Nori negri se adunară deodată pe cer, bombardând orizontul cu tunete înfundate și făcându-l să pară atât de furios, încât scoase până și viețuitoarele din al lor culcuș și le forță să privească cerul, întrebându-se ce se întâmplă cu natura de-a ajuns să-și iasă din minți.

La fel se întâmplă și cu fecioarele Siar-ului, care fuseseră lăsate în tabără să aibă grijă de-o parte din copii, să gătească și să spele, căci restul se duseră spre marginea pădurii cu gând s-o apere, căci mulți dintre ei avuseră un vis: Pădurea Rocu în flăcări mistuitoare care ajungeau până la al lor ascunziș și mulți dintre ei căzură pradă măcelului acelorași flăcări care până atunci îi protejase - focul Hestiei.

Karina, una dintre fecioarele Siar-ului, cu ochii verzi ca iarba pe care călca a ei talpă goală, își ridică privirea la cer și rămase înmărmurită văzând goana norilor pe bolta imensă a Pământului. „Ce se întâmplă?” se întrebă ea, dar nu primi niciun răspuns.

Apoi tânăra puse jos coșul cu rufe abia spălate, căci acel apus ciudat o apucase când se întorcea de la râu, și privi în jur: celelalte fete și copiii făceau același lucru ca și ea - priveau înmărmuriți cerul.

„Ciudate vremuri trăim,” auzi ea o voce în dreapta ei și tresări. Privind într-acolo văzu o bătrână, aplecată de spate și sprijindu-se în toiag, apropiindu-se de ea. La început se miră s-o vadă acolo, căci nu era dintre ei, dar apoi se liniști, crezând că iarăși Gaea s-a „deghizat” pentru a ajunge aici, așa că intră cu bătrâna în vorbă, fără pic de teamă.

„De ce credeți astfel, Mamă Natură?”

Auzind cuvintele fetei, bătrâna se opri locului și-o privi țintă întrebându-se ce șiretlic e asta și dacă cumva fata o pune la încercare. Apoi, zâmbi viclean, înțelegând de fapt trucul: fetele habar n-aveau cine se apropiase de ele, crezând că e Gaea, iar asta era în favoarea „intrusei”: o putuse bate pe Mama Natură cu propriile arme.

„Pentru că… numai priviți cerul - atât de furios, atât de înverșunat cu noi, cu sărmanii Oamenii ai Siar-ului, care și așa de secole e forțat să trăiască în pribegie, dar mai trebuie să suporte și ura cerurilor,” spuse bătrâna cu hâtrenie în glas.

„Ura? Dar… de ce ne-ar urî cerurile?”

„Ah, Karina, ce întrebări pui și tu?! Cum, de ce? Desigur că din cauza așa zisului blestem al prințesei Curse, care ne-a ars și ne-a pustiit sufletele. Dar… oare sunteți voi vinovați? De ce a trebuit voi să plătiți pentru o clipă de… plăcere a prințesei cu Dumnezeu știe cu cine?”

„Nu, dar…” se bâlbâi Karina, „ …noi plătim pentru faptul că am alungat-o de la palat, cu un prunc abia născut în brațe și că pe urmă a pătimit în brațele Ahilarului.”

Bătrâna își fixă ochii în cei ai tinerei, dezarmând-o total: „era în dreptul vostru să faceți asta. Pedeapsa e pedeapsă, indiferent de rang, căci dacă una dintre voi, fecioarele Siar-ului, ar fi dat naștere unui prunc fără tată atunci ar fi fost biciuită, omorâtă cu pietre sau forțată să se înece în râu cu tot cu pruncul nou-născut. Sunt sigură însă că niciuna dintre voi nu și-ar fi blestemat poporul, ci și-ar fi asumat vina. Sau… poate mă înșel?”

Erau atât de dulci cuvintele bătrânei, atât de ogoitoare pentru sufletele lor neprihănite, forțate să lupte împotriva a ceva nevăzut și să plătească un păcat ce nu era al lor. Așa că tinerele se apropiară de bătrână, una câte una, parcă vrăjite de farmecul acelor cuvinte, fără măcar să distingă adevărul din ele, căci mințile lor erau acum captivele magiei negre a lui Moirae, care se uniseră din nou într-un singur trup, având de data asta forma bătrânei.

Și… mai era un neadevăr în cele spuse de Moirae: poporul Siar-ului nicicând nu și-a ucis femeile, chiar și dacă dădură naștere unui copil fără tată. Ba din contră: acel copil era crescut de toți, învățat să iubească și să fie un adevărat membru al orașului lor. Însă tinerele nu aveau de unde ști asta, căci nimeni nu îndrăznise să le povestească despre acele vremuri de demult și nici nu știau tradițiile deja apuse. Știau doar de ce trebuie să fugă și să se ascundă, nu și cum să distingă adevărul de minciună.

„Pentru salvare întotdeauna există un leac,” continuă bătrâna. „Pentru salvarea sufletelor voastre trebuie să existe o cale de ieșire, iar această salvare se numește Răzbunare!” și Moirae șuieră practic cuvintele, făcându-le pe tinere să se cutremure, în timp ce în sufletele lor se strecura ura, se strecura frica, se năștea dorința de răzbunare, de cruzime și de… rău.

Văzând aceste sentimente apărute în sufletele nevinovate ale tinerelor, Moirae zâmbiră fericite, căci al lor truc funcționase - fuseseră trimise în Pădurea Rocu de Tenebre, după ce ea scăpă din capcana Gaeiei: o pânză de păianjen, și a lor misiune era să le convingă pe Fecioarele Siar-ului să bea de bună voie din poțiunea magică pe care Ian Gyar reuși s-o facă, dar nu s-o folosească, căci fusese mai apoi închis în Pădurea Mortor și Tenebre dispăruse și ea. Acum însă al lor plan putea fi pus din nou pe roate.

„Răzbunare?” șuieră Karina printre dinți, făcând-o pe bătrână să revină la realitate, căci se afundase prea mult în gânduri și amintiri ale planului lor. „Dar… cum ne v-a ajuta asta pe noi?”

Bătrâna Moirae se întoarse încet spre ea și se uită adânc în ochii ei verzi, înveninându-i și mai mult: „furați sufletele celor care se pot răscula împotriva voastră. Fiți proprii stăpâni ai neamului. Sunteți atât de puternice, atât de inteligente. Puteți să vă conduceți singure. De ce să fiți conduse de alții, când puteți avea totul? De ce lăsați bărbații să vă conducă, să vă oblige să rămâneți în tabără, să faceți muncă de sclave?! Voi aveți aceleași drepturi ca și ei.”

„Da, da, are dreptate,” murmurară celelalte fete.

Ochii Karinei se ațintiră asupra pumnului strâns al bătrânei care începu să se deschidă ușor. Apoi, când pumnul fu complet deschis, Karina văzu o mică sticluță luminând în acea palmă. „Elixirul vieții!” îi spuse bătrâna cu glas ademenitor. „Această mică sticluță vă v-a ajuta să puneți capăt pribegiei, să aveți nemurirea de partea voastră și… puterea!”

Uitându-se la celelalte tinere, care-și priveau ca vrăjite palmele goale, Moirae rânjiră și, curând, de jur împrejurul lor apărură Yātrīkar, dar niciuna din fete nu era capabilă să le vadă, căci când să-și ridice privirile, auzind glasurile oamenilor lor strigându-le din depărtare că e doar blestem, în palmele lor apărură sticluțe similare cu cea din mâna Karinei și toate până la una, mânate de-o forță nu proprie, băură din acel lichid.

Un urlet înfiorător înconjură pădurea, făcându-l pe Dike, Geran și restul să se oprească - Yātrīkar dădură buzna înspre locul unde se aflau fecioarele și într-o mișcare nebună posedară trupurile fetelor, alungând sufletele din ele și toți se cutremurară să vadă rezultatul: acel păr lung și negru, gheare lungi și negre, de fiare. Ochii roșii acoperiți de o pieliță albă în care se oglindea dorința infinită de răzbunare.

„Moirae!” răcni Dike și bătrâna luă înapoi trupul celor trei: Klotho, Decuma și Morta, stând în fața noilor Yātrīkar, care se considerau a fi desăvârșite, căci fantomele Yātrīkar până atunci se temeau de soare și de titani. Acum însă, având trup uman, nu se mai temeau de nimic.

„Atacați!” strigară Moirae și Yātrīkar până la ultima se aruncară asupra locului unde se aflau Dike și restul, însă se loviră de peretele bulei lui Ionas și nu putură trece de el, oricât de mult n-ar fi încercat, răcnind cât le țineau bojocii.

„Copiii!” strigă Geran, vrând să iasă din bulă, dar Dike-l apucă de haină, forțându-l să stea locului.

„N-au să atingă copiii, căci ei sunt protejați de forța Gaeiei. Tinerele Siar-ului însă sunt pierdute: pentru totdeauna.”

Geran îl privi cu ochi pierduți: „pierdute? Cum?”

„Ale lor suflete nu mai sunt în trupuri, ci colindă zarea aiurea, în căutarea unui loc să se ascundă. Curând Maranam v-a veni după ele să le ducă spre Poarta Purgatoriului, acolo unde v-or lua locul lui Yātrīkar și v-or putea trece de acea poartă dintre Bine și Rău, doar atunci când a lor trup se v-a putea odihni pe acest pământ.”

Geran privi în față și se cutremură, văzând-o pe Karina stând în fața lui și privindu-l cu atâta ură, când fusese până nu demult a sa iubită, fusese femeia căruia voia să-și juruiască inima și s-o ieie de nevastă. Acum însă, din cauza propriei sale prostii o pierduse, căci el fusese cel care se opuse ideii ca toți până la unul să meargă la marginea pădurii. Acum însă regreta acel gând și se ura cu toată ființa.

Apoi, el se uită în spate și-i văzu pe cei rămași din neamul său: erau doar câteva zeci. Restul poporului Siar-ului era departe, înspre Nord, acolo unde plănuiau să-și construiască al lor nou sălaș. Și-i văzu Geran pe cei rămași plângând neconsolați a lor pierdere, căci printre noile Yātrīkar se aflau fiice, se aflau surori, se aflau iubite sau nepoate și toate acum fuseseră date pieirii.

Geran însă știa că nu se pot da bătuți: măcar pentru a nu fi în zadar a lor pierdere. Așa că decise: „mergem spre Nord! De azi lăsăm Pădurea Rocu și mergem spre Nord, spre Pădurea Tenebre și de acolo, din însăși sânul propriei ei case, o v-om ataca mereu pe Tenebre și-o v-om secătui de puteri de trebuie, dar nicicând nu v-a mai face atâta rău precum ne-a făcut nouă astăzi.”

Cu ochii în lacrimi și protejați de bula lui Ionas, Oamenii Siar-ului porniră spre Nord, lăsând în urma lor un sălaș ce le fusese casă timp de șase sute de ani și unde rămâneau atât de multe amintiri.

În urma lor, Maranam, Spiritul Morții își făcu apariția: pe al său cal negru ca smoala, numit Vakkurti (făgăduință) și, dintr-o mișcare a mâinii sale drepte, în care ținea un băț similar lui Alabar, cel purtat mereu de Lodur, numai că de culoare neagră, adună sufletele nevinovate alungate de Yātrīkar din ale lor trupuri și, după ce le ordonă să se alinieze în grupuri de câte 9, porniră la drum pe o cale lungă, străjuită de partea dreaptă de pomi în floare, iar de cealaltă de copaci uscați. Partea cu pomii în floare era însorită, iar cea stângă era complet cufundată în întuneric.

Cu ochii în lacrimi, sufletul transparent al Karinei, le îndemnă pe celelalte să asculte și porniră cu pași lenți spre imensa poartă de lemn zărită în zare, în timp ce în spatele lor venea pe al său cal, Spiritul Negru - Maranam.

La jumătatea drumului, peisajul se schimbă și locul drumului tare fu luat de-un pod peste un imens râu zbuciumat de-o forță năvalnică, subterană.

La început podul păru că stă locului. Însă, când Karina păși pe el, podul începu să se miște cu așa forță că părea că e gata-gata să le arunce în apele pregătite să le înghite. Dar chiar și dacă se temeau și ar fi dorit să se întoarcă fetele știau că n-au scăpare - Maranam era la doar un pas în spatele lor și chiar și dacă ar fi reușit să scape de el, pe pământ aveau să fie doar suflete neogoite, căci n-ar fi fost acceptate de nimeni, n-ar fi avut loc să se ascundă și, cel mai important, n-ar fi renăscut nicicând, căci așa glăsuia tradiția Siar-ului: „cel care se împotrivește să treacă peste apele Styx-ului, v-a cădea pradă propriei nebunii, v-a fi mereu un rob al iadului și nicicând nu v-a găsi alinare,” de aceea aleseră calea cea dreaptă - așteptarea reînvierii la Poarta Purgatoriului, în locul chinului veșnic.

***

Tarantula neagră își făcu din nou loc în ascunzătoarea lui Tenebre, pătrunzând prin aceeași ușă secretă, deschisă de puterea Gaeiei în copacul secular, care urma fiorosul animal, la pas lent, gata s-o facă pe Tenebre să plătească pentru a ei nesăbuință când se alăturase lui Ian Gyar și Moirae și împreună distruseră două Popoare - al Siar-ului și al Noear-ului.

Când Gaea pătrunse în a ei văgăună, Tenebre era lângă Palantir, pregătindu-se să vadă încotro Yātrīkar se îndreptară, căci chiar dacă ea le ajutase să capete o formă, totuși nu știa cum să le facă să se supună doar poruncii ei.

Simți deodată o boare ciudată în spate și strănută. „Să-ți fie de… rău!” spuse în glumă răutăcioasă Gaea, căci chiar dacă titanida era bine cunoscută pentru a ei bunătate și gânduri bune, mărinimie și că sărea mereu în ajutorul oamenilor, atunci când cineva o călca pe coadă devenea a naibii de fioroasă și era gata să rupă în bucăți pe oricine îi rănea copiii, iar astăzi pierduse nu doar unul, ci două popoare, practic în întregime, iar Baradar, care fusese un copil atât de iubit de-a ei inimă, se văzu nevoit să devină un suflet rătăcitor, forțat să piardă totul și să ia calea pădurilor.

„Surioară, mereu atât de bună la… vorbe! Cu ce ocazie pe aici?” mârâi neplăcut surprinsă Tenebre și se trase speriată spre al ei tron, căci nu se așteptase s-o vadă venind cu Gaea și pe Visam, tarantula lumii de dincolo, cea care pedepsea sufletele păcătoșilor, hrănindu-se veșnic din al lor trup, care nu pierea niciodată.

Acum însă, îi văzu colții tarantulei și se cutremură, căci se vedea pe vârful lor o mică pată verde-vineție, semn că Visam era gata s-o facă pe Tenebre să m-ai plătească încă alte 600 de ani, dacă nu și mai mult, pentru a ei faptă mișelească.

„N-ai îndrăzni, Gaea!” șuieră Tenebre printre dinți.

„Așa crezi? Ei bine, se pare că te înșeli, căci data trecută m-am greșit când am crezut că dacă o să stai prinsă în pânza lui Visam pentru câteva sute de ani v-a fi suficient. Data asta însă am de gând să te fac să plătești un pic mai mult pentru ale tale fapte.”

„Să plătesc? N-am făcut nimic care să…”

„Nu minți privindu-mă în față,” îi strigă Gaea. „Știu prea bine de-ale tale șiretlicuri și că faci toate astea pentru a o ajuta pe Eris să scape. Însă… v-a trebui să m-ai treacă multă apă pe Styx ca Eris să aibă succes.”

„Pe Styx? Știi prea bine că apele Styx-ului nu curg, ci doar fierb, Gaea, iar oricine cade în ele e sortit chinului veșnic. Așa că…”

„De aia am și spus-o,” rosti Gaea cu viclenie. „Poate că Eris o reuși în al ei plan când apele Styx-ului v-or începe să curgă lin. Adică: nicicând. Visam, scumpa mea, ai grijă de-a mea surioară în locul meu. Nu de alta, dar… am treburi mai importante de făcut. Cum ar fi: să-mi deplâng pierderea,” spuse Gaea scrâșnind din dinți și dispăru brusc.

Rămânând în două cu Visam, Tenebre privi țintă spre tarantula care nu se grăbea să se apropie de ea, ci tot stând locului își mișca picioarele negre și păroase din față în mod ritmic și sigur, iar asta era semn rău pentru spatele titanidei umbrelor, căci de fiecare dată când Visam își mișca astfel picioarele însemna că prada din fața ei e sigură și că curând v-a avea un adevărat festin la cină.

„N-ar îndrăzni!” mârâi încet Tenebre, privind țintă la tarantulă și încercă să facă un pas spre Palantir, care continua să plutească deasupra mesei, căci era singura ei scăpare: folosind puterea Palantirului o putea incendia pe Visam și astfel scăpa. Însă, se opri brusc când tarantula se mișcă din al ei loc în același timp când Tenebre vru să facă primul pas în față. Așa că titanida se văzu nevoită să dea îndărăt și să se ascundă în spatele tronului.

Dar, tronul cela era ascunzătoare doar de formă, căci Visam aruncă brusc un fir lipicios și alb înspre tron, firul se prinse de unul dintre picioarele din față și, cu o mișcare bruscă, îl aruncă de perete de-l făcu țăndări. Astfel, Tenebre se văzu complet expusă în fața dușmanului.

Cu toate acestea Tenebre decise că nu-i o idee prea bună să stea și să aștepte. Așa că folosi Magia Neagră: creă de jur împrejurul lui Visam o mulțime de umbre care înaintară la început la pas lent spre tarantulă, apoi se aruncară asupra ei. Visam însă nu era proastă. Deși era un simplu animal avea destulă forță în ea. Așa că imediat ce umbrele se aruncau asupra ei, pânza lipicioasă din interiorul tarantulei se arunca asupra lor și le învăluia pe toate în giulgi alb, cu așa repeziciune că Tenebre nici nu apucă bine să răsufle când se văzu lăsată fără arme.

Apoi, înțelese că să creeze alte fantome nu era un succes sigur și încercă focul: aruncă asupra tarantulei o minge de lavă ce clocotea feroce, însă mingea fu prinsă într-un ghemotoc de pânză scuipată din gura lui Visam. Dar, cu toate că lava sferei arse pe alocuri pânza ce-o înconjurase, totuși nu reuși s-o facă să se topească, căci lichidul creat de Visam era rezistent la foc, datorită faptului că ea era copilul Lumilor de Dincolo și mulți credeau că această tarantulă fusese de fapt creată din flăcări.

„Tu… jigodie,” șuieră Tenebre furioasă. „Cum îndrăznești să mi te opui? Mie, reginei Umbrelor care…,” dar ale ei cuvinte nu erau decât un mod de ofensivă, căci în timp ce-o insulta pe Visam se tot târa pe lângă pereți spre ușa de la ieșire.

Deși Visam nici măcar nu se mișcă din locul ei și părea că-i oarbă și nu vede mișcarea titanidei, totuși nu dormea: când Tenebre era la doar un pas de ușă, rânjind mulțumită și crezându-se scăpată, Visam aruncă un fir lipicios din piciorul din spate… firul se înfășură cu repeziciune în jurul piciorului lui Tenebre, după care o aruncă cât colo de perete de se auzi destul de clar cum copacul ce-i servea titanidei de ascunzătoare se cutremură din toate mădularele și un geamăt prelung se auzi din adâncuri, căci rădăcinile se frânseră pe-alocuri din cauza loviturii puternice.

Apoi, pe pereții copacului începură să se prelingă ser verde, semn că copacul fusese cu adevărat rănit, iar acel ser, scurs pe firele care ieșeau necontenit din trupul lui Visam, coloră acel material lipicios într-un verde de briliant și, cu cât firele se lipeau tot mai mult de trupul lui Tenebre, cu atât o făceau să semene mai mult cu Muma Pădurii: verde și lipicioasă.

Când decise că aruncase destule fire asupra lui Tenebre, care era culcată la pământ și imobilizată de pretutindeni, Visam se porni agale spre titanidă. Ajunsă deasupra ei, începu să tragă înăuntrul ei firele, dar care nu se desprinseră de trupul lui Tenebre: doar dacă erau cumva prinse de scoarța copacului sau de pământ se desprindeau pentru o clipă, ca mai apoi să se lipească de Tenebre, pe care ulterior o ridicară în aer, de parcă ar fi fost prinsă într-o plasă.

Se auzi apoi un sunet ciudat, ca un râset, și asta o făcu pe Tenebre să se cutremure: mai auzise acel râset, când vru să intre în lumea de dincolo să fure puterea Cerber-ului, dar dădu nas în nas cu Visam pentru prima dată și, în timp ce-o alunga de nebună prin tunelurile sinuoase ale acelui Imperiu al Umbrelor, Tenebre auzea în spatele ei râsul diabolic al tarantulei, râset care-i răsuna și în acel moment în urechi, în timp ce era prinsă în plasa urii tarantulei.

„Visam! Cred că am putea să ne înțelegem, căci…” murmură Tenebre, dar lui Visam puțin îi păsa de târguri: își întinse lăbuțele păroase din față asupra titanidei și începu să le miște pe deasupra trupului într-o mișcare amețitoare, făcând firele albe să se lipească de trupul lui Tenebre până acesta fu acoperită de un giulgiu alb.

Apoi, lumina încăperii cedă în fața întunericului, când un fir aruncat de tarantulă aruncă Palantirul afară din scorbură și el se rostogoli atât de rapid pe pământ, încât natura în jur se cutremură nițel. În cele din urmă, în timp ce Palantirul se tot rostogolea la vale, din interiorul scorburii se auzi strigătul de groază al lui Tenebre, semn că Visam gustase pentru prima dată din carnea dulce-amară a unei titanide.

***

Palantirul de foc al lui Tenebre stinse practic de tot lumina din interiorul lui în timp ce el se tot rostogolea la vale printre bușteni, printre copaci, sărind pe pietre sau peste pământul denivelat. Dar chiar și așa se mai zărea ici colo câte o rază de lumină ieșită din trupul de sticlă al Palantir-ului, căci acele raze erau parte al puterii sferei: în timp ce Palantirul se rostogolea la vale făcea magma din interiorul său se amestece tot mai mult și mai mult, iar asta o făcea să clocotească și amenința cu distrugerea lui.

Pentru a se apăra, puterea neagră a Palantirului aruncă peste magmă destulă cenușă neagră, menită să înăbușe vulcanul. Însă puterea vulcanului din interiorul Palantir-ului era destul de mare și de aceea crăpa uneori pielița groasă de cenușă și lumina roșietic în jur.

Apoi mai servea pentru ceva acea cenușă: să se camufleze și să pară o piatră în caz de necesitate. Însă: ce piatră are suflet sau putere încât să se miște singură prin pădure? Iar asta trezi în cele din urmă curiozitatea copacilor seculari, pe-ale căror scoarțe apărură întâi sprâncene care se încruntară, apoi apărură ochi verzi, nas, buze și… brațe.

Aplecându-se nițel de spate, cu mâinile în șolduri și strâmbând din nas, copacii urmăriră cu privirea mișcarea aceea vioaie a pietrei pe lângă ei. „Asta ce mică drăcovenie mai e?” se întrebă unul dintre copaci și se aplecă și mai tare și întinse mâna în fața Palantir-ului cu gând să-l prindă când v-a trece prin fața lui.

Palantirul însă avea destul de multă putere încât să simtă pericolul. Așa că, aproape fiind de mâna copacului, săltă în sus și trecu pe deasupra. Copacul încercă disperat să-l ajungă din urmă, cât îl ajută întinderea mâinilor. Dar când văzu că e neputincios, strigă confraților săi: „pune-ți măi mâna pe el! Aia nu-i o piatră obișnuită! E ceva a naibii de curios!” Așa că de pretutindeni apărură mâini care se tot întindeau spre Palantir vrând să-l prindă. Dar Palantirul nu era prost să se lase prins și de aceea tot sălta ici și colo pe unde trebuia de sărit, trecea pe dedesubt unde simțea că nu e simțit, ca mai apoi să nimerească în capcana propriului șiretlic și să intre într-o scorbură.

Însă, acea scorbură nu era una obișnuită - în ea sălășluia un mistreț sălbatic, controlat de puterea întunecată a lui Coallar.

Simțind că o putere ciudată intrase în scorbura animalului său de companie, Coallar, care atunci dormea dulce cățărat pe creanga groasă a unui copac secular, deschise brusc ochii, adulmecă zarea și sări la Pământ, rânjind: „ceva mi-a nimerit în labe și se pare că-i ceva ce poate servi planurilor mele!” Așa că el se îndreptă rapid spre scorbură și când Palantirul se iți afară din scorbură căutând o cale de scăpare, nimeri în tolba lui Coallar, care apăru de nicăieri în fața ei și apoi el trase bine de ațele băierii, închizând Palantirul în captivitate.

Palantirul încercă să se zbată înăuntrul tolbei căutând să scape și să se întoarcă la al lui stăpână, însă puterea tolbei creată din Magia Neagră a regelui Cărbune era ceva ce nu mai înfruntase până atunci și nu știa cum să-i facă față. Așa că curând Palantirul se stinse complet, încercând astfel să se camufleze până la noi „ordine.”

După ce „prinse” Palantirul, Coallar se întoarse rapid în a sa grotă și încercă să „citească” puterea Palantir-ului. Dar îi fu imposibil, căci acel Palantir, cunoscut ca Sfera Umbrelor, putea fi citit de alții doar dacă Tenebre permitea asta, iar cum ea nu era acolo și cum Coallar nu știa cui aparținea acel Palantir se văzu forțat doar să-l țină aproape până când v-a putea deține și acea putere.

Dar totuși, Coallar văzu ceva în Portalul de Cărbuni creat de a sa putere: fecioarele Yātrīkar traversând Pădurea Rocu și strâmbă nemulțumit din nas, căci știa prea bine de ce sunt în stare acele Fecioare ale Răului și cât de mare e a lor putere. De aceea, din acea zi, Coallar decise să se țină departe de acea pădure, căci el nu avea în puterea sa înfruntarea puterii rele a Fecioarelor Umbrelor.