Susurul apei de pădure, șoapta crengilor în adierea vântului, cântecul sălbatic al fiarelor ce străbăteau pădurea odată cu Dike și ai săi, porniți în lungul lor drum spre casă, precum și ciudatele tobe care începură să bată de nicăieri, asurzind oarecum împrejurimile cu a lor fantomatică reprezentație, îi însoțeau pe călători în drumul lor primejdios, care putea fi și ultimul pe care mergeau încă fiind pe pământ.

Nimeni nu-și putea aduce aminte însă când începură din nou tobele să bată, căci erau prea cufundați în gânduri, în amintiri, retrăiri, căci să lași tu locurile în care ți-ai petrecut ani din viață și să pornești spre noi aventuri nu-i deloc ușor: te copleșesc emoțiile, îndoielile, frica uneori, căci deși Oamenii Siar-ului erau obișnuiți cu drumul, totuși nu se îndepărtară nicicând atât de mult de Pădurea lui Tenebre și Pădurea Kiago, care le serviseră drept casă pentru mai bine de 300 de ani, de când părăsiseră Pădurea Rocu, fugind din calea urgiilor.

Nici lui Dike și nici celorlalți nu le era ușor să se pornească la drum, dar înțelegeau prea bine că e necesar, căci teama de-a vedea pârjolite locurile feerice ale Pădurii Rophion era mai apăsătoare decât gândul că v-or obosi enorm, că poate v-or întâmpina greutăți în drum spre casă și că poate unii din ei nici nu v-or apuca să vadă măreția și vastitatea acelei păduri milenare, pe care titanul Dike o alese cândva drept loc de casă, după care o transformă complet și poate pentru totdeauna în tărâmul fermecat al Poporului Rophion.

Se opriră deodată la marginea unei poiene, când Dike ridică mâna în sus, dând semnalul și celorlalți că e timpul să fie vigilenți. Cu toate acestea însă poiana părea pustie. Numai frumusețea florilor, a ierbilor și aroma naturii din jur trăda faptul că acel loc e viu.

Fenrir, Arion și Nathaniel își făcură loc printre ceilalți și se apropiară de Dike. „Se întâmplă ceva?” îl întrebă feciorul pe titan, scrutând zarea. „Pare sigură și extrem de liniștită.”

„Și tocmai această liniște mă deranjează pe mine,” răspunse Dike și strâmbă din nas, încercând cumva să-l imite pe Fenrir când era în pielea lupului și adulmeca împrejurimile. Însă nu i se primi să simtă mare lucru, căci deși Dike avea curgând în ale sale vene sânge de lup, totuși el nicicând nu se transformase într-unul. Prin urmare și simțurile sale olfactive nu erau atât de dezvoltate ca ale lui Fenrir și ale Samayei, căci ei fură primii cărora le reuși atât de bine să se integreze în două lumi total diferite: cea a fiarelor și cea a oamenilor, nepierzând astfel nicio caracteristică a vreuneia dintre specii și e vorba aici de faptul că când erau în pielea lupului cei doi se mulțumeau doar cu a-i proteja pe alții sau a se proteja, fără să devină sentimentali așa cum erau de obicei oamenii, iar când se aflau printre oameni, cei doi nu se evidențiau deloc, căci natura lor umană nu trăda de fel că alături de ea, în sufletul lor, sălășluia una tainică, sălbatică și atât de ciudată altora.

„Poate ar trebui să meargă unul din noi și să verifice de-i drumul sigur?!” spuse Arion, ațintindu-și privirea spre Dike, care era cu spatele la el, dar titanul însă nu-i susținea părerea.

„Mi se pare riscant,” spuse Dike în cele din urmă, scoțându-l pe Ionas din teacă. Lama sabiei însă nu lumină albastru cum făcea de obicei când se aflau dușmani prin preajmă. Dar chiar și așa, titanului îi era neliniștit pe suflet.

În spatele lor, cam pe la jumătatea șirului de oameni, se aflau Samaya, Bestla, Sephir, și Yellen, care preferară să rămână mai în spate pentru a-i ajuta pe cei care se deplasau mai greu sau care aveau greutăți purtate în spate și, din când în când, era necesar să li se de-a o mână de ajutor pentru a aburca în spate sau a lăsa pe pământ boccelele grele, când se hotărau să facă popas.

Sephir deveni brusc agitată și atinse coada biciului vânturilor, Cattai, însă nu-l scoase de la brâu, ci rămase așa, cu mâna pe el, privind îngrijorată în jur. „Sephir, ce se întâmplă?” o întrebă Bestla, observând în sfârșit neliniștea surorii mai mari.

„Pădurea! Devine sălbatică!” rosti Sephir înfrigurată, iar oamenii din jurul ei începură să se agite și să murmure în neștire despre cele auzite, murmur ce ajunse în sfârșit și la urechile lui Dike și ale celorlalți care erau cu el la marginea poienii, încercând să înțeleagă motivul acelei liniști, dar mare le fu mirarea ca după acel murmur să audă cum tobele începură să bată mai tare, vântul se înteți și creștetele copacilor se zburliră, de parcă s-ar fi încăierat la bătaie.

„Ăsta nu-i vântul nostru,” spuse în glumă Boor, apropiindu-se de ceilalți, căci el rămăsese cu Malon mai în spate, asigurându-se că nu-i urmărise nimeni.

„Ce vreți să spuneți cu asta, zeu Boor? Doar sunteți zeul vânturilor. Cum e posibil ca acest vânt să nu fie în puterea voastră?” întrebă Nathaniel neliniștit.

„Ei bine, dragul meu, o să vă dezvălui o istorie din tolba mea de secrete: deși sunt zeul suprem al vânturilor, nu le am pe toate în stăpânire. Sunt trei vânturi care de fapt nu ascultă de nimeni: Kkāṟṟu - Vântul Pustiurilor, Savaṉṉā - Vântul care colindă întinsurile lumii de dincolo, și Aḻivu - Vântul distrugerii și a stihiilor. De acesta din urmă și se tem toți, căci dacă el se înfurie, atunci totul în jur devine una cu pământul.”

„Și… care din ele se simte acum în preajmă?” întrebă Malon, privind ca trăsnit în jur, neînțelegând de unde se simte atât de rece, deși vântul brusc încetase.

„Aḻivu!” murmură Sephir, privind în spate, deși nu se zărea nimeni și iarăși începu murmurul printre Oamenii Siar-ului.

Deodată, de jur împrejurul lor se stârni iarăși o boare rece, dar oricât de mult n-ar fi suflat, înfiorând copacii și restul ierbilor din jur, nu-i putea urni pe oameni din loc, deși asta părea să-i fie intenția, căci Boor și Sephir, atingând cozile biciurilor lor Cattai, reușeau cumva să-i controleze intensitatea, deși mai înainte Boor spusese că n-are putere asupra acelui vânt distrugător.

Un țipăt asurzitor, auzit mult deasupra lor, îi făcu pe oameni să se înfioare, iar mulți dintre ei se aplecară la pământ, de parcă s-ar fi temut să nu fie luați în gheară de vreo pasăre misterioasă și rea, ca mai apoi să-i devină jertfe.

„De unde se aude?” strigă Dike, pregătindu-și sabia, căci deși strigătul acela te pătrundea până la oase, totuși nu era înțeles de cine era produs.

„Șoimii,” rosti încet Yellen, cu ochii ațintiți la cer, privind prin spărtura bolții verzi create de crengile copacilor la cele câteva zeci de Șoimi Pern, care survolau zarea, în căutarea cuiva sau a ceva.

„Iscoadele lui Cronus!” strigă de data asta Fenrir, scrâșnind din dinți și arătându-și colții. „Să ne ascundem! Altfel n-au să ne lase în pace!”

„Sunt de acord cu Fenrir! Dacă stăm ascunși până trec o să ne piardă urma! Așa că toată lumea la adăposturi!” Nathaniel dădu ordinul și oamenii săi nu așteptară mult invitați - se aciuară care și pe unde, printre tufișuri, pe după copaci sau prin scorburile făcute de copacii doborâți de mult la pământ și în trunchiurile cărora sălășluiră cândva animalele sălbatice.

„Eu cred însă că v-a fi o idee mai bună să dau nas în nas cu ei,” murmură furioasă Bestla, jucându-se cu mica ei săgeată, cu gând să se ridice cumva deasupra pădurii și să pună șoimii pe fugă. Însă, când își încrucișă brațele pe piept și închise ochii, murmurând în neștire cuvinte neînțelese, cineva o apucă de gulerul hainei și-o forță să revină cu picioarele pe pământ, deși se ridicase în aer deja cam vreun metru.

Furioasă, fata deschise ochii, strâmbând din nas, dar făcu ochi mari, când zări nasul mare al lui Boor m-ai nu înfipt într-al ei, iar ochii lui negri scăpărau de mânie. „Ce?” reuși în cele din urmă să bâiguie Bestla.

„Când ți se spune să stai chitic și să nu-ți arăți nasul în fața nimănui e pentru că alții s-au gândit la asta. Ție însă îți arde de lupte se pare. Nu ți-a ajuns ce s-a întâmplat când tu și Arion ați căzut pradă magiei șarpelui Ian Gyar. Mai vrei s-o pățești odată?” șuieră Boor printre dinți.

„Și de ce eu îs certat acum?” murmură Arion, însă un ghiont primit în spate de la Fenrir îl făcu să tacă și să se retragă la adăpost.

Același lucru fu nevoită să-l facă și Bestla - să se adăpostească și nu că ar fi fost voia ei, da n-avea ea puterea să scape din prinsoarea tatălui, care nu-i dădea drumul la haină nici pentru o clipă, târând-o după el, în timp ce-i șuiera printre dinți să fie ascultătoare că de nu o să vadă ce înseamnă mânia lui Boor.

De fapt, Bestla știa prea bine ce-i poate pielea tatălui ei, căci nu odată reușise să-l scoată din fire, copil fiind, iar după ce începură a umbla în două cu Samaya se băgară în multe buclucuri, de pe urma cărora pătimiră amândouă, căci și Dike nu era tipul de tată care să miluiască copilul când acesta era neascultător. Și, deși de cele mai multe ori Fenrir era cel care lua papara pentru oalele sparte, îi fu dat și Samayei, nu de puține ori, să simtă mâna tatălui trăgând-o cu putere de ureche sau de chică.

Când murmurul printre Oamenii Siar-ului se calmă de tot și părea că nimeni nu m-ai este prin preajmă, reveniră uliii deasupra pădurii, făcându-i pe restul să se tragă iarăși în adăposturi, căci deja începeau să iasă la lumină, crezând că au fost lăsați în pace.

„Crezi că ne caută pe noi?” îl întrebă Nathaniel în șoaptă pe Fenrir, în timp ce amândoi stăteau pe coate, ascunși în spatele unui imens trunchi căzut de-a curmezișul printr-o rariște de copaci.

„Sunt sigur! Deși mă miră, căci Cronus știe prea bine de planurile lui Eris de-al detrona pe Haos, cu ajutorul lui Tenebre și al lui Mannar, iar dacă asta se întâmplă și Uranus v-a fi măcelărit, nici Cronus n-o să scape basma curată. Însă se pare că totuși a preferat să se alăture răului.”

„Nu,” se auzi vocea Samayei în spatele lor, făcându-i pe amândoi să tresară, căci n-o văzură strecurându-se spre ei.

„O să mă omori cu zile odată și odată cu furișatul ăsta,” bâigui nemulțumit Fenrir, însă se cruci văzând-o pe Samaya zâmbind. „Ți-a râde?”

„Doar n-oi plânge?! Prea ești delicat la ale tale, frățioare, deși fata-s eu,” glumi Samaya și-i făcu cu ochiul. „Revenind la ale noastre: sunt sigură că Cronus nu-i după noi, deși n-ar strica să stăm ascunși până ei pleacă, căci consider totuși o idee proastă să-i dăm de înțeles că ne îndreptăm din nou spre Pădurea Rophion.”

„Și… ce caută totuși dacă nu pe noi?” spuse Nathaniel.

„Văgăuna lui Mannar. Cel puțin asta cred, căci dacă e să-și apere tronul și pielea, Cronus trebuie mai întâi să pună mâna pe diavolul cu diamant între coarne, să-l nimicească și numai după aceea poate răsufla ușurat,” îi răspunse Samaya, privindu-l cu gingășie.

„Iar asta ai dedus-o singură sau iar a-i apelat la faimosul „ajutor” din Cosmos?” o tachină Fenrir, făcând aluzie la capacitatea ei de-a comunica cu Haos.

Samaya în schimb doar îi rânji, murmurând ceva drăguț la adresa lui, dar neînțeles, deși Fenrir, văzând buzele ei mișcându-se, își ciulise urechile și-și îngustă ochii încercând să înțeleagă cu cel „blagoslovi-se,” dar se dădu bătut, căci această trăsătură de-a spune lucruri, fără să se dea de gol, era ceva ce i se primea bine doar Samayei și învățase ea astfel de trucuri încă copil fiind și când abia începuse să vorbească.

Privind cu atenție în jur, Dike îi văzu în sfârșit pe șoimi îndepărtându-se spre nord și după zborul lor direct și nu în cercuri titanul înțelese că ei se lăsară în cele din urmă păgubași.

„Să mergem!” dădu comanda Dike, băgându-l pe Ionas în teacă. „Suntem deja la adăpost. Șoimii lui Cronus au plecat spre Nord și nu cred să se întoarcă curând.”

„Și eu cred la fel, tată, căci dacă ei într-adevăr îl caută pe Mannar v-or încerca și-n alte zone, nu doar aici,” spuse Samaya, apropiindu-se de Dike.

„Chiar și de-l caută, n-au să-l găsească. Au avut grijă Gaea și Lodur să-l ascundă bine, iar Cronus n-are capacitatea de-a da de Mannar fără ajutorul vreunuia din ei,” spuse Dike, zâmbind.

„De ce? Cronus e la fel de puternic precum cei doi titani. Dacă-și dorește…,” începu Boor, dar tăcu, văzându-l pe Dike rânjind satisfăcut.

„N-au să-l găsească, cu toată puterea lui Cronus, căci dacă doi titani își unesc Magia Neagră pot ascunde de ochii tuturor orice, iar Mannar e închis de treisprezece ani deja. Cu greu o să dea cineva de el,” rosti Dike, oarecum mândru de isprava fratelui.

„Uiți însă de cealaltă Samaye, tată. De Mayar. Ea are scris în al ei destin eliberarea lui,” murmură Fenrir.

„Atunci să ne grăbim să ajungem în Pădurea Rophion și să-i zădărnicim planurile, căci chiar și de-i reușește să-l scoată din a lui blestemată temniță am de gând să-l fac să plătească pentru toate relele săvârșite,” spuse Dike, scrâșnind furios din dinți, căci de mult aștepta el moment să pună gheara pe Mannar și să-i sucească gâtul, făcându-l astfel să plătească pentru moartea Samandrei.

***

„Coallar! Coallar! L-am găsit!” intră Tenebre în grota regelui cărbune, tot strigând înnebunită a ei fericire, de a-l fi găsit pe Mannar. În jur însă era o totală liniște, iar asta i se păru în cele din urmă stranie, în timp ce înainta prin coridorul sinuos ce ducea spre măruntaiele pământului.

Apoi, i se mai păru ceva ciudat, dar atrase atenție la acest lucru, doar când era deja pe cale să intre în sala tronului: torțele de pe pereți - nu erau aprinse așa cum se întâmpla de obicei și nu se m-ai vedeau nici figurinele de piatră în formă de cobre care erau simbolurile ei.

„Ce se întâmplă aici?” se întrebă Tenebre și-o luă la pas grăbit spre sala tronului. Ajunsă acolo însă se buimăci văzându-l pe Coallar plutind în interiorul unei bule ciudate, transparente, ceva ce ea nu m-ai întâlnise până atunci.

Oprită pe pragul sălii, ea murmură înfrigurată numele lui Coallar, dar acesta nu-i răspunse și nici nu se simți ciudata lui prezență în jur. „Coallar, ce se întâmplă? De ce ești prins în…,” tăcu însă zărind fantoma tinerei Anaya ițindu-se de după tron. „Tu!” răcni Tenebre înfuriată și făcu doi pași spre tânără cu gând să-i facă rău, dar se lovi brusc de-un curent de aer care-o aruncă cât colo, de-și resimți toate oasele pocnind când atinse cu zgomot pământul. „Aura! Aura lui Ionas! Ah, acea afurisită sabie și al ei netrebnic stăpân, Dike!”

Își aruncă din nou privirea spre tânăra Anaya, care ședea de data asta în mijlocul sălii, cu mâinile împreunate în dreptul inimii de parcă s-ar fi sfiit să meargă mai departe. „Tu, știi ceva despre cine a fost aici cu Dike?” întrebă mânioasă Tenebre, dar nu auzi niciun răspuns: fantoma continua să se holbeze la ea, liniștită, așteptând parcă ce v-a urma.

Tot văietându-se de durerea de șale care-o cuprinse brusc, Tenebre se ridică în cele din urmă în picioare și făcu un pas în față. Se opri însă simțind magma de energie vie venind dinspre peretele transparent și își întinse mâna în față. Din palmă îi ieși o șuviță de foc care, atingându-se de peretele proiectat de bula lui Ionas, îl coloră pe alocuri în roșu de parcă ar fi fost vinișoare într-un corp uman sau fire roșii înconjurând un brad de Crăciun.

Focul ei însă se opri la granița dintre peretele ce o apăra pe Anaya și bulă, căci așa cum spuse și Dike, Tenebre n-avea puterea să-l scoată pe Coallar din a lui temniță. „Sfera Vieților,” murmură în cele din urmă Tenebre, apropiindu-se de bulă și apropiindu-și, pe cât fu posibil, mâna de ai ei pereți.

Ca prin magie, trupul lui Coallar se roti în interiorul bulei și se întoarse cu fața spre Tenebre, privind-o țintă cu ai lui ochi goi, lipsiți de viață. Tenebre văzu însă și ea acele amintiri pe care tânăra Anaya le transmise lui Coallar pentru a-l pedepsi și astfel și ea află al tinerei secret: „o copilă! Coallar, tu ai un copil c-o muritoare?”

Cu toate că se simțea trădată să afle acest lucru, Tenebre totuși începu să tremure ușor, căci înțelegea că-și pierduse din simțuri, în timp, căci deși știuse despre aventura regelui cărbune c-o muritoare și văzu asta ca o viziune datorată simțurilor ei, nicicând nu-i fu revelat de soartă faptul că cei doi erau părinții unei copile, iar asta însemna că natura de jur împrejur este influențată de-o a treia forță și nu doar de cea a lui Coallar și Tenebre.

„Cine să fie?” se întrebă înfrigurată Tenebre, privind speriată în jur, dar totul arăta așa cum îl știuse ea de sute de ani de când îl cunoștea pe Coallar și era sigură că nu era mâna titanilor acolo și nici a lui Eris, căci a ei putere Tenebre o știa.

Deodată tresări și privi speriată în spatele ei, spre ieșirea din grotă și văzu adunate acolo fantomele albe pe care ea le stăpânise și care, în ciuda influenței străine, încă ascultau a ei poruncă.

„Spune-ți-mi, scumpele mele, dragele mele, ce ascund aceste tărâmuri? A cui forță se simte în jur? Cine a îndrăznit să-mi declare război și să-și „marcheze” teritoriul acolo unde era al meu?” strigă înnebunită Tenebre și, dintre fantome, îl văzu ieșind pe Ian Gyar. „Tu!”

Fantoma tinerei Anaya strigă înfricoșată, văzându-l pe Ian Gyar. și fugi de se ascunse din nou în spatele tronului. Dar totuși își iți capul secunde după aceea să vadă ce se întâmpla.

Ian Gyar se apropie la doar un pas de Tenebre, nescăpând-o din ochi și rânjind demonic. „Se pare că totuși simți a mea prezență în jur,” spuse el.

„Nu. Această nouă magie nu e a ta, șarpe,” sâsâi Tenebre cuvintele, încercând parcă să-l învenineze cu al lor înțeles, dar nu făcu decât să-l facă pe Ian Gyar să râdă în hohote. „Ce te amuză atât de mult? Am spus ceva comic?”

„Comic nu, dar am înțeles în sfârșit a ta prostie și că … îți este frică, Tenebre,” spuse Ian Gyar, aplecându-se ușor spre ea. „De ce? De ce-ți este frică dacă te considera-i atotputernică? Adevărata stăpână a Magiei Negre? Mult superioară Magilor Răi?!”

„Pentru că acest rău e îndreptat și asupra noastră!” murmură înfrigurată Tenebre, privind din nou cu teamă în jur. „Acest rău ne v-a înghiți pe toți, ne v-a devora și v-a pune stăpânire pe întinsuri,” și ea făcu câțiva pași în față, analizând cu grijă fiecare detaliu al grotei.

Ian Gyar privi cu scepticism în spatele ei, întrebându-se de-i nebună sau doar se preface. Înțelese însă că-i totul adevăr când focul din peretele bulei scăpără brusc atât de puternic de părea că grota luase foc. Crezuse însă că Tenebre fusese cea care controla focul, dar se înșelase: ea era prea concentrată să înțeleagă de unde se simțea răul, ca să se joace. „Un alt Mago rău? Mai puternic?”

„Nu știu, șarpe. Nu cred că acesta e doar un simplu Mago.”

„Atunci … e Eris? Ea transmite cumva aceste vibrații în jur, încercând să ne facă să ne temem și s-o ajutăm?”

„La fel nu cred, pentru că știu prea bine ce-i poate mamei mele pielea și simt la fel de bine a ei influență. Ea se află acum cu Mannar și, din cauză că el e închis și ochiul ei atot-văzător pe pământ e orb, nu poate influența nimic în jur.”

„Mannar? Asta înseamnă că…”

„…l-am găsit, însă … din acea celulă nu-l v-om putea scoate nicicând folosind doar a noastră limitată putere,” și ea se întoarse brusc spre el, sfredelindu-l cu privirea. Dar îl văzu zâmbind ironic, în timp ce privea cu răutate spre Coallar, care plutea în neștire în interiorul bulei. „Rânjești? Crezi că bat câmpii?”

„Da, pentru că știu prea bine imensa putere pe care o deținem. Iar dacă o unim…”

„…o să facem o gaură-n apă,” spuse Tenebre în batjocoră, iar Coallar doar făcu mutre acre. „Vorbesc de magia neagră a primilor titani. E imensă a ei influență când e folosită singură, mă refer aici când e folosită doar de un singur titan. Însă dacă se unesc doi sau mai mulți…”

„…doar Maranam o poate învinge,” murmură Ian Gyar înfrigurat de data asta. „Stai puțin, dacă vorbești de Magia Neagră a primilor titani, asta înseamnă că…”

„…Gaea și Lodur au folosit-o acum treisprezece ani pentru a-l închide pe Mannar în Māṉsṭar Kēlaksi aici, pe Pământ. De asta spun că e imposibil să-l eliberăm doar în doi.”

„Atunci? Ce propui să facem: să stăm cu mâinile în sân și să așteptăm până un altul ne v-a îngenunchea?”

Tenebre se apropie tot mai mult și mai mult de Ian Gyar, ațintindu-și privirea în ochii lui, de parcă ar fi vrut să-l subjuge. Fiind la doar câțiva centimetri de el, ea-și apropie și mai mult fața de a lui și murmură: „ajută-mă s-o iau pe copila lui Ahi de pe Muntele Fricii. Doar ea-l poate salva pe Mannar.”

„De ce nu-i ceri asta direct lui Ahi? E fiul tău și…”

„El nicicând nu-și v-a jertfi copila ca să-și salveze fratele, pe care-l urăște de moarte. De aceea: trebuie înșelat cumva, trimis departe de acele locuri și astfel să ne de-a șansa de a o lua pe Mayar de acolo.”

Ian Gyar în sfârșit rânji de plăcere, căci îi datora câteva evenimente neplăcute lui Ahi, căci acesta era mai puternic decât el și nu odată simțise pe pielea lui ura fiului cel mare a lui Tenebre. Acum însă, chiar mama lui îi dădea șansa regelui șarpe să se răzbune pe al său rival și să se răzbune crunt.