„Și chiar de-o fi moartea să ne ucidă trupul, viața noastră totuși v-a dăinui: prin inima ce bate în ai noștri urmași, prin dragostea ce-am simțit-o cândva pentru tot ceea ce este viu și pentru tot ce am luptat o viață,” spuse bătrânul Solan, cu voce sigură pe el, în timp ce pământ rânced era aruncat peste trupul lui Marry.

Oamenii Siar-ului deciseră s-o îngroape într-o poiană luminată, care de obicei era ferită de forțele răului, căci acolo soarele lumina din belșug și dădea naturii din jur feeria de care avea nevoie. Și deciseră ei să facă asta, în ciuda obiceiurilor poporului ce trăia în Orașul Soarelui de a arde trupurile pe rug, pentru a n-o vătăma și mai mult pe biata fată, care alese calea pierzaniei în locul dezonoarei și totodată pentru că Nathaniel și ai lui credeau că o fecioară îmbrăcată complet în alb v-a merge direct în Aeon, iar de acolo v-a naște o adevărată zână.

De aceea Marry fusese îmbrăcată într-o rochie complet albă, lungă de-i acoperea tot trupul, cu părul frumos pieptănat și aranjat pe al ei piept de tinerele Siar-ului ale căror obicei de a pieptăna frumos părul în cosiță sau răsfirat era bine cunoscut peste tot pe unde trecuseră, căci era o măiestrie învățată de la bunici și străbunici și considerată unică și proprie Oamenilor Siar-ului.

Apoi, după ce trupul tinerei fu înfășurat în giulgiu alb și legat strâns în trei locuri, cu mlădițe tinere de liană, simbol de a nu fi atins nicicând de sufletele rele ce le v-a întâlni în drumul ei spre Purgatoriu, ea fu coborâtă în mormântul nu prea adânc săpat, doar de statura unui om, ca mai apoi flăcăii să toarne pământ rânced, răcoritor, și proaspăt peste al ei trup, peste care la început fetele tinere aruncară flori albe, culese din poiană și plânseră lacrimi de jale. Apoi, când mormântul fu terminat, iar la căpătâiul ei fu înfiptă o piatră, bătrânul Solan desfăcu șipul cu băutura specifică poporului lor și vărsă de trei ori peste mormânt lichid frumos mirositor, rostind iarăși „să-ți fie somnul lin și drumul neted, iar apele peste care Charon te v-a trece să nu fie tulburi, ci limpezi, căci asta v-a însemna că sufletul tău e lipsit de păcate, iar Poarta spre Aeon v-a fi larg deschisă pentru tine.”

După ce ritualul fu terminat, iar fetele puseră iarăși flori albe și pe mormântul proaspăt, toți cei care asistară la ceremonie părăsiră poiana și nimeni nu văzu că imediat după aceea, florile care fuseseră puse pe mormânt și care ar fi trebuit ulterior să moară, deodată înviară, prinzând rădăcini, și un ușor ticăit se auzi plutind în aerul acelei poieni luminate.

***

„Ați venit?” spuse Yellen, ieșind din grotă și apropiindu-se de al ei frate, când îi văzuse întorcându-se de la ceremonie.

„Da. Am venit,” îi răspunse sec Nathaniel și porni spre o rocă mare, gri, văzută nu departe de grotă și pe care obișnuia de obicei să stea când era copleșit de gânduri.

A lui răceală însă o răni pe Yellen, care se îmbufnă. Samaya însă-i zâmbi cu bunătate și-i puse o mână pe umăr. „Nu te întrista. N-are nimic de-a face cu tine. Probabil și-a amintit ceva dureros din trecutul său.”

„Probabil,” răspunse sec Yellen și dădu cu piciorul unei mici pietre, care se rostogoli rapid la vale.

„Cum e Bestla? Și-a venit în fire?” întrebă și Sephir, apropiindu-se de Yellen și Samaya.

„Nu încă. Dar de ceva timp tot bolmojește: ape, ape. Nu știu ce să însemne,” răspunse Yellen, întorcându-și capul și privind spre grotă, unde se vedea Bestla, culcată în așternutul fetei și care strângea în mâini cearșaful cu care era acoperită.

„V-om afla noi curând,” șopti Sephir și intră în grotă.

Samaya o urmă la scurt timp, după ce-i m-ai zâmbi odată lui Yellen cu bunătate și apoi îi spuse să aducă apă proaspătă de la micul izvor din vale, pentru ca cei ce asistară la ritualul înmormântării să se spele pe mâini și astfel să ierte păcatele lui Marry, de fata le avuse cândva. Dar, Samaya îi m-ai dădu în grijă lui Yellen să nu meargă singură, ci să m-ai ieie pe cineva cu ea. După care intră în grotă, în urma Sephirei, care deja ședea îngenuncheată lângă Bestla, atingându-i fruntea cu palma și părea totuși îngrijorată.

„Se întâmplă ceva?” o întrebă Samaya și îngenunche și ea lângă Bestla.

„Al ei suflet. Nu-l simt,” șopti înfrigurată Sephir.

Samaya puse și ea mâna, dar pe pieptul Bestlei, și așteptă câteva clipe, dar tot nu simți nimic. Brusc însă tresări, simțind respirația șuierătoare a cuiva în spatele ei și care-și pusese mâinile reci, ca gheața, pe ai ei umeri, făcând-o să tresară. „Zeal! Iar ți-ai petrecut ore în șir pe ape!” șopti nemulțumită Samaya.

Zeal doar rânji ușor, privind fața adormită a Bestlei. „Desigur că mi-am petrecut timpul pe ape … dormind de altfel … cum face și a noastră frumoasă adormită.”

„De ce nu mă miră?!” mârâi ușor Sephir și strâmbă din nas, dar totuși reuși să zărească, înainte să privească în lături, mutrele făcute de Zeal. „Da nu caut eu ceartă. Stai fără grijă. Doar … era o remarcă nevinovată.”

Desigur! Desigur! La fel cum faci mereu! Să mergem!” spuse Zeal pe un ton poruncitor.

„Unde?” întrebară Sephir și Samaya în același timp.

„La ape!” le strigă Zeal de la intrarea grotei și, dând nas în nas cu Arion, care tocmai se pregătea să intre, strâmbă din nas și-i spuse pe un ton poruncitor și dojenitor. „Și am găsit și calul care să ne-ajute să cărăm povara. Poate astfel își m-ai spală din păcate.”

Arion vru să-i spună ceva drăguț lui Zeal, dar se mulțumi doar să strâmbe din nas. Apoi, se apropie de Bestla, o luă în brațe și porni spre Est, acolo unde știau că se află un mic lac și unde Zeal iubea să-și petreacă timpul când era prin zonă. Sephir și Samaya îl urmară pe Arion și ambele dădură dojenitor din cap când trecură pe lângă Zeal, care stătea la intrarea grotei, căscând întruna.

„Da. Da, știu că apele nu-s pe placul vostru, dar n-aveți ce face. Până vă spală baba de păcate nu scăpați de mine,” iar acea „babă” era desigur adresată ei, căci deși era mai mică ca Sephir se considera totuși mai înțeleaptă, iar asta-i dădea dreptul să-și dojenească sora mai mare. Apoi, îi urmă pe ceilalți ce se îndreptau spre lac, însă căscatul de pe față nu-i dispărea și pace, semn că nu-și împlinise încă somnul.

Privind în urma lor, Boor dădu dojenitor din cap și-și plesni fruntea. „Zeal și ale ei,” murmură el, dar tresări zărindu-l pe Island în spatele lui.

„Dacă tresari înseamnă că ai păcate ascunse pe suflet,” murmură în glumă Island și-i făcu cu ochiul.

„Cel care are păcate pe suflet se pare că ești tu, căci numai tu ai răsfățat-o pe Zeal, într-atât că n-ascultă de nimeni, iar tu se pare că ai învățat de la ea capacitatea cobrelor de a te furișa și a băga oamenii în boală,” răspuns Boor țâfnos.

„Gelos?” întrebă iarăși Island, ușor plecat de spate și privind țintă în ochii fiului.

„Pe cine? Pe tine?”

„Cred că nu pe soartă. Desigur, niciodată n-ai găsit limbă comună cu Zeal, deși știu c-o iubești nespus și ai fi în stare să ucizi de cineva îi v-a vrea răul. Să fie din cauza cobrelor?!” și un sâsâit prelung ieși din gâtlejul lui Island imitând cobrele, dar tuși brusc simțind ceva în gât și scoase pe urmă din gură o mică piatră pe care Fenrir o aruncase din întâmplare, vrând să nimerească în Nathaniel ca să-l facă să-l urmeze, dar greși ținta și nimeri în gura deschisă a lui Island care vru să tragă aer pe gură.

„Cer scuze!” murmură Fenrir și-o urni rapid din loc, în urma Sephirei și a celorlalți că știa el că dacă rămâne pe loc o primește de la taică-su, dacă Island decide totuși să-l lase în pace.

Island strâmbă din nas privind la cât de repede Fenrir pleca spre lac, urmat de Nathaniel și de Mago. „L-ai învățat bine se pare. Nu degeaba ți-ai dat fata după el,” murmură titanul gheții.

„Cel care mi-a dat fata, fără voie, ești tu, tată. Dar asta e o altă discuție pe care-o v-om avea foarte curând. Nu știu însă cât de bună v-a fi pentru tine,” și Boor se îndepărtă de Island, pornind spre cai, căci Boor adora să petreacă ore în șir în compania cailor, mângâindu-le coama și simțind al lor devotament suflând spre el prin toți porii.

„Se pare că te-a certat pentru „nunta” Sephirei,” îl tachină Dike pe Island, apropiindu-se de el și privind spre Boor și spre cai așa cum făcea bunul său prieten.

„Ai văzut cumva cerul scăpărând?”

„Încă nu. De ce? Trebuia?”

„Aga, iar dacă n-ai văzut înseamnă că Boor încă nu s-a răzbunat, iar pe mine nu-ș de ce începe să mă mănânce brusc pielea: semn rău se pare,” spuse el în glumă și se apropie de roca pe care ședea Nathaniel. Apoi se așeză pe iarbă, lângă rocă, privind cerul apusului, frumos colorat cu raze roșietice.

Dike privi timp de câteva secunde spre el, apoi zâmbi melancolic, ca într-un final să pornească spre Boor, căci el și zeul vântului aveau totuși ceva în comun: dragostea pentru cai.

***

Legănând-o ușor în brațe, în timp ce Bestla se prefăcea încă adormită și „se prefăcea” nu era deloc întâmplător, căci ai ei ochi clipeau ușor, iar acel clipit putea fi observat doar de Samaya și Zeal, pe care Bestla niciodată nu le putuse înșela. Apoi, Arion se opinti brusc și-o aruncă pe Bestla în apă.

„Ia, tu…” strigă brusc Bestla, înainte să fie înghițită de ape, iar asta o făcu pe Zeal să râdă zgomotos: „am știut eu că nu doarme,” murmură ea fericită.

Sephir însă își încrucișă brațele pe piept și strâmbă din nas: „sunt iarăși singura pe care a reușit s-o înșele, frumoasa noastră adormită?”

„Așa se pare. De fapt pe tine e foarte ușor să te înșele lumea. Chiar și lupul a făcut-o de a reușit să te ieie de soție. Ce belea pe cap și-a luat sărmanul,” dădu Zeal ușor din cap, tachinându-și sora.

„Și… cine ți-a spus ție că-i belea pe cap și nu dulce povară?” rosti Fenrir drăgăstos, îmbrățișându-și soția pe la spate, iar asta o făcu pe Zeal să strâmbe din nas și să murmure nemulțumită: „iubesc îndrăgostiții ăștia să se dea în spectacol. Mai ales în fața muritorilor de foame.”

„De ce a muritorilor de foame? Poți și tu să găsești pe cineva,” o provocă Fenrir.

„De parcă ar fi ușor să găsești pe cineva-n văgăuna asta.”

„Și de ce spui asta? Avem destui bărbați singuri.”

„Da nu mai spune,” șuieră Zeal printre dinți și puse mâinile în șolduri, pregătindu-se pentru o lungă „bătălie” cu Fenrir, căci asta nu era prima discuție de acest gen pe care ce-i doi o aveau de când se cunoscură în urmă cu 13 ani.

„Cum n-avem?! Iaca numai aici sunt doi: Mago și Arion,” iar Zeal strâmbă din nas.

„Pe mine nu mă băgați în trebușoara asta,” murmură Mago. „Nu de alta dar… nu prea iubesc cobrele,” și rânji privind la Zeal, care „sâsâi” la el pe neașteptate și o limbă de cobră trecu pe lângă el, făcându-i pe ceilalți să zâmbească.

Arion se apropie de Mago și-i puse o mână pe umăr, după care șopti: „ai grijă la cobre. Nici nu știi ce vrajă pot arunca asupra ta și poți ajunge a lor… jumă…!”

„Auzi, calule,” șuieră Zeal, „vezi să nu folosesc magia pe spinarea ta, căci…,” dar tăcu și, ridicând brusc mâna în aer, prinse din zbor o sferă de gheață aruncată dinspre lac și, privind într-acolo, o văzu pe Bestla ieșind din ape și privind-o furioasă. „Da, da, am înțeles eu… m-am băgat la bărbat străin,” iar restul începură să râdă.

Numai Samaya privea undeva pierdută, de parcă ar fi preocupat-o ceva. Un sâsâit lângă urechea ei o făcu însă să tresară și apucă brusc cu mâna gâtul unei cobre care, fiind controlată de Zeal, urca pe al ei umăr. „Zeal, ți-am spus că urăsc asta!”

„Da, știu. Lupii și cobrele nu se au la inimă. Dar… ce să-i faci?! Trebuie, căci prietenești cu una.”

Întorcându-și capul spre Zeal, care își puse a ei bărbie pe umărul Samayei, în locul cobrei care dispăruse undeva, Samaya o privi curioasă. „Ce pui acum la cale?”

„Nimic important. Doar mă plictiseam.”

„Iar când tu te plictisești, cineva are de pătimit. Încă țin minte ce-a pățit Sephir la râu, atunci, cu „capcana” ta de lotuși, când Fenrir a văzut-o complet goală, fiind doar un băietan. Atunci tot te plictiseai.”

„Și … am făcut ceva rău atunci? Sunt azi împreună. Numai privește-i… dragostea plutește în aer pe lângă ei,” spuse ea cu gelozie, privind spre Sephir și Fenrir, care încă stăteau îmbrățișați și cochetând în timp ce-și șopteau la ureche. „Ar trebui să mai folosesc trucul cela cu „lotușii” și asupra altcuiva. Cine știe… poate avem altă pereche de îndrăgostiți printre noi,” șuieră ea printre dinți și, după ce privi o clipă în ochii Samayei, privi spre Bestla și Arion, care stăteau față în față, gata să se ia la harță. „Cred că am să încep cu ei. Pe urmă mă opresc la tine și la … cel rămas lângă rocă. Păreți o echipă bună.”

„Încearcă doar și… sigur te împerechez cu Mago,” îi șopti Samaya la ureche, de-o făcu pe Zeal să se strâmbe.

„Putea-i găsi pe cineva mai arătos.”

„De ce? Arată destule de bine și…,” tăcu însă brusc, văzându-l pe Mago la doi pași de ele.

Bărbatul însă glumi: „continuați! Continuați! Nu vă deranjați de mine! Ador când alții mă bârfesc pe la spate … și… nici să nu încerci s-o ațâți asupra mea, că nu răspund de mine.”

Samaya râse și gândi: „de ce am eu impresia că următoarea pereche îs ăștia doi…”

„Pentru că ai dreptate?” auzi ea vocea lui Fenrir în capul ei și când privi spre fratele ei, el doar îi făcu din ochi, dar imediat privi în altă parte, căci Zeal putea prea bine auzi vocea lor telepatică, însă ei se pare că cam uitaseră de alta.

Apoi, bărbații aburcară fetele pe umăr și porniră cu ele spre ape, adică Fenrir pe Sephir și Arion pe Bestla, căci Zeal doar privi furioasă spre Mago, când acesta se mișcă din loc: „numai încearcă și jur că nu mai ieși de acolo.”

El doar ridică din umeri și-și scoase cămașa, revelând un trup bine făcut. Apoi se aruncă singur în ape.

Zeal se încruntă însă: ar fi vrut ea ca el să n-o asculte, dar totuși… prea m-ai era ea acră din fire. Așa că se așeză jos, îmbufnată ,și-și încrucișă mâinile pe piept, privind țintă la ape, iar asta o făcu pe Samaya să râdă în hohote.

***

Mișcând încet un fir de iarbă pe care-l avea între dinți, în timp ce era așezat pe un covor verde din aceeași specie cu firul pe care-l molfeca ușor, Island se uită îndelung la zarea îmbobocită a apusului.

Nataniel era în dreapta lui, așezat pe rocă, și privind undeva aiurea la aceeași depărtare îmbobocită. Fu trezit însă din a sa melancolică visare când auzi râsete venind dinspre lac.

„Se parcă că măcar alții se distrează,” murmură el.

„Și pe tine cine te ține să nu te distrezi și tu?” îl întrebă Island, tot cu ochii la zare.

„Inima,” răspunse Nathaniel abătut. „Nu știu de ce, dar de fiecare dată când cineva moare și-l lăsăm în urmă, simt un mare gol pe suflet, iar apoi o mare greutate, de parcă ceva m-ar apăsa pe piept.”

„Vorbești de Marry?”

„Aga.”

„Dar … pe fata aceea nici măcar n-ai cunoscut-o! Da, știu că a fost totuși un om, dar … cum poți fi trist pentru cineva pe care l-ai văzut doar odată și care și atunci nu era în viață?”

„Nu pentru ea sunt trist, ci pentru povestea din spatele ei.”

„Poveste? Ce fel de poveste?”

„Nu știu. De fapt nici nu știu de ce a murit acea fată, dar totuși, simt că are și ea o poveste: una tristă de a sfârșit așa - fără viață și îngropată printre străini. De fapt nimănui nu i-aș dori un astfel de final.”

„Aici totuși te înșeli, tinere. Fiecare din noi are finalul pe care-l merită,” spuse Island, fără să-l privească. De fapt, tot timpul cât vorbise, Island nu-l privise deloc pe Nathaniel. Tânărul însă-și aruncase de câteva ori ochii spre el.

„De ce spuneți asta, titane Island?

„Pentru că e adevărul. Și… chiar dacă titanii se cred invincibili, eu tot cred că v-or avea și ei un final. Ce final însă, doar Moirae știu.”

„Dar … din câte știu titanii au puterea de a le face pe Moirae să vorbească. Dacă titanii vor pot afla viitorul și împiedica a lor cădere.”

Pentru prima dată Island îl privi pe tânăr: „iar aici te înșeli, tinere. Ceea ce spui tu e doar ceea ce cred oamenii despre noi. Însă, noi nu avem astfel de puteri. Da, recunosc, dispunem de puteri magice și creăm lucruri sau le distrugem, dar totuși… fiecare are o limită, fiecare are o funcție și fiecare din noi trăiește atâta timp cât este nevoie de el în acest univers.”

„Iar după aceea?”

„După aceea … probabil pornim și noi pe calea spre Aeon. Să fiu sincer nu știu … nu m-am gândit niciodată la asta. Dar se pare că trebuie, căci încă nu cunosc răspuns la toate întrebările, în special la cele ale oamenilor.”

Nathaniel zâmbi și privi la ale sale mâini trudite: „de fapt, nici noi, oamenii, nu știm răspuns la ale noastre întrebări. Și asta că le căutăm de veacuri.” Apoi, el ridică privirea și se uită în ochii lui Island, care privea țintă la el, dar nu cu reproș sau cu ură, ci cu bunătate, asemeni unui părinte ce-și privește copilul.

„Atunci mergi la acel lac și află răspuns la întrebările care te macină pe tine, băiete, căci nu-i bine să trăiești cu ele în suflet.”

„Să aflu răspunsuri? La lac? Cum?”

„Pentru că acolo se află Samaya, iar ea-ți poate da răspuns la aceste întrebări folosindu-și magia. Așa că ascultă a mea povață și mergi într-acolo sau ve-i regreta pe urmă tot restul vieții.”

Spunând asta, Island se ridică de jos și se apropie de Dike și Boor, care continuau lângă cai. Apoi, privi spre Nathaniel care continua încă așezat pe rocă.

„Ce i-ai spus acelui tânăr de l-ai lăsat atât de abătut?” întrebă în glumă Dike.

„Adevărul, iar dacă-mi ascultă sfatul se pare că dacă scăpăm de acest război îți ve-i mărita măi Dike fata.”

„Asta o știu de mult,” spuse Dike zâmbind, iar asta-i făcu pe Island și Boor să se privească neînțelegând ce avuse titanul în vedere. „Pe băiatul cela îl cunosc de când era de-o șchioapă. Mi-a fost dat să-l salvez odată, căci soarta mi-a îndreptat pașii într-acolo, când el era în pericol: căci trebuia atunci să salvez sufletul pereche al Samayei.”

Dike privi apoi în urma lui Nathaniel care într-un final se ridică de pe rocă și porni spre lac. Apoi titanul zâmbi cu bunătate și spuse pentru el: „vă binecuvântez, dragii mei, căci vreau ca măcar voi să cunoașteți o viață ce e iubirea.”

***

Singuri, în apă, până la brâu, Nathaniel și Samaya stăteau față în față și se priveau în ochi, în timp ce mâna tinerei se odihnea pe pieptul bărbatului, care-o privea de parcă ar fi privit un înger.

„Ești sigur de asta?” îl întrebă Samaya, ațintindu-și privirea în ochii lui.

„Nu, dar titanul Island are dreptate: dacă nu fac asta pot regreta pe urmă.”

„Atunci… să aflăm răspunsurile pe care le-ai căutat mereu,” spuse Samaya și zâmbi trist.

Buzele ei începură apoi să șoptească cuvinte stranii, necunoscute bărbatului, dar asta nu-l sperie, căci lângă ea simțea o mult prea stranie liniște. Apoi, Samaya închise ochii și apele în jur începură să tremure și să crească în volum când de jur împrejurul lor se ridicară oglinzi ce reflectau splendid lumina apusului.

În reflecția aceea de roșu cărămiziu, apele păreau că prind viață, iar curând trupurile Samayei și al lui Nathaniel fură complet acoperite de ele.

Nathaniel își veni în fire când era deja în adâncuri, cufundat într-un întuneric abisal și asta-l făcu să reacționeze brusc, căci își aminti de momentul din copilărie când fu pe cale să se înece. Privi speriat în jur, dar peste tot era întuneric.

Atingându-și mână de mână se minună să le vadă iarăși mici și înțelese că intrând în ape se văzu forțat să-și înfrunte frica pe care o purta adânc în suflet, de când era încă copil: frica de adâncuri, o frică pe care mereu o ocolise, așa cum ocolise apele, dar de care uitase atunci când o văzuse pe Samaya pentru prima dată, amenințată de moarte din două părți: de mistrețul care-o pândea s-o atace sau dacă sărea în apă, înghițită să fie de ele și trasă în adâncuri.

În cele din urmă căzură amândoi în ape, iar după acea întâmplare, frica din sufletul lui reveni la viață, la fel cum reveniră și coșmarurile. După acea zi însă avea somnul mereu zbuciumat și în somn vedea mereu o imensă clepsidră luminată, în ape adânci și reci, a cărei lumină se estompa ușor. Și, când lumina clepsidrei se estompa de tot, se trezea speriat și transpirat tot, dar oricât nu se întrebase pe sine și pe bătrânii neamului său ce ar însemna clepsidra din ape nimeni nu-i putu da un răspuns.

Acum însă, fiind din nou copil: Nathaniel cel de-odinioară, simți că acele vise erau mai mult decât vise. Așa că, fără să vrea, duse mâna la piept și-l atinse și auzi apoi în jur un ticăit de ceasornic și mai simți el de parcă rotițele unui ceas ar fi început să se miște adânc în interiorul lui.

După ce gongul, care începu deodată să se audă în ape, bătu de 12 ori, o lumină orbitoare fu văzută în fața lui, iar asta îl făcu pe băiat să privească cu atenție în jur, căci ceva îi spunea că în sfârșit își v-a aminti complet evenimentele pe care el le trăise mic fiind și pe care se pare că le uitase, cel puțin mare parte din ele.

La început lumina văzută de copil arăta ca o crăpătură luminoasă în ceva întunecat. Apoi crăpătura ceea deveni tot mai mare și mai mare orbind totul în jur. După care el văzu cum se conturează mai întâi partea de sus a unei clepsidre, apoi partea de jos.

Acea clepsidră, ce luă formă în fața lui, era complet aurită și luminată puternic, însă… în interiorul clepsidrei era complet gol, iar asta-l minună, căci la sigur văzuse atunci, când era mic, cum nisipul se scurgea în clepsidră. Acum însă mai lipsea ceva: ceasul cel mare, fără ace.

„De ce așa? De ce acum diferă imaginea de al meu vis?” se întrebă Nathaniel-copilul, cu vocea bărbatului.

„Căci ceea ce ai văzut atunci a fost realitatea vremurilor de altă dată,” auzi Nathaniel vocea lui Jar, venind dinspre clepsidră, dar abia după câteva clipe de privit țintă la sticla clepsidrei îi fu dat băiatului să o vadă pe Samaya, în interiorul ei.

Ea însă nu era speriată și nici n-arăta de parcă ar fi fost închisă acolo. Ci din contră: părea că intrase în borcanul propriului destin. Mai mult decât atât: Samaya arăta oarecum diferit - avea părul alb, precum îl avea Jar, și hainele purtate de ea acum erau diferite de cele pe care fata le purta când ei începură ritualul.

„Samaya?” șopti Nathaniel.

„Așa e. Cea pe care o vezi acum e Samaya, cea care are puterea de a atinge clepsidra timpului și de a opri timpul dacă e necesar,” răspunse vocea lui Jar, venind dinspre Samaya.

„Dar… de ce eu văd asta și de ce aud rotițele ceasornicului în pieptul meu?”

„Pentru că tu ești jumătatea clepsidrei. Al ei mecanism ce-o poate mișca și-o poate face să funcționeze, precum poate face din nou nisipul clepsidrei să curgă în fluxul său normal, căci acum 13 ani, când tu ai căzut în ape, iar Samaya a început să vorbească, clepsidra s-a oprit, iar nisipul a dispărut.”

„De ce? Nu înțeleg.”

„Pentru că atunci s-au unit trei puteri: cea a lupilor, cea a vulpilor, și cea a oamenilor. Cu alte cuvinte: s-a unit forța întunericului cu forța luminii, iar tu ai fost granița dintre ele - puterea oamenilor și cei ce Balansează adevărul și minciuna.”

„Însă…”

„Cum să faceți din nou nisipul să curgă?”

„Da… căci nu cred că Samaya sau restul celor implicați în acest război știu răspuns la această întrebare.”

Jar râse. „Nimeni nu știe răspunsul la această întrebare. Nici măcar eu, care-s gardianul Balanței Vremii - Jar. Singura care știe adevărul e Balanța, iar când ea v-a fi găsită și restaurată, atunci și Balanța v-a găsi calea să facă din nou nisipul să curgă în această clepsidră și să întoarcă timpul la ritmul său.”

Mâna Samayei-copila, prinse haina băiatului și-l trase din ape, iar clepsidra și restul dispăru.

Revenit la suprafața apei, Nathaniel-bărbatul, văzu cu uimire că totul în jur era destul de calm, precum apele erau calme și că oglinzile din jur dispărură, iar soarele era deja dispărut: numai câteva raze roșii se mai vedeau dogorind cerul nopții.

Cu toate acestea însă, Nathaniel văzu că el era complet ud, de parcă ar fi fost sub ape cu adevărat. Privi confuz în ochii Samayei: „așa e. Ceea ce ai văzut acum a fost real. Te-ai întors în timp și… ai fost din nou sub ape.”

„Dar… cum ai reușit asta? Credeam că puterile tale nu sunt atât de mari încât…”

„N-am făcut eu asta, ci Jar … Spiritul Balanței Timpului. Eu sunt a sa formă umană pe pământ, iar faptul că eu am în mine puterea de a opri timpul, când am atins rotițele Ceasornicului Vremii ce se ascund în tine, l-am trezit pe Jar și el ți-a arătat adevărul.”

„Dar … el n-a reușit să-mi spună despre ceasornic și de ce eu am fost ales…” își aminti însă cuvintele lui Jar… „pentru că tu ești jumătatea clepsidrei…”

„Nu poate fi…” murmură Nathaniel.

„Ce anume?”

„V-om afla acum,” spuse el și, apucând-o pe Samaya în brațe, o sărută prelung, dar chiar dac-o luă prin surprindere, Samaya nu se opuse, căci vraja din ea, alături de cea a sufletului pereche, se împreunară și nu aveau cum să fugă una de cealaltă.