„Dacă aș putea fi un înger, atunci aș alege să fiu totuși un demon: doar așa voi avea suficientă putere să pedepsesc lumea”

Fugind, cu respirația întretăiată și cu inima bătându-i să sară din piept de parcă ar fi fost o pasăre nebună ce încerca să facă o gaură prin care să scape și să zboare departe, cu mâinile tremurând din cauza avalanșei de emoții care o încercau în acel moment, Eva se îndrepta spre malul lacului văzut în depărtare.

Și i se părea acel loc atât de departe și în același timp atât de aproape datorită sentimentului amețitor de vertigo care i se învârtea în cap și-n stomac și-o făcea să simtă că ar vrea să vomite. Dar chiar și așa Eva nu se putea forța să se oprească și să zâmbească: se simțea atât de lipsită de speranță.

Trădare, nebunie și singurătate - erau cuvintele care i se învârteau mereu în cap, făcând-o să simtă că e pe cale să se piardă pe sine, mai mult și mai mult, iar asta se întâmpla nu pentru că trebuia să părăsească acea casă unde-și petrecuse aproape întreaga viață, nu pentru că trebuia să lase în urmă tot ce știuse și visase până atunci, dar din cauza că simțea că cineva ca ea, care-i iubise atât de mult pe alții, care visase ca alții să fie fericiți, fără să ceară nimic în schimb de la ei, fusese trădată în cele din urmă, folosită și aruncată apoi ca o cârpă veche folosită adesea pentru a șterge podeaua: a naibii comparație, dar atât de precisă și… Eva se împiedică.

Ciotul unei ierbi uscate o forță să se oprească în cele din urmă, întinsă pe burtă și simțind și mai intens acel sentiment de nimicnicie simțit în acel moment.

„Un ghinion, nu-i așa?”

Eva se miră enorm auzind glasul unui bărbat vorbindu-i, dar și mai mare-i fu mirarea să vadă o mână bărbătească întinsă spre ea, pentru a o ajuta să se ridice.

„Cineva încearcă să mă ajute?! Ce surpriză!” și în sfârșit Eva găsi puterea de-a privi în sus și-l văzu: frumos ca un Înger, dar cu aura unui demon - ochi negri, păr negru și costum de aceeași culoare pentru a completa frumoasa priveliște din fața tinerei.

„Vom m-ai sta astfel pentru multă vreme?” o întrebă bărbatul, iar vocea lui de tenor o făcu să se cutremure din cap până-n picioare, readucând-o la realitate.

„Nu, domnule, eu doar…”

„…încercai să vezi pentru cât timp v-a sta un bărbat cu mâna-ntinsă pentru a ajuta o doamnă, nu-i așa?”

Și el zâmbi: o, Doamne, acel zâmbet putea ucide chiar și îngeri dacă ei existau undeva în acea lume, mai ales un înger precum Eva care la auzul cuvântului „doamnă,” spus ei - o fată necoaptă, care abia putea fi numită domnișoară datorită pieptului ce abia îmbobocise, văzut cu greu prin materialul rochiei strâmte datorită faptului că era slabă precum o fantomă. Dar probabil era totuși cineva, în fanteziile lui: un fel de fluture care v-a deveni cândva o frumusețe și el probabil se v-a simți onorat atunci să realizeze că fusese primul care-o descoperise și… la naiba, tot îndruga verzi și uscate în capul ei în timp ce privea ca o proastă la zâmbetul lui fermecător.

Buze perfecte: roșii și de mărime medie, dar suficient de cărnoase pentru a trezi anumite vise nu doar în mintea unei copile, dar și în sufletul oricărei doamne cunoscătoare de viață. Și cu siguranță orice femeie din lumea asta s-ar fi putut lăsa sedusă de acele buze delicioase și de acei ochi de demon în care unul se putea pierde - complet și fără posibilitatea de-a se putea recupera vreodată din acea vrajă.

Iar deasupra acelor ochi se vedea o pereche de gene stufoase, lungi și la fel de negre precum ochii - un fel de combinație perfectă cu acel abis al superbilor lui ochi.

„Străinul” era un bărbat în jur de 30, nu foarte înalt, dar nici tare scund pentru a fi numit pitic, iar corpul atletic îl făcea cu adevărat de invidiat. „Probabil că practică un anumit sport sau poate nu mănâncă prea mult ori…,” tot roiau aiurea gânduri în capul Evei.

„La ce te gândești?” o întrebă el, făcând-o să tresară.

Ședeau în acel moment pe singura bancă de lemn aflată pe malul lacului, privind apusul de soare colorând în roșu orizontul.

„Dacă aș fi fost mai în vârstă aș fi putut spune că e prima mea întâlnire romantică cu cineva suficient de demn de-a primi toată dragostea păstrată în al meu piept în toți acești ani de când m-am născut și pe care n-am avut încă oportunitatea s-o împart cu cineva,” gândi ea, dar îndrăzni să spună în voce doar: „pot visa la viitor?”

Bărbatul însă zâmbi, un semn că ale ei gânduri încurcate reflectau inocența, ceva care-i făcuse și lui inima să tresară, fie și doar pentru o clipă, amintindu-și de tinerețe și de iubirea fugară și pasională a adolescenței.

„Ar trebui să visezi la fericire,” îi spuse el.

„Dar… a m-ai rămas ceva acolo?”

„Cu siguranță și dacă ne vom m-ai revedea și vei fi atunci suficient de matură ca să înțelegi asta, îți voi arăta ce înseamnă fericire. Bună ziua, Elizabeth! Cum merg lucrurile?”

Abia atunci Eva observă silueta lui Beth conturându-se în spatele ei și se miră s-o vadă roșind la auzul cuvintelor adresate ei. Dar… era atât de comic de privit la fața și urechile roșii ale tinerei servitoare ce păreau asemeni macilor în floare în timp ce ea continua să privească tâmp la străin, bâlbâind un abia auzit: „Sunt bine, domnule Beneath! Mulțumesc!”

Cel numit domnul Beneath se ridică în cele din urmă în picioare, pregătindu-se de plecare: „încântat să vă cunosc, domnișoară Stonebridge. Sper ca următoarea noastră întâlnire să fie totuși în circumstanțe mai puțin … ciudate decât aceasta.”

El își întinse mâna spre Eva și trebui să aștepte câteva minute bune, până când Eva i-o strânse și asta se întâmplă doar după ce Beth o plesni peste spate ca să reacționeze. Apoi, stângace, în timp ce strângea a lui mână și simțea că arde toată pe dinăuntru, Eva înțelese că el avea o oarecare influență asupra ei, făcând-o să fie chiar mai docilă decât fusese până atunci.

„E atât de frumos,” murmură Beth, privind în spatele lui în timp ce el se îndepărta.

Și avea Beth dreptate: ceea ce Eva înțelese abia după ce el plecă, căci era acel tip de bărbat care făcea ce făcea și năștea sentimente în sufletele tinerelor cu doar simpla lui prezență.

„Să mergem, domnișoară Stonebridge. Destinul vă așteaptă,” spuse Beth, făcând câțiva pași de lângă bancă și îndreptându-se spre casa din cărămidă sură văzută în depărtare.

Eva o privi mirată, căci Beth nu-i vorbise niciodată astfel, politicos, chiar dacă era mai mică cu câteva luni decât ea și chiar dacă lucrase în serviciul Evei de când erau ambele de 7 ani doar.

Desigur, nici Eva n-o tratase vreodată ca pe-o servitoare și probabil din această cauză se formase acea strânsă prietenie între ele. Și… era Beth tipul cela de copil bun și dulce, pe care n-o poți urî nicicând, dar și pe care nu-l poți iubi prea mult din cauza prostului ei obicei de-a se apropia de orice persoană care nu i-ar fi zâmbit plăcut sau nu i-ar fi spus o vorbă bună - exact opusul a ceea ce încerca să facă mereu Eva, dar mereu reușea doar să fie prinsă în povești ciudate în propriul cap, ca eroină principală a acelor întâmplări.

Ca și în acel moment, prinsă într-un vertigo care-o atrăgea în interiorul lui, capabil s-o facă să dispară ca și cum n-ar fi existat nicicând pe pământ.