Se adună nori negri pe cer și apele încep zbuciumate să cânte din trâmbița valurilor, chemând parcă natura la luptă și căutare de dreptate, căci vremea grea și pribegia îi ținuse uniți pe Oamenii Siar-ului, dar Marele Război care se apropia îi dezbină în cele din urmă și-i făcu să ia căi diferite în căutarea stabilității, a siguranței și salvarea celor slabi, care fie nu erau încă în stare să se apere singuri, fie trecuseră deja prin prea multe ierni aspre care le măcinaseră puterea, aducând în oasele lor durerea vremilor apuse.

„Se simte rece,” spuse bătrânul Solan, în timp ce înainta cu greu, printre ceilalți, care luaseră drumul spre Tărâmurile Gheții, în căutarea adăpostului, fiind conduși de Island, care era la doar câțiva metri în fața grupului, cercetând calea de-i sigură de parcurs.

Uitându-se spre cer, bătrânul Solan văzu goana nebună a norilor negri, de parcă ar fi fost cai de rasă pură, negri ca pana corbului, mânați din urmă de biciul stăpânului supărat. Apoi, el strânse înfrigurat, mai aproape de corp, zdrențele hainelor lui sărace și până și părul de pe ceafă i se zburli ușor, când rafalele reci de vânt biciuiră ușor pielea bătrânului.

„Savaṉṉā,” bâigui încet bătrânul, zgribulindu-se și mai mult, în timp ce se chinuia din răsputeri să țină pasul cu ceilalți, care la fel ca și el încercau cum puteau să se apere de vântul tăios.

Anume asta-l făcu pe Island să se oprească în loc și să privească în jur, iar grupul Siar-ului se opri și el neînțelegând ce se întâmplă. „Ai spus Savaṉṉā, bătrâne Solan?” întrebă Island, neliniștit, privind și el la norii furioși ce se împânziră pe bolta cerului.

Bătrânul Solan zâmbi ușor și dădu din cap că da, în timp ce buzele lui șopteau abia auzit: „așa e, fiule. Simt deja de multă vreme acest hăitaș pe urmele mele, căci nu puțini îmi sunt anii trăiți pe Pământ și de mult mi-ar fi fost timpul să trec Podul Yeomna și să văd ce se află pe pământurile Aeon-ului.”

„Vremea de mult o fi venit, dar nu și ceasul,” spuse Island, scoțând sabia din teacă, căci în jurul lor vântul se întețise și se învârtea în cercuri, de parcă o mare tornadă era pe cale să ia formă. Cu toate acestea însă, titanul gheții știa prea bine că n-are de-a face acel curent rebel de aer cu capriciul naturii, ci că mai degrabă e condus de cineva furios, ce a pus gând rău Oamenilor Siar-ului și el n-avea de gând să se lase luat prin surprindere sau învins în cele din urmă. „Ne strângem roată,” dădu ordinul Island și oamenii îl ascultară și-n câteva secunde se apropiară grămăjoară, privind înfrigurați în jur, dar încă nu se vedea nimic straniu, în afară de vântul ce-și întețea bătaia rece.

Un strigăt de chemare la luptă, care parcă ieșea din adâncuri, le făcu pe femei să strige speriate și, închizând ochii, își strânseră copiii mai aproape de piept, ascunzându-le privirea în hainele lor.

Apoi sărmanele mai tresăriră de câteva ori auzind acel strigăt tot mai aproape și mai aproape, însă singurii pe care urletul înfiorător nu-i băgă în sperieți fură Island și bătrânul Solan: Island - pentru că știa prea bine cine se apropie, iar bătrânul Solan - pentru că deja omul când e aproape de moarte nu se m-ai teme de nimic.

„Samargo,” șuieră Island brusc printre dinți, văzând cum boarea rece de vânt se transforma în ceață deasă, dar nu pretutindeni, ci doar în fața lor, în timp ce pământul sub picioare începu să vibreze puternic, de parcă cineva l-ar fi scuturat de praf c-o imensă măciucă.

Solan, care era în dreapta titanului, se îndreptă ușor de șale și privi în față, cu ochii săi aproape orbi, dar, de parcă ar fi fost norocul dinaintea marii căderi, el putu distinge cum dinspre ceața cea albă și deasă de-o putea-i tăia cu cuțitul se auzea un sunet asurzitor, dar nu era un sunet ieșit din gâtlejul vreunei fiare mitice, ci era geamătul pământului, care crăpă brusc, mult în depărtare, iar crăpătura de pe suprafața lui se apropie cu repeziciune de oameni și de Island, făcându-i să se dea speriați în spate.

„Nimeni să nu miște de la locul lui,” dădu ordinul bătrânul Solan, de-l făcu să se mire până și pe Island, care-l privi uluit.

Observând privirea titanului ațintită asupra sa, Solan zâmbi calm și-și duse o mână la piept: „ceea ce nu-ți poate spune mintea, ți-o spune inima și deși ești mai în vârstă decât mine, titane Island, nu ți-a fost nicicând dat să fii aproape de moarte. Eu însă … mereu am jonglat cu ea și nu doar odată am dus-o de nas, de am ajuns azi în pragul celor 84 de toamne ale vieții mele. Așa că știu prea bine cum se simte parfumul morții.”

„Parfumul morții?” întrebă mirat Island.

„Desigur. Samargo! Acești demoni sunt pe urmele unui suflet viu și tu tot știi asta. Astfel n-ai fi ținut atât de strâns acea sabie cu ambele mâini.”

Island, privind în față, văzu că într-adevăr strângea mânerul sabiei cu atâta înverșunare și c-o făcea în neștire, căci nici el nu înțelegea de ce se temea atât de tare, deși știa prea bine că astfel de demoni precum Samargo n-aveau nicio putere asupra lui. Însă o aveau asupra oamenilor, iar el se angajase să-i ducă pe acești oameni în siguranță în Ținuturile Gheții, pentru a-i proteja, dar se pare că dăduse greș, căci bestiile nopții eterne - Samargo, mirosiseră ale lor urme și-i urmăriră până acolo.

Deodată, crăpătura care se oprise cam la o sută de metri în fața lor se lărgi tot mai tare și mai tare, parcă făcând loc cuiva să iasă la suprafață. Însă, minute bune după ce crăpătura din pământ era largă cam de vreun kilometru, nu se vedea nimic apropiindu-se, deși zgomotul cuiva fioros gonind spre ei se auzea pretutindeni și, cu cât zgomotul era tot mai aproape și mai aproape, ceața albă se îngroșa și mai mult și curând deveni complet neagră, de parcă ar fi ars întregul pământ.

Apoi, crăpătura începu să se extindă cu așa repeziciune, căci Oamenii Siar-ului nu apucară să clipească nici de 3 ori măcar, când se văzură înconjurați și ținuți captivi pe-o insulă improvizată de fantomele nopții eterne.

„Ăștia nu se joacă,” mârâi furios Island și, aruncând sabia în sus, o făcu să se transforme în suliță pe care o apucă imediat în mână și se puse iarăși în poziție de atac. „Haide, haide, nu fiți timizi,” bâigui el, văzând că oaspeții nepoftiți întârziau să apară. Curând însă a lui chemare șoptită se făcu auzită și, cu zgomot asurzitor, ieșiră din crăpătura imensă din fața lor 13 care. În fiecare car se afla un Samargo, care ținea cu putere frâiele celor 2 Cerberi care trăgeau fiecare trăsură.

Însă se puteau doar întrezări ale lor făpturi printre ceața neagră, iar asta îi făcea să fie cu adevărat de temut, mai ales că toiegele magice pe care le aveau în mâini scăpărau cu foc, luminând din când în când zarea.

Curând însă lumina celor 13 toiege se uni și chipurile hidoase ale celor 13 Samargo fură revelate: corpul le era de uriaș - butucănos la picioare, cu talpă lată și șase degete la fiecare picior. Mâinile le erau de asemenea groase de la umăr până la încheieturi, iar palmele late puteau pune cu ușurință un om zdravăn la pământ de-i dădea vreunuia din ei prin cap să strivească vrăjmașul. Capurile mari, alungite la creștet, pleșuve, semănau cu un ou de struț, care avea de-o parte și de alta urechi largi ale căror margini semănau cu aripile de liliac. Ochii le erau alungiți, adumbriți de gene stufoase, roșcate și retina le era de asemenea roșie de parcă ar fi luat culoarea focului din ale lor toiege. Nasurile mari și bocârnate, cu nări largi adulmecând zarea, păreau să fie formate din ceară moale sau plastilină, căruia cineva, în glumă, iar fi tras un pumn, stricându-i forma ascuțită de la vârf.

Buze însă nu aveau sau cel puțin asta părea la prima vedere, căci culoarea transparentă le făcea să pară invizibile, dar într-un mod ciudat nu le revela dinții urâți, mărunți și galbeni ascunși în a lor gură.

Apoi era bărbia: extrem de ascuțită la vârf și extrem de neproporțională cu restul trupului butucănos și mai ales cu gâtul gros, dar scurt, ieșit din al lor trunchi, ceea ce unuia i-ar fi putut stârni râsul, confundându-i cu caricaturile unui copil care prinseră viață datorită ironiei destinului.

Puțini erau însă cei ce știau că odată, Samargo fuseseră și ei titani și de altfel unii extrem de frumoși. Când fuseseră creați însă, Haosul era în cheși buni și le dădu șansa să-și aleagă singuri teritoriile pe care să le stăpânească. Însă, neavând prea multă cunoștință de viață și despre întinsurile pământului, ei cerură doar să aibă un teritoriu vast și la cald. Așa că Uranus, profitând de-a lor naivitate sau prostie îi făcu, prin vicleșug, să aleagă tărâmul vieții de dincolo care era vast și destul de … cald, căci era în permanență sub influența focului etern, iar asta, în timp, a dus și la urâțirea chipurilor lor și la transformarea lor în hidoșeniile care apărure în acel moment în fața oamenilor.

Cu toate acestea, nimeni nu știe de ce capurile lor deveniră ovale, căci la început erau rotunde, arătând a mingi, perfect proporționale cu al lor corp de uriaș. Acum însă erau ceva nemaivăzut și neînchipuit de niciun pământean și se pare că nici locuitorii Cosmosului nu cunoșteau a lor istorie ciudată.

„Văd că încă te ții de șotii, titane Island,” mârâi Gosmel, arătându-și micii dinți galbeni, într-un rânjet extrem de neplăcut văzului, când Island apucă mai strâns sulița în mână, vrând să transmită celor din fața lui că nu se teme de ei și că v-a lupta până la ultima picătură de sânge.

„Iar tu la fel de nesăbuit, ca întotdeauna, Gosmel. Uiți pe al cui tărâm ai îndrăznit să-ți pui piciorul,” îi șuieră Island printre dinți, scăpărând scântei de foc prin ochii săi, plini de furie, însă asta doar îl făcu pe Gosmel să râdă zgomotos, iar ceilalți doisprezece Samargo râseră și ei, molipsindu-se de râsul prelung al liderului lor.

„Tărâm străin zici?! Ei bine, se pare că te înșeli, titane, căci încă suntem pe al nostru tărâm și nu călcăm de fel un altul,” și, terminând de spus asta, pocni din degete și vidul de sub caretele lor se revelă în toată splendoarea: ceea ce la început păru un abis fără margini deveni deodată un oraș de piatră neagră, învăluit în ceață alb-cenușie care plutea deasupra acoperișurilor, uneori scăldându-le pe jumătate în boarea ceții.

Orânduiala caselor de asemenea era ciudată, căci dacă în lumea oamenilor, casele se construiau de-a lungul, despărțite de puțin spațiu între ele, în două șiruri, formând străzi și târguri, orașul Samargilor era construit în jurul unui imens castel, de asemenea construit din piatră neagră.

Acel castel stătea chiar în mijlocul orașului, construit pe 666 de nivele care se ridicau mult deasupra orașului, dar și care coborau mult în interiorul propriei baze. Ferestre însă nu aveau de fel, ci erau doar cioplite în piatră, semănând cu găuri negre sau ochi orbi în imensul zid. Totuși, în afara zidurilor erau numeroase scări, cioplite chiar în zid și construite în zig-zag de la primul etaj până la ultimul. Astfel, datorită faptului că jumătate de zid era în afară, iar jumătate adânc în subteran, scările de asemenea erau împărțite în jumătate. Prin urmare, parte din scări urcau spre acoperiș, iar parte din ele coborau mult în adâncuri, iar această reprezentare era creată anume pentru a demonstra imperfecțiunea vieții sau urcușurile și coborâșurile pe care un om trebuia să le parcurgă atâta timp cât se afla pe pământ, dar de asemenea reprezentau și neclaritatea sorții: nu doar a oamenilor, ci și a întregii lumi.

Apoi, adânc la bază se vedea un mare rug care începu să crească în mărime când peretele de piatră, învăluit în ceață, permise să se străvadă prin el de parcă ar fi devenit deodată transparent, iar anume această schimbare de materie permise lui Island și celorlalți să vadă sufletele celor plecați din viață colindând acel imens castel: parte din ele urcând scările, iar parte din ele coborându-le până într-adâncuri, de unde nu se întorceau nicicând.

Această clădire era numită Poarta Iadului sau Narakattiṉ Vācal, căci odată ce sufletele treceau podul Yeomna care se afla chiar la mijlocul zidului, erau separate conform greșelilor comise în viață și cei păcătoși erau fie trimiși spre nimicire, fie spre Purgatoriu pentru a-și ispăși păcatele, ca mai apoi să se întoarcă în Aeon și să renască, iar cei neprihăniți, în mare parte copii, care urcau scările spre acoperișul castelului, erau trimiși direct în Aeon.

Totuși, deși nu era vizibil, Podul Yeomna nu era doar unul, ci mai multe, care făceau legătura cu celelalte clădiri din jurul castelului, căci fiecare clădire era responsabilă pentru o regiune a pământului, dar totuși, deși se vedeau multe-multe clădiri în depărtare, în jurul castelului din mijloc erau doar 7 clădiri mai mari, legate de cele 7 continente ale Plantei Pământ.

„Aceasta-i măreția și splendoarea regatului meu, a tărâmului Samargo,” spuse Gosmel cu mândrie, în timp ce Oamenii Siar-ului analizau înspăimântați fiecare detaliu văzut în fața ochilor și tremurând din toate mădularele. „Deși pare înspăimântător, acest loc este tărâmul dintre două lumi: cea pământească și cea subpământeană, locul în care Samargo își duce traiul de milenii, slujind Cosmosului și slujindu-i lui Haos, chiar dacă lumea ne consideră fiind de capul nostru. Noi totuși avem a noastră menire: supraviețuirea pământului și pedepsirea celor răi.”

„Așa o fi, însă nu înțeleg de ce totuși ești azi aici, Gosmel. Din câte știu n-a murit încă nimeni ca să vii să-ți ceri partea,” spuse Island, iar asta-l uimi pe liderul Samargo.

„Huh, nimeni?! Nu-s eu de aceeași părere. Consider că suntem aici pe bună dreptate. Am fost chemați să luăm aceste suflete, căci sfârșitul Poporului Siar-ului a bătut deja, iar al lor drum pe Pământ a ajuns la punctul final: aici, unde noi am apărut la a lui suprafață.”

Spusele lui Gosmel îi făcu pe copii să plângă, pe femei să tremure, înăbușindu-și strigătele, căci nicicând nu se așteptară să sfârșească astfel: toți odată.

Văzând că Island e pe cale să răbufnească de mânie, Gosmel sări din a lui caretă și porni încet spre titan, călcând în gol de parcă ar fi fost pe tărâm tare. „Nu te înfierbânta, titane. Nu-i vina ta, precum nu-i nici vina noastră. Doar ne facem treaba, ca mesageri ai lumii de dincolo și te asigur că nu plecăm astăzi de aici cu mâna goală.”

„Atunci nu-mi dai de ales: v-a trebui să lupți,” mârâi Island și faptul că el aruncă sulița de gheață spre Gosmel îl înfurie pe acesta care aruncă o alta de foc și, la jumătatea drumului, cele două sulițe se loviră una de alta și se frânseră în bucăți. Apoi, în mâinile ambilor titani apărură săbii și se puseră în poziție de atac, însă Island știa prea bine că acel abis, ce părea solid și că cel ce călca pe el nu s-ar fi dus la fund, era amăgitor și că pe el puteau călca doar Samargo, fără a cădea în gol.

„Te temi?” îl întrebă Gosmel, rânjind.

„Nu-ș care din noi se teme. Mai degrabă sunt tentat să cred că cel ce se teme ești tu, căci de n-ai fi făcut-o a-i fi călcat pe tărâm tare și n-ai fi jucat pe propriul teren.”

„Urăsc locurile strâmte. Pe acea insulă sunteți cam mulți. Nu-i loc și pentru mine,” rânji Gosmel, satisfăcut, căci deși i-ar fi plăcut să nu lupte știa că n-are de ales și că Island nu-i v-a da sufletele fără să-l învingă mai întâi. „Fie. Tu câștigi,” și, suflând o boare de aer negru din gură, Gosmel transformă abisul dintre el și Island într-un fel de potecă, de parcă pământul dintre ei și-ar fi recăpătat forma de odinioară.

Acea potecă nu era mai lată de vreo 2-3 metri, dar totuși era solidă și, pentru a-i demonstra lui Island că era de încredere, Gosmel sări pe ea, făcând să se cutremure totul în jur, sub greutatea sa. „Vezi? E sigură. Așa că: mai cu curaj,” îl provocă Samargo.

Island, trase aer în piept și se îndreptă din șale. Apoi în jurul lui, de nicăieri, apărură săbii, pumnale și sulițe. „Ascultă, bătrâne. Singur nu-i fac față. Așa că fiecare să apuce ce poate și de-or veni cu vicleșug asupra voastră loviți unde și cum puteți. De preferat în ochi: orbi nu pot face nimic și doar or bâjbâi după ale voastre suflete.”

Bătrânul dădu ușor din cap și, nici n-apucă bine să întoarcă capul spre semenii săi, căci aceștia apucară care și ce putu de se înarmară: bătrâni, femei și copii de-o potrivă. Nimeni nu rămase neînarmat. Nimeni în afara bătrânului Solan.

„De ce n-apuci și tu ceva?” îl întrebă Island.

„Pentru că eu consider asta o prostie. Când moartea vine după tine… să lupți cu ea e inutil. Mai bine doar s-o privești în ochi și să mergi cu capul sus pe podul clătinat de valuri, Yeomna.”

„Eu însă consider prostie să pieri fără să lupți împotriva morții, căci sunt sigur că nu-s ei aici pentru vă v-a bătut cuiva ceasul, ci pentru că alții i-au trimis aici. Nu-i așa, Gosmel? Hai, recunoaște! A cui ordine ascultați de data asta? Ale Parcăi? Ale lui Tenebre sau Coallar? Ori… nu-mi spune: v-ați alăturat cuiva lui Eris?”

Gosmel rânji ironic: „tigrului din cușcă nu i se închină nici măcar vântul. De ce-am face noi asta?”

„Pentru că doriți mai multă libertate?!” îi tachină titanul. „De mii de ani vă târâți trupurile hidoase doar prin labirinturile infernului. Mai poftiți și voi din când în când cărniță fragedă.”

„Să zicem că ai dreptate. Însă: de revelat n-am să revelez nici ale cui ordine le-am ascultat și nici ce câștig v-om avea din asta.”

„Parca!” șuieră Island și zâmbi. „După miros o simt, chiar dacă nu-l are și… după cuvinte, căci astfel de vorbe nu vi-i dat vouă să le inventați. Nu cu mintea voastră seacă,” mârâi furios Island și-l atacă primul.

Săbiile lor se loviră flămânde, făcând să răsune vidul din jur. Doi pași în față, alți doi în spate, schimbând puteri și încercând să-și doboare vrăjmașul, chiar dacă echilibrul puterilor lor era egal și știau ambii prea bine că în luptă dreaptă niciunul din ei n-au de câștigat. Așa că trecură la șiretlicuri.

Gosmel, scoțând un schelălăit ciudat, făcu să izbucnească de-o parte și de alta a fâșiei de pământ, pe care erau ambii, flăcări imense, ale căror limbi groase sâsâiau spre ei, gata să-i înghită.

Ca să lupte împotriva focului, Island sări în sus, cât de tare putu și, întinzând mâinile în lături, luă forma sa de dragon, scuipând gheață de jur împrejur, de făcu flăcările să împietrească în jur. Cu toate acestea însă, mici limbi de foc încă mai erau vii înăuntrul carcasei lor de gheață, amenințând s-o sfarme ușor, căci pe pereții transparenți ai gheții se vedeau prelingându-se ușor picături topite.

Apoi, Island se avântă din zbor asupra lui Gosmel, dar când să-l apuce în gheare, Samargo se aruncă la pământ și se roti rapid de-a lungul fâșiei de pământ nepermițându-i astfel dragonului să pună gheara pe el. Înfuriat, titanul scoase un răcnet din al lui gâtlej, iar când bătu furios din aripi, aruncă așchii tăioase de gheață spre el.

Ceilalți Samargo săriră din ale lor trăsuri, cu gând să-l atace pe titan, însă răcnetul lui Gosmel: „nimeni să nu intervină,” îi opri în loc și păreau că încremeniră, cu săbiile în mână, gata de atac, chiar dacă asupra lor nu acționase nicio magie, ci doar se opriră astfel, ascultând ordinul liderului lor.

Când dragonul se avântă iarăși asupra lui Gosmel, acesta se prinse de unul dintre picioare, după ce se aruncă din fugă asupra lui și, deși Island lovea furios cu aripile și cu celălalt picior, nu reuși să-l arunce la pământ, iar Gosmel putu astfel să se urce pe al dragonului spate. Când prinse în mâini o sabie de foc și o ridică deasupra capului cu gând să-l lovească pe dragon în ceafă și să termine cu a lui viață, văzu cu uimire că focul sabiei lui nu topește gheața solzilor dragonului, ci doar se oglindește în ele, iar asta-l uimi, făcându-l să se crucească.

Apoi, pe solzii dragonului se reflectă chipul lui Island și, nici n-apucă Gosmel să reacționeze, când se văzu îmbrățișat strâns de titan, care-și recăpătă forma obișnuită și ambii căzură la pământ, lovindu-se cu greu de suprafața tare, iar forța loviturii îi făcu să se despartă și să se rostogolească în direcții opuse.

Din cauza vitezei cu care se rostogolise, Island fu aruncat practic de pe potecă și abia reuși să se apuce cu mâinile de marginea scorțuroasă, care începu deodată să se macine. Când privi în sus, îl văzu pe Gosmel stând foarte aproape de margine, privind țintă la el, cu degetele mâinii drepte încleștate de cele ale mâinii stângi, în timp ce buzele lui murmurau ceva în neștire.

Acea bolboroseală nefirească, făcu marginea pământului să se sfarme cu atâta repeziciune, pornind de la mica insulă pe care se aflau Oamenii Siar-ului și să se apropie de Island.

Dând drumul unei mâini, Island încercă să creeze întâi o sabie, dar nu-i ieși. Apoi strigă să apară în mână un pumnal pe care avea de gând să-l înfigă în marginea pământului, dar iar magia lui nu funcționă. Îi rămânea să se transforme din nou în dragon, dar când închise ochii și vru să-și imagineze forma de dragon cum făcea de obicei când voia să se transforme, nu văzu decât gol, iar asta-l miră. Brusc însă-i apăru în fața ochiului minții, din acel gol din interior, flăcările Hestiei care se ridicară brusc în sus și ea apăru dintre ele, spunându-i: „magia-i inutilă în spațiul dintre două lumi, titane. Fără ajutor ești pierdut. La fel cum e pierdut și Poporul Siar-ului. Așa că folosește creierul în locul magiei. Propune un pact.”

„Un pact? Ce fel de pact?” murmură înfrigurat Island, dar Hestia și flăcările ei dispărură fără să-i de-a un răspuns, iar Island se văzu forțat să deschidă ochii, simțind cum muchia de care el se ținea crăpă, așa că el trebui să salte în aer, mișcat de-o putere interioară și se apucă de-o alta mai solidă, chiar dacă nu știa pentru cât timp v-a rezista și ea.

„Pact? Ce fel de pact? Ce pact să-i propun unui astfel de demon ca să ne salvez?” se tot întreba Island, dar nu găsea răspuns. Deodată însă tresări, auzind glasul bătrânului Solan, vorbindu-i lui Gosmel și întrerupându-i astfel șirul cuvintelor de vrajă.

„Ce număr de suflete v-a ordonat titanida sorții să luați dintre noi?” spuse bătrânul, privind fără teamă spre Gosmel, care-și întoarse capul spre el și-l privi mirat, căci niciun muritor până atunci nu îndrăznise să-i vorbească vreunui înger al morții, dară-mi-te să-i propună un pact, cum părea să aibă intenția acel bătrân.

„Număr? N-a spus,” murmură într-un final Gosmel, după ce se forță câteva clipe să-și amintească de-i spuse Parca vreun număr. „Doar a spus Poporul Siar-ului.”

„Atunci asta e numai 1 suflet,” murmură cu hâtrenie Solan, cuvinte care-l făcură pe Gosmel să mârâie nesatisfăcut.

„N-aș crede,” mârâi Gosmel, privind furios la Solan.

Bătrânul însă-l privi liniștit și spuse calm. „Ba eu aș crede. Dacă titanida sorții a spus sufletul Poporului Siar-ului atunci e doar unul și cum cel mai în vârstă dintre noi sunt eu atunci al meu suflet e și cel al Siar-ului, căci din bătrâni s-a pornit poporul și cu bătrânii trebuie și să se termine.”

„Șmechere ale tale cuvinte, dar nesăbuite. De când sufletul unui bătrân ramolit poate fi considerat sufletul unui întreb popor?” tună și fulgeră Gosmel, pășind încet spre Oamenii Siar-ului, însă se opri când o văzu apropiindu-se de ei, în goana cailor de aer, pe regina Inlan Diar și ai ei supuși.

Supușii reginei erau toți extrem de asemănători cu Arion: la port, la haine, culoarea părului, pielii și ai ochilor. Diferit era doar al lor chip. Însă toți până la unul erau convinși să învingă în acea bătălie. Așa că dădură și mai tare pinteni cailor, când văzură că Island abia se m-ai ținea de muchia ascuțită.

„Ți-a venit mami în ajutor,” îi spuse Gosmel în batjocoră lui Island, dar asta nu-l zădărî pe titan. Ci din contră: îi dădu speranță, căci asta însemna că Oamenii Siar-ului sunt în siguranță.

Ajungând deasupra lor, Inlan Diar privi țintă spre Gosmel, sfredelindu-l parcă cu a ei privire de gheață, însă lui Gosmel puțin îi păsa de a ei furie. „Nu asta ne-a fost înțelegerea, Gosmel,” îi strigă regina gheții. „Dacă te atingi de-al meu fiu sau de unul dintre acești oameni, atunci cu siguranță declari război între noi,” îi m-ai spuse ea cu asprime.

„Război? Pentru ce? Pentru că am venit după ce e al meu?”

„Nu. Pentru că ai încălcat pactul nostru: de pe tărâmul Gheții nu poți lua niciun suflet dacă nu poți demonstra că ceasul lui a bătut ora finală. Poți demonstra asta?”

Gosmel strâmbă din nas: nu putea. Avea doar un suflet predestinat să moară: un copil de vreo 10 ani, strâns puternic de mama lui la piept, când Gosmel privi spre el și, în spatele lui Gosmel apăru brusc un ceas oprit pe-al cărui ecran se reflecta chipul copilului.

Era un băiat bălai, cu ochi verzi, vii, care nu dădeau niciun semn că al lui ceas se oprise. Dar Island și Inlan Diar, care priveau acel ceas, știau că Gosmel nu minte.

Văzând asta, mama copilului începu să plângă înnebunită, strângându-și odrasla la piept, care nici nu înțelese despre ce e vorba și privea înfricoșat și uimit de-o potrivă la ceilalți.

Solan păși deodată în față, apropiindu-se tot mai mult de Gosmel.

Una dintre femei vru să-l prindă de mână, să-l oprească, dar abia atinse umărul bătrânului. El totuși se opri, simțind a ei atingere și, privind-o, îi zâmbi cu bunătate: „viață pentru viață nu mă tem s-o schimb, căci eu am trăit destule și am văzut multe în anii mei de pribegie. El însă e atât de tânăr.”

„Dar… nu al tău ceas a bătut, bătrâne. Te-ai smintit? Chiar nu ții deloc la viața ta?” îi strigă Gosmel.

„Tocmai pentru că țin la ea am și decis asta. Așa că cum sunt propriul stăpân al vieții mele pot decide când să pornesc în sfârșit pe drumul spre lumea Aeon-ului.” Apoi, Solan porni iar la pas încet și trecu mai întâi de Gosmel, îndreptându-se tot mai mult spre care. Se opri însă în dreptul lui Island, care încă atârna în aer și care-l privea cu ochi speriați, căci nicicând nu văzuse ca cineva să renunțe de bună voie la propria viață pentru a salva un străin. Văzuse mame sacrificându-se, așa cum făcuse Edda pentru Bestla. Văzuse tați apărându-și odraslele, frate ce se jertfise pentru frate sau soră pentru soră. Străin jertfindu-se pentru străin vedea însă pentru prima dată. „Ai grijă de-al meu popor, titane și… nicicând să nu vă dați bătuți, chiar de-o fi vreme grea, chiar de-o fi furtună sau război. Doar dacă luptăm vitejește v-om scăpa din toate.”

Bătrânul se închină apoi ușor și se apropie de carul lui Gosmel, așteptând liniștit lângă el.

Gosmel însă nu se grăbi să se apropie de el, căci dacă era să plece ar fi încălcat pactul cu Parca și știa cum e ea la mânie. Să lupte contra oamenilor lui Inlan Diar însă tot nu era o opțiune că ar fi încălcat pactul vieții semnat când le-a fost dat tărâmul Samargilor și astfel ar fi atras mânia celorlalți titani. Simți că astfel era pus între ciocan și nicovală, negăsind răspuns la propriile întrebări.

„E timpul, Gosmel. E timpul să alegi!” îi spuse Inlan Diar. „Ori pleci, ori lupți. Dacă alegi a doua variantă însă poți pieri fără câștig. Dacă pleci însă… ai câștigat măcar un suflet,” spuse ea cu mâhnire, căci ar fi vrut să-l ea și pe acel bătrân de acolo, dar era dincolo de puterile ei. Mai ales că bătrânul își alesese singur soarta: să-i urmeze de bunăvoie pe Samargo, iar asta însemna că-și lua cu el și trupul în lumea de dincolo, ce însemna că nicicând nu v-a renaște.

Surprinzând mișcarea lui Gosmel, care-și plecă ușor capul și oftă, semn că se predă, Inlan Diar îi făcu semn unuia dintre supușii ei care se apropie de locul unde se afla Island. Copitele calului însă nu atinseră pământul, ci zburară pe deasupra vidului. Ajuns în dreptul titanului, îi întinse mâna și, când Island îl prinse de mână, îl trase cu putere spre el și-l ajută astfel să aburce pe spatele aceluiași cal. După care cei doi se apropiară de restul.

Gosmel se urcă în sfârșit în a sa caretă, ajutându-l și pe bătrân să urce. Înainte de-a coborî în măruntaiele pământului însă, îl lovi ușor pe bătrân în piept și-o mică sferă luminoasă ieși din gura bătrânului, al cărui corp zăcea inconștient pe brațul lui Gosmel.

„Poate v-a renaște cândva,” îi spuse Gosmel lui Inlan Diar și dădu drumul micii sfere să plutească liberă, iar el luă doar corpul cu el.

În timp ce pământul se închidea în urma celor 13 Samargo care coborâră în pământ, tânăra mamă a cărui copil îl salvase Solan, îngenunche și, plecându-și capul, murmură în neștire: „îți mulțumesc bătrâne Solan pentru a-l tău sacrificiu. N-am să uit nicicând a ta bunătate.”

Când și ceața din jur se dispersă complet, Inlan Diar îi făcu cu capul lui Island și el coborî de pe cal, ajutând Oamenii Siar-ului să aburce câte unul pe caii supușilor lor, care erau la fel coborâți și țineau caii de căpăstru. După care ei părăsiră locul în tăcere, mâhniți de a lor pierdere.

Singura care rămase pe loc fu Inlan Diar, care de fapt era și singura care vedea sfera luminoasă care era sufletul bătrânului Solan, plutind în aer, de parcă ar fi fost o fantomă speriată, neștiind încotro să apuce.

Inlan Diar scoase de la brâu un mic corn, asemănător lui Imagus (cornul vânturilor) și suflă cu putere în el de nouă ori.

Curând după aceea, Argol se arătă în zare și se apropie cu viteză de ea, după care se așeză pe-a ei mână. Fără să-l privească, regina îi spuse: „du acest suflet lui Bodhi, Argol, și las să-l păstreze cu ea până când v-or veni timpuri mai bune și v-a putea renaște.”

Argol scoase un sunet scurt, bătu ușor din aripi și se ridică în aer. După care se apropie de sferă care brusc se ascunse într-ale lui pene și Argol se avântă în aer și curând se pierdu la orizont.

Abia atunci Inlan Diar trase de hățuri și porni în goană în urma oamenilor săi, căci știa că-i pot pândi și alte pericole în drumul lor spre casă.

În spatele ei, doar pentru câteva clipe, se arătă proiecția Parcăi, care privi cu ură în urma Oamenilor Gheții ce-i protejară pe Oamenii Siar-ului de a ei ură și-i zădărniciră planurile. Dar, deși sufletul îi ardea de ciudă, considerând asta trădare, nu spuse nimic, ci doar strânse pumnii cu putere și a ei proiecție dispăru așa cum apăruse.