune-mi, Bardain, cât de multe știi despre Alfred Stonebridge?”

„Despre căpcăun? Nu prea multe! De fapt, cred că mult mai puțin decât dvs., domnule.”

„Dar despre fiica acestuia?”

„Aaa, vorbiți despre domnișoara Stonebridge! Să fiu sincer, tot nu prea multe. Doar că tatăl ei nu a fost niciodată prea devotat fiicei, să spunem așa, și chiar dacă are în jur de vreo șaisprece ani deja, încă nu și-a făcut intrarea în societate.”

„De ce așa? Am crezut că-i singura lui șansă să supraviețuiască.”

„Și probabil încă e, dar... nu știu dacă e adevărat sau nu... ce am auzit, dar... gurile rele spun că Căpcăunul a încercat să-și mărite fiica cu bătrânul Solochar încă de când aceasta era doar de vreo 12 ani. Numai că Solochar nu e prost. A preferat să-și asigure spatele și s-a însurat cu una din fiicele lui Miller.”

„Mmm!”

„Dar... probabil tot ați observat, nu-I așa?”

„Ce anume?”

„Că Eva Stonebridge e copia vie a lui Helen Walker. Aș fi putut chiar să jur că-i domnișoara Walker în persoană dacă n-aș fi fost sigur că a murit acum șaisprezece ani.”

Brian însă nu-i răspunse, ci se afundă și mai mult în gânduri, chiar dacă încă auzea turuiala lui Bardain: „ca două picături de apă de altfel. Și ce-am simțit acum, nu-i nimic în comparație cu strania senzație pe care am avut-o prima dată când am văzut acea copilă,” și Bardain trase mai tare de hățuri, chinuindu-se de altfel cu ele, căci Raven, calul care întotdeauna trăgea trăsura din partea treaptă, încerca în acel moment să încalce regulile și să schimbe locul cu Black Sunshine, fratele său, care cât de curând simți dinții lui Raven mușcând din a lui ureche, iar acesta-l răsplăti c-o mușcătură de gât, forțându-l să se întoarcă la locul lui. „Bună treabă, Sunshine. Învață-l bine, să știe unde-i e locul! Așa cum toată lumea ar trebuie de altfel să-și știe locul în lumea asta,” îi spuse Bardain bătrânului cal, care era probabil de-o vârstă cu el.

Cuvintele lui Bardain răsunară în urechile lui Brian ca o lecție cunoscută de multă vreme, dar uitată, cel puțin pentru moment.

„Toată lumea ar trebui să-și știe locul în lume,” dar cum? Când ura pe care o simți în piept, încă de când aveai 15 ani, crește - cu fiecare pas, cu fiecare gură de aer proaspăt inspirat și mai ales în astfel de momente, când Helen Walker s-a întors din nou în peisaj. E chiar mai dificil acum să te concentrezi doar pe-un scop și Brian știa asta încă de când era adolescent și mama sa murise.

Avea doar 12 ani atunci, când, într-o dimineață geroasă de iarnă au găsit-o fără suflare, pe banca de lângă lac, pe proprietatea lor. Probabil că-și simțise sfârșitul aproape și preferase să-și dea ultima suflare acolo, în locul pe care-l iubise atât de mult și unde-și petrecuse mare parte din timpul ei liber, căci iubea să privească răsăritul dimineții și apusul lungilor seri de vară, pe acea bancă veche din lemn de pin, unde se îndrăgostise de-al ei soț, unde șoptise primele cuvinte de dragoste ca mamă și acolo, probabil, ea-I vorbise și vântului care-i luase și-i duse sufletul spre lumi necunoscute.

Doi ani și jumătate mai târziu însă, Baron îl anunța pe Brian că decisese să-și ia o nouă soție și că deja era în tratative cu Lyre Walker pentru a o lua de soție pe cea mai mică dintre fiicele acestuia, pe Helen.

Dar Baron nu luase niciodată în considerare sentimentele fetei și nici n-o întrebase de-i de acord cu acea căsătorie sau nu. Așa că, în dimineața nunții lor, aflară cu stupoare că Helen fugise, cu două zile în urmă, cu un oarecare pierde-vară numit Alfred Stonebridge, feciorul unui florist și, astfel, nebunia lui Baron Beneath începu.

O căutase pe Helen peste tot, în toate locurile cunoscute, dar nimeni nu putu da de ea și sentimentul de înfrângere și gustul amar al rușinii îl simțea din ce în ce mai puternic pe limbă. Până când, într-o dimineață de aprilie, o împușcătură îl aduse pe Brian în biroul tatălui și-l găsi pe acesta zăcând fără suflare pe fotoliul de la biroul de scris, cu un glonte în tâmplă.

Astfel ura tatălui trecuse la fecior și Brian jură să facă totul pentru al distruge pe acel Stonebridge, să-l îngenuncheze în fața mormântului tatălui său și să-l facă să ceară îndurare, pe acel mizerabil care-i distruse viața părintelui său.

Ani mai târziu însă, pe când Brian avea douăzeci de ani, Alfred se întoarse din nou în Image. Dar nimeni nicicând nu putu afla unde fusese de fapt în cei 6 ani de absență, iar acest lucru era și mai straniu, căci se întoarse fără Helen și c-o fetiță de doar 5 ani, care nu era văzută niciodată jucându-se sau fugind zglobiu prin grădină ca alți copii de vârsta ei și nici nu era văzută prin sat sau în Londra, acompaniată de guvernantă care s-o fi învățat despre cum merg treburile în acel sătuc aglomerat numit Image: sătucul unde zeii se joacă.

Trecură astfel anii, unul după altul. Alfred Stonebridge se recăsători... odată... și încă odată, și astfel localnicii uitară de-a sa fiică. Mai mult decât atât, din cauza numărului destul de mare de soții care trecuseră prin casa lui Stonebridge, mulți nu fură deloc surprinși să vadă într-o zi o tânără de vreo 15 ani, citind pe acea bancă de lemn de lângă lac. Pentru mulți, ea era doar una dintre multele femei văzute în compania lui Alfred. Pentru oameni, nu m-ai conta în realitate cine era ea, iar indiferența lor a făcut-o pe Eva și mai singuratică, și mai retrasă, oarecum ciudată, ca un fel de pasăre sălbatică, așa cum apăruse ea în fața lui Brian în acea după-amiază.

Și-și amintea el că prima dată îi auzise respirația în timp ce ea fugea spre el. Dar pentru că ea privea în pământ, nu-i văzu nici el ai ei ochi minunați, albaștri care-l făceau pe unul să se simtă extrem de amețit doar privindu-i. Dar amețeala-l făcu pe Brian să se cutremure, să simtă un ciudat fior străbătându-i corpul, de parcă ar fi fost din nou adolescentul de 15 ani care întâlnea pentru prima dată o fată de aceeași vârstă cu el.

„Dragoste la prima vedere?” Poate că da. Poate că nu sau poate că era doar ceva ce Brian nu-și putea explica: să se îndrăgostească de fiica dușmanului, care-ar putea fi de asemenea un dușman pentru el, de două ori mai tânără ca el, putea fi doar un gând imposibil, dar tocmai acel gând îi făcea inima să bată atât de nebunește în piept.