Șoaptele ademenitoare ale pădurii se auzeau pretutindeni: în foșnetul frunzelor, în adierea vântului simțită pe piele, în ciripitul duios al păsărilor din înalturi, dar cel mai bine acele șoapte se auzeau în jurul lui Tenebre, în timp ce ea înainta încet prin Pădurea Rophion.

Decise să vină acolo după discuția pe care o avuse cu Coallar, care-i spuse că fiul lor, Mannar, e în pericol și că ar fi o idee mult mai bună să-l găsească și să-l salveze întâi pe el, în loc să lupte pentru un imposibil: salvarea lui Eris.

Pentru prima dată, în cele câteva mii de ani de când se cunoșteau, Tenebre și Coallar coinciseră în ceva, căci de cele mai multe ori ale lor vizite se terminau în certuri, datorită firilor lor vulcanice care izbucneau în vâlvătăi și magmă fierbinte, la propriu, atacându-se unul pe celălalt.

Așa a fost de când se știe. Mai bine zis așa a fost de când Tenebre l-a cunoscut pe Coallar, în urmă cu 2 mii de ani. Era o zi ploioasă, acea zi când cei doi s-au cunoscut, cu fulgere groase spintecând în întregime cerul. Dar asemenea zi, încărcată de energie neagră și înconjurată de furtună distrugătoare, nu era ceva care s-o sperie pe Tenebre. Ba mai mult: ea adora astfel de zile, căci o făceau să se simtă cu adevărat vie, o umpleau de putere și-i dădeau speranța că într-o zi adevărata putere a Universului, Themis, o v-a alege pe ea drept stăpână a ei și astfel ea, Tenebre, v-a controla totul în jur.

Trăia deja de două decenii pe Pământ, dar încă nu putuse găsi sursa Puterii Magiei Negre și asta că o căutase zile de-a rândul, dedicându-se în întregime acestui fapt. Dar, oricât de multă putere și timp nu dedicase acestui lucru, puterea părea că se îndepărtează tot mai mult și mai mult de ea, iar Tenebre simțea asta în vibrația ciudată a aerului din jur și în special în schimbarea vertiginoasă a norilor grei pe cer.

Apoi, acel schimb de energie se mai simțea în șoaptele naturii, care-i reaminteau mereu lui Tenebre de gândurile și dorința lui Eris: „găsește diamantul negru! Domină-l și astfel ve-i avea puterea întunericului de partea ta!” auzise ea nu doar o dată vocea lui Eris, vorbindu-i, dar acel diamant părea că se ascunde de ea, parcă controlat de o proprie putere sau mai bine zis mai exista acolo un suflet la fel de întunecat ca al ei care dorea aceeași putere ca și ea.

Și-l află cine-i. În acea zi ploioasă, când decise să-și scalde trupul în apele vertiginoase și încărcate de păcate ale râului Maranam.

După ce înotă în adâncurile apelor, bucurându-se din plin de a lor răcoare înfiorătoare, simțind energia apelor Morții pătrunzând adânc prin a ei piele și umplând-o de o dorință arzătoare, a cărei sursă încă n-o înțelegea, Tenebre decise în sfârșit să iasă la suprafață și să ia o gură de aer. Deasupra apei însă, fiind cu spatele la mal, simți ochi privind-o. La început privi într-acolo doar cu coada ochiului, dar din cauza vizibilității reduse, decise să se întoarcă cu tot trupul spre mal.

Pe mal însă nu era nimeni, dar chiar și așa simțea din plin prezența cuiva acolo. Așa că decise totuși să iasă din ape și să se apropie de copaci. În timp ce mergea prin apă însă, cu materialul rochiei negre, de satin, ce-i acoperea trupul și care i se lipise complet de pielea udă, Tenebre simți o stranie vibrație pe piele. Se opri locului și trase aer în piept, iar intensitatea acelei atingeri dulci o umplu de o stranie dorință. Închise brusc ochii și lăsă capul pe spate, dornică parcă să trăiască la maxim fiecare senzație simțită, în timp ce atingerea imaginară a cuiva, pe fiecare centimetru al pielii ei, o făcea să înnebunească.

A ei dorință culmină în momentul în care cerul crăpă, înjunghiat de un fulger imens, și un oftat prelung, de plăcere, ieși din gâtlejul lui Tenebre. Apoi, ea deschise ochii și privi în zare și abia atunci îl zări pe Coallar, stând pe mal.

De fapt, la început, îi simți doar energia, a cărei vibrații se colorau într-un fum negru. Apoi, din neant, se contură și trupul regelui Cărbune. El stătea pe mal, cu mâinile la spate, cu capul plecat ușor și privind în pământ, deși ai lui ochi erau închiși. Dar, chiar și așa, Tenebre simți ceva ciudat la ea și când privi la al ei trup, văzu rochia neagră devenind deodată transparentă, revelând naturii furioase din jur frumusețea goliciunii propriului trup.

O mișcare prin spațiu și Coallar ajunse în ape în fața lui Tenebre. Cei doi stătură așa timp de câteva secunde: el, cu ochii închiși, adulmecând zarea. Ea, complet dezgolită în fața lui, așteptând continuarea, căci ceva îi spunea că această uniune v-a fi extrem de benefică pentru ea și că nu ar trebui să fugă.

„În sfârșit!” auzi ea apoi vocea lui Coallar, chiar dacă el nu-și mișcă buzele să-i vorbească, dar totuși a sa voce nu era telepatică, ci auzită perfect în jur. „În sfârșit ne cunoaștem și putem unifica El și Ea al lumii întunericului,” spuse Coallar, deschizând brusc ochii și privind în ai ei ochi negri ca smoala, arzând de dorință.

Ale lui mâini o îmbrățișară: de fapt una îi apucă strâns capul, susținându-l, iar cealaltă i-o strecură pe la spate, apropiind-o de el.

Tenebre zâmbi și-i privi buzele. Apoi șopti: „te simt de mult. Dându-mi târcoale. Rotindu-te prin preajmă, dar nicicând nu ți-am văzut chipul. De ce?”

„Pentru că nu era momentul!”

„Momentul? Pentru ce?”

„Pentru a culmina a noastră pasiune ce ne arde,” spuse el, înclinând ușor capul și zâmbind ștrengar. Apoi, el închise ochii și buzele lui sărutară flămând ale ei buze.

Tenebre, chiar dacă nu era experimentată în ale dragostei, știa prea bine ce să facă în astfel de momente: ale ei brațe se încolăciră în jurul lui, rochia dispăru undeva în ape, lăsând goliciunea completă a trupului ei, răcorit de apele Maranam și înfierbântat de săruturile încinse ale regelui Cărbune, să facă mai frumoasă zarea, ca mai apoi cei doi să dispară sub ape, pentru a culmina a lor pasiune.

Multe luni după aceea, Tenebre dădu naștere lui Ahi. Însă, ambii părinți nu simțiră în acel copil vibrația puterii de care ei aveau nevoie. Dar chiar și așa nu-l abandonară în voia sorții, ci-l crescură, chiar dacă-l puseră la grele încercări de-a lungul timpului.

Dar, chiar și așa, cu ura crescândă a tatălui pentru el, care nu simțea în Ahi moștenitorul demn la care mereu visase, Ahi crescuse puternic și falnic și făcuse față cu brio tuturor încercărilor, dar asta nicidecum nu-l satisfăcea pe Coallar.

Tenebre însă, spre deosebire de soțul ei, nu simțea ură pentru copil: doar indiferență. La început, bebeluș fiind, ea avu grijă de Ahi atâta cât să supraviețuiască. Însă nicicând nu-l înconjură cu dragoste de mamă. Mare fiind deja, ea descoperi în el însă un aliat: împotriva lui Coallar, care devenea pe zi ce trecea tot mai nebun și mai nebun, orbit de o putere imaginară, la care doar visa, dar la care nu putea ajunge.

Din această cauză Coallar și puse ochii pe Titanida Zăpezii și Gheții, Inlan Diar. Pe ea însă n-o seduse astfel cum o seduse pe Tenebre: în ape sau undeva în sânul naturii. Pe ea o avuse în urma unui pact: el, se angaja să nu atace niciodată Tărâmurile Gheții. Ea, trebuia însă să-i fie soție ori de câte ori el își v-a dori asta. Dar, cu toate că ambii aveau un pact comun, fiecare din ei își dorea ceva pentru el: un copil.

Și deși aceasta putea fi numită tot dorință comună, fiecare visa la asta în propria formă: Inlan Diar își dorea un demn urmaș, plin de bunătate față de natură, dar destul de puternic încât să se poată baza pe el în caz de nevoie, în timp ce Coallar își dorea un moștenitor nemilos, crud, ursuz și capabil să distrugă totul în jur, la dorința părintelui lui.

Nașterea lui Island însă înclină Balanța nu în partea lui Coallar, care, văzând cum arăta al său fecior: complet alb și în jurul căruia plutea Magia Albă și Bunătatea, răcni ca apucatul și vru să ucidă pruncul, dar acesta fu înconjurat de pereți groși de gheață, pe care puterea copilului îi formă în jurul lui, ca să-l protejeze, iar acea gheață nu-i stătea în putere lui Coallar s-o distrugă. Apoi, vru s-o rănească pe tânăra mamă, dar însuși pactul propus și semnat de el îl împiedică să facă asta, căci imediat ce în mâna lui apăru o lance de foc pe care vru s-o înfigă în pieptul lui Inlan Diar, a sa mână tremură puternic, iar lancea de foc fu acoperită de gheață, iar el îngenunche în fața propriei sale soții, care stătea mândră în fața lui, privindu-l de sus, ca o adevărată regină a iernii.

„Ai uitat pe al cui tărâm te afli, rege Coallar. În Ținutul Gheții sunt unica stăpână, iar aerul din jur mi se supune mie. A ta îndrăzneală, de a aduce focul în acest regat al albului, te poate lipsi de tot ce ai mai scump,” îi vorbi ea cu asprime.

Îngenuncheat și cătrănit, Coallar răcni cât îl ținură bojocii: „m-ai înșelat, tu, regină vicleană!”

„Te-am înșelat? Eu? În ce mod?”

„Ai născut un fiu care…”

„…care nu-ți seamănă, dar totuși am născut un fiu, așa cum ne-a fost pactul. Prin urmare al nostru tratat e acum încheiat și semnat nu doar cu sânge și putere, ci și cu viață: suflarea copilului născut din ale noastre suflete, iar asta nu-ți dă dreptul să încalci cuvântul dat, Coallar. Așa că ține minte ale mele cuvinte: nicicând să nu mai îndrăznești să ridici mâna asupra mea sau asupra fiului meu cu gând să ne iei viața sau să ne rănești sau jur că din rege cărbune, încărcat cu răutate și foc, ve-i ajunge o simplă legendă spusă de oameni și știi că am acum această putere s-o fac. Iar acum: dispari din ochii mei!”

O mișcare ușoară a mâinii ei făcu ca Coallar să dispară din palatul de gheață și fu aruncat cât colo în aceeași poiană care avea ulterior să devină Poiana Ahilar-ului.

Cătrănit și îngenuncheat, Coallar decise să caute alinare și o găsi în brațele lui Tenebre, care nouă luni mai târziu dădu naștere unui al doilea fiu comun, iar acest al treilea fiu al regelui Cărbune fu în sfârșit ceea ce el își dorea: urmașul perfect.

Iar el turnă otrava sufletului lui asupra copilului și-l înrăi atât de tare încât acesta deveni complet singuratic, plin de resentimente, și mereu în căutare să ucidă pe cineva.

Și primul asupra căruia Mannar își vărsă ura fu fratele său mai mare, dar Ahi învățase în timp să se apere, așa că puterea lor devenise oarecum egală, iar niciunul nu-l putea învinge pe celălalt. Dar asta nu însemna că ale lor lupte încetară. Nu, ele deveniră și mai intense, iar asta era desigur trebușoara lui Coallar, care șoptea mereu la urechea lui Mannar: „ucide! Învingeți frații și ve-i fi pe veci unicul stăpân,” iar ale lui cuvinte își avură efectul scontat, căci după Ahi urmă Island cel care se văzu forțat să facă față atacurilor fratelui mai mic.

Mannar însă era neputincios în regatul gheții și asta se datora pactului lui Coallar cu Inlan Diar, căci forța pactului se răspândise și la al lui urmaș, iar când regele cărbune în sfârșit înțelese asta, răcni ca apucatul, dorind distrugerea a tot ce-i viu în jur.

Dar nebuniei lui îi veni sfârșitul, când într-o bună zi Mannar dispăru și nicicum nu putură da de el, iar asta deja era otravă pentru sufletele ambilor părinți.

„Ani și ani de zile căutându-te și neputând da de tine,” murmură Tenebre, care-și amintise cele de mai sus, în timp ce înainta prin Pădurea Rophion, căci acea pădure avea puterea de a o reîntoarce în trecut și de a-i zgândări rănile cele mai dureroase. „Dar, fiule, îmi poți auzi vocea? Ai mei ochi de-i vezi, ce-ți spun ei? Oare-ți vorbesc?” dar răspuns nu primi nici măcar de la vânt sau de la ecoul care sălășluia în jur.

Ajunse în cele din urmă la marginea pădurii și privi zarea: peste tot în fața ochilor ei se întindea Valea Tăcerii, acoperită de iarbă verde și deasă, cu flori parfumate crescute printre firele de iarbă, dar tăcerea apăsătoare ce se auzea în acea vale era ceva ce-o făcu până și pe Tenebre să tremure: „Maranam!” șopti ea în cele din urmă, zărind în depărtare un cal negru apropiindu-se galop de ea, iar pe acel cal ea văzu un călăreț îmbrăcat complet în negru, cu glugă pe cap, dar … acel călăreț nu avea o față.

Tenebre se dădu speriată înapoi și brusc căzu la pământ, căci recunoscu ceva în acel călăreț, ceva ce ea nu știuse mai înainte, dar care totuși îi apăsa inima și-i făcea sufletul să sângereze: pe fruntea acelui călăreț se afla un diamant negru strălucitor.

Deși era o fire care nu se temea, Tenebre totuși se ridică de jos și fugi cât o ținură puterile, căci simți pentru prima dată moartea călcându-i pe urme, în timp ce vocea ei se auzea strigând pretutindeni: „nu, Moarte! Mannar nu poate fi Maranam!”

***

CU O MIE DE ANI ÎN URMĂ. ZIUA DISPARIȚIEI LUI MANNAR

Fornăind nemulțumit din nări, cum făcea de obicei când pierdea o luptă, Mannar părăsi grota lui Coallar și merse unde-l duceau picioarele, căci voia nu-ș de ce să părăsească acele locuri și trebuia să facă asta cât mai curând.

Se luptase din nou cu Ahi, în grotă, dar ca întotdeauna nu-l putuse învinge, deși Ahi termină acea luptă complet însângerat, îngenuncheat în fața părintelui lui care, în loc să fie fericit că Ahi avea acum o putere la fel de mare ca Mannar, doar îl privi cu dispreț și, privind în altă parte, îl alungă. Ahi nu așteptase o a doua invitație și dispăru brusc, teleportându-se.

Văzând asta, Mannar, care stătuse într-un colț cât Ahi stătuse în fața părintelui lor îngenuncheat, se văzu forțat să plece, căci simți el că ura arătată de Coallar față de Ahi, de fapt se datora incapacității lui de a-l învinge pe al său frate mai mare, iar ceea ce-și dorea cel mai puțin în acele momente era să audă o nouă porție de predici, auzite de la Coallar, despre cum ar fi trebuit el să lupte ca să învingă.

Odată Coallar chiar îl pălmui, când Mannar îndrăznise să-l sfideze, spunând: „dacă ești atât de bun la a da sfaturi, de ce să nu le și urmezi? Luptă tu în locul meu!” După acea palmă însă deveni mai cumpătat.

Se hotărî în cele din urmă să meargă la râul Maranam și să-și răcorească trupul înfierbântat, căci Ahi avea mai nou obiceiul neplăcut de a folosi focul în orice, iar asta ardea ca naiba, lăsând pe pielea lui Mannar răni adânci. De data asta avea chiar o mică rană de arsură pe frunte, după ce un cărbune încins, aruncat de Ahi din peretele grotei, îl nimeri pe Mannar drept între ochi, iar Mannar își răsplăti fratele pentru această îndrăzneală cu doi pumni zdraveni, sub formă de două baroase: una în moalele capului și alta în piept, fapt ce-l făcu pe Ahi să scuipe sânge.

Mannar scuipă și el în lături, cu greață amintindu-și despre asta, iar saliva, nimerită pe petalele unei flori de violetă, o arse complet, transformând-o în cenușă. Astfel Mannar simți apoi o stranie energie, căci a lui îndrăzneală de a răni nevinovata violetă înfurie natura, iar copacii din jur începură să vorbească în limba lor antică.

Fiul regelui cărbune se opri brusc locului și privi în jur, înfuriat, căci până și natura decise să fie în acea zi împotriva lui. Însă deveni curios când din șoaptele acelea antice, ca de vrajă, se stârni brusc o furtună în jur. „Trebușoara lui Island?” se întrebă Mannar, dar curând alungă acea idee, căci vântul nu era încărcat cu gheață, ci cu magmă fierbinte. „Răul? Dar al cui?”

Apoi el auzi un ropot ciudat, crescând tot mai mult în intensitate, venind dinspre râu, iar asta îl făcu la început să-și întețească pasul, apoi să fugă spre ape. Pe malul râului însă rămase parcă încremenit, de încântare: totul în jur plutea în aer, mișcat parcă de o stranie forță: firele uscate de iarbă, frunze uscate, pietrele ridicate de la pământ, diverse obiecte uitate ici și colo. Însă, văzu, adăpându-se lângă ape un mare și un frumos cerb, ce nu păru deloc speriat de cele întâmplate în jur, de parcă toată acea stranie senzație simțită era ceva obișnuit, dacă nu considerată rutină zilnică.

Brusc Mannar simți dorința să ucidă și rânji. Scoase un cuțit pentru vânat de la brâu și-l strânse cu putere în mână. Apoi porni furișat spre apă, cu gând să prindă cerbul pe nepregătite. Cerbul însă continuă să se adape liniștit și nu reacționă decât când Mannar era la doar doi pași de el. Vru abia atunci să fugă, dar Mannar îl prinse de picior și-l trase spre el. Cerbul strigă ca din gură de șarpe și lovi cu copita din urmă, cea liberă, peste gura lui Mannar, însângerându-i buzele, dar asta nu făcu decât să-l înfurie pe Mago cel rău, care-și folosi toată forța de care era capabil: trase dintr-o mișcare cerbul spre el, mâna i se încolăci întâi în jurul gâtului, apoi îl apucă de coarne și-i dădu capul pe spate, timp în care avea lama cuțitului între dinți. Apoi, cu o mișcare aprigă, Mannar tăie gâtul cerbului, lăsându-l ulterior să agonizeze lângă râu.

Încă îngenuncheat, lângă apele râului, Mannar își privi mâna însângerată și rânji de plăcere. Apoi simți gustul sângelui nevinovat pe vârful limbii după ce atinse una dintre picăturile ce se scurgeau de pe lamă. „Gustos!” mârâi el, dar deveni brusc atent când apele râului începură iarăși să vuiască. Apoi văzu cum la mijloc de râu apele începură să se miște vertiginos, de parcă sub apă se formase o tornadă. Apoi, din gâtlejul acelei tornade țâșniră în sus apele, de parcă ar fi fost un gheizer, iar deasupra apelor ridicate se rotea încet în aer un diamant negru.

Mannar, privind ca fermecat la acel diamant, se ridică în picioare și șopti: „ademenitor! Apetisant! Al meu! Trebuie să-l am!”

„Dacă vrei să-l ai atunci trebuie să renunți la tot și să te supui mie,” auzi el vocea lui Eris vorbindu-i, dar el nu știa cine e și nici nu-i păsă, ci doar rânji de plăcere și dădu din cap în semn de aprobare. „Atunci, fie cum îți dorești!” mai spuse Eris și diamantul își opri mișcarea, de parcă ar fi fost înghețat. „Tu ai vrut-o!” spuse iarăși Eris și al ei râs isteric se auzi pretutindeni. Când însă ecoul acelui râset dispăru în neant, diamantul negru țâșni din al lui loc și i se prinse lui Mannar de frunte, căci rana pe care o avea acesta era proaspătă, iar răul se prinde mereu acolo unde e carne vie.

Mannar suspină înnebunit și lipsit totodată de puteri. Îngenunche din nou și-și plecă capul pentru câteva clipe, după care-l ridică și cu ochi pierduți privi înainte. „Maranam, de azi înainte sunt al tău supus,” rostiră ale sale buze, el se ridică în picioare și se afundă în ape, practic în același loc unde Tenebre și Coallar se uniră în cuplu, mult înainte de nașterea lui, căci ceea ce nici Tenebre, nici Coallar nu știau era că în locul în care ei își consumară dorința, se afla de fapt ascuns și diamantul puterii, care se hrănise din a lor putere și așteptase până când din al lor pântec se v-a naște un urmaș pe care-l să-l supună și care să-l scoată mai apoi din ape.

Când noaptea se lăsă peste acele locuri, Mannar ieși din nou din ape. Avea atunci chipul de diavol care-o ucise pe Samandra și de care toți se temeau. Ca mai apoi să pășească dincolo de apele râului Maranam și să se îndrepte spre Pădurea Rophion, la îndemnul lui Eris, ce-i comanda prin vibrațiile diamantului, căci Rophionii erau cei pe care ea voia să-i distrugă.

***

Tenebre încă continua să fugă înnebunită prin pădure, tot cu ochii în spatele ei să vadă dacă Maranam, Îngerul Morții nu vine după ea. Dar oricât nu privea ea în spate, nu vedea decât natura rea din jur ce îngrădea calea celor care-ar fi putut-o urma.

În cele din urmă se opri, când se lovi cu umărul de ceva, dar când privi în față nu văzu nimic. Se minună și se sperie în același timp, căci nu-i mai fusese dat să vadă aer care să blocheze cuiva trecerea.

Întinse mâinile în față și pipăi vidul. Simți ceva rece, subțire, iar când îl apucă în mână își dădu seama că e de fapt o gratie. „O celulă? În vid?” se întrebă Tenebre și mâna ei se mișcă prin fața ei, iar a ei putere alungă mirajul și temnița lui Mannar fu revelată ochilor ei.

„Mannar! Fiule!” rosti ea, privind înnebunită spre Mannar, care stătea așezat, într-un colț al celulei, cu genunchii strânși la piept și lovindu-se ușurel cu capul de gratii.

Tenebre îngenunche rapid, trăgând de gratii, dar nu putu să le rupă. „Mannar! Mă auzi? Privește-mă!” strigă ea, dar Mannar nici nu reacționă. „Poarta! Trebuie să găsesc poarta acestei închisori!” murmură înfrigurată Tenebre. „Dac-o găsesc și-o deschid, atunci Mannar v-a fi liber. Da, v-a fi liber!” și începu înfrigurată să pipăie în jur, dar când ajunse la colțul celulei cubice, nu putu trece la următoarea față a cubului și mirajul dispăru, iar asta o făcu să se agite.

„Nu. Nu. Mannar! Fiule!” șopti ea, dar îi trebui ceva vreme să poată să readucă mirajul celulei în fața ei. Se dădu îndărăt un pas, căci îl văzu pe Mannar brusc, în fața ei, privind-o printre gratii și rânjind diavolește la ea.

„Cine ești tu?” o întrebă Mannar, șuierând cuvintele printre dinți și privind-o țintă.

Lui Tenebre pentru prima dată îi fu teamă de al ei fiu, căci ai lui ochi, privind aiurea și însetați de sânge, erau străini, dar diamantul de pe fruntea lui, pe care se tot ivea reflecția lui Eris, cea întemnițată, o făcu să se cutremure, căci în sfârșit își dădu seama cine de fapt îi răpise fiul: cea pe care o considerase mamă și cea pe care vruse s-o salveze.

„Mamă!” mârâi Tenebre cuvintele, privind țintă spre diamant, dar ale ei cuvinte nu ajunseră la Eris, căci diamantul avea funcție inversă doar: transmitea poruncile lui Eris către Mannar și ea putea vedea împrejurimile doar când îl stăpânea pe el, dar de când el fusese întemnițat, după moartea Samandrei, a lor legătură slăbise.

Eris totuși așteptase în tăcere, căci simțea ea că într-o zi acea temniță blestemată, creată de Lodur și Gaea, în urmă cu 13 ani, v-a fi în sfârșit găsită, iar cu Mannar în libertate, ea avea din nou șansa să triumfe.

În cele din urmă înțelese și Tenebre că Eris n-o vede și n-o aude așa că prinse curaj. Se apropie de gratiile celulei, dar rămase totuși la o distanță destul de bună de ele, încât Mannar să n-o poată ajunge cu mâna, de v-a dori s-o rănească, iar toate acestea Tenebre le simți datorită instinctului ei de supraviețuire.

Cu toate acestea însă, cu toată frica ei față de cel căruia îi dăduse viață, Tenebre privi în ochii lui, iar Mannar îi urmă exemplu. Se priviră așa, minute bune, dar niciunul nu spuse nimic. Abia, într-un târziu, Tenebre vorbi: „Mannar, fiule, spune-mi: despre ce-ți vorbesc ochii mei?”

Mannar rânji: „despre dorința de putere!”

„Și… despre nimic altceva? Despre un trecut pe care…”

El doar dădu din cap că nu. „Eu … nu am un trecut și chiar dacă am avut unul nu vreau să-l cunosc.”

„Dar … de ce? Dacă ai cunoaște…” îl întrebă înfrigurată Tenebre.

„Pentru că trecutul ne face slabi. Din trecut se nasc ale noastre frici și slăbiciuni, iar eu nu-mi doresc să fiu slab.”

„Atunci… ce-ți dorești tu, fiule?” îi spuse Tenebre și pentru prima dată vocea ei fu capabilă de blândețe.

„Libertate. Am nevoie de libertate și celui care v-a reuși să mi-o dea… îi v-oi fi veșnic recunoscător…” și ai săi ochi priviră adânc în ochii ei, transmițând un mesaj, iar după ce ea-l primi, încuviință din cap și dispăru undeva, iar în spatele ei dispăru și mirajul, ascunzând din nou celula lui Mannar, care se întoarse înapoi în colțul său dintre gratii, așteptând liniștit libertatea.