Oamenii Siar-ului în sfârșit îndrăzniră să-și reia rutina zilnică după ce multe zile de-a rândul stătură ascunși în străfundurile grotei lor de teamă ca nu cumva Yātrīkar să se întoarcă și să-și verse întreaga furie asupra lor sau cea numită copia Samayei, Mayar, să nu le afle locul de ascunziș și astfel să-i de-a de știre lui Tenebre, care iarăși îi putea trimite pe Yātrīkar asupra lor.

Era un soare ciudat sus pe cer, iar asta o făcea pe Samaya să-l privească îndelung. Yellen, care tocmai sosise de la râu de la spălat haine, încă cu coșul greu cu albituri umede în mâini, văzu îngrijorarea de pe fața Samayei și se apropie de ea. „Se întâmplă ceva?”

„Așa se pare. Soarele e palid azi, deși pare să ardă în toată forța.”

„Iar asta e numaidecât rău? Uneori e bine să arate așa. Astfel și noi, și natura din jur mai putem respira. Măcar un pic.”

„Nu, Yellen. Soarelui i-i dat să strălucească puternic pe cer. Pentru asta a apărut din măruntaiele Cosmosului. Palid e doar în vreme de iarnă. Noi însă suntem aproape de vară deja și ar trebui să ardă mai tare ale sale raze.”

„Atunci?”

„Cred că mai e un soare pe cer. Unul negru.” Ducându-și mâna la ochi, Samaya se chinui să vadă printre razele de soare și într-un final a ei privire desluși, abia-abia, cum se contura un nou soare pe cer, însă acesta era total negru.

Când începu să bată un ușor vânt rece în jur, făcându-i pe oameni să se înfioreze ușor, priviră și ei în aceeași direcție ca și Samaya și văzură și ei conturul soarelui negru pe cer. „Ce să fie asta oare? Ce se întâmplă? Oare asta e sfârșitul?” se întrebau oamenii, dar fără să primească un răspuns.

Yellen și Samaya se priviră îngrijorate, căci nici ele nu știau răspuns la acele întrebări. Tresăriră ambele însă auzind vocea lui Nathaniel în spatele lor. „Maestrul Dike, regele Island, și Zeul Boor în sfârșit se întorc,” spuse el și fetele priviră în aceeași direcție.

Cei trei într-adevăr se apropiau de grota Siar-ului, ducând de căpăstru caii: negri erau ai lui Boor și Dike, și alb, ca spuma laptelui era cel al lui Island.

„În sfârșit,” șopti Samaya. „Cu ei aici, avem o șansă” și tânăra fugi spre al ei tată.

Văzând-o grăbindu-se spre el, Dike zâmbi: de mult Samaya nu mai arătase atâta bucurie să-l vadă. De când era copil și mult înainte de a se întâlni cu Mayar în Poiana Umbrelor. „Se întâmplă ceva, Samaya?” o întrebă el, când erau la doar câțiva pași unul de celălalt.

Luând căpăstrul din a lui mână și mângâind botul calului care se opri simțind-o alături, Samaya spuse, ferindu-și privirea de a tatălui ei. „Yātrīkar! Au trecut pe aici acum câteva zile. Erau cu zecile de mii și se îndreptau spre Nord. Se pare că acolo se întâmplă ceva, dar nu pot să-mi folosesc mintea ca să ajung acolo.”

Boor și Island se opriră la câțiva pași de ei, neînțelegând ce se întâmplă. Dike îi privi și spuse: „se pare că fecioarele Yātrīkar au fost puse în mișcare de Tenebre.”

„Era și de așteptat. Nu degeaba regele Coallar era atât de sigur pe el,” spuse tăios Boor. „Unde-s ale mele fete?”

„Încă nu s-au întors!” răspunse Samaya și-l privi. Deodată fata se cutremură și-și feri privirea de a lui. „Nu mă înțelege greșit, zeu Boor, dar în a ta privire îl văd pe regele Coallar și … nu știu de ce mă cutremur pe dinăuntru.”

„Probabil pentru că mă pomenește de bine,” încercă să glumească Boor și, îndemnând ușor al său cal, trecu pe lângă ei.

Island îl urmă, dar în treacăt puse o mână pe umărul Samayei și-i spuse blajin: „nu lua în seamă. Doar e cătrănit că nu i-a putut face festa lui Coallar. Doar l-am închis într-un cub magic, din care-i v-a lua o bună bucată de vreme să iasă. Chiar și cu toată puterea lui magică. Pe mine însă mă preocupă că Fenrir și ceilalți nu s-au întors, iar cu soarele ăsta negru pe cer: presentimentele negre dau năvală ca corbii la pradă proaspătă,” și-și continuă drumul.

Dike și Samaya priviră spre cer cu îngrijorare. „Am m-ai văzut soarele ăsta odată pe cer,” spuse tânăra.

„Ai văzut moartea lui Upprisinn?” întrebă tatăl și fata dădu din cap că da. „Când?”

„În ziua când Yātrīkar au trecut pe aici. Pentru că mai erau încă mulți Oameni ai Siar-ului în afara grotei, am mers cu Yellen în vale, cu gând să le oprim de trebuie. Acolo însă am văzut lucruri stranii. Evenimente pe care nu le-am trăit, dar totuși mi s-au părut ale mele. Și … acest soare lumina atunci pe cer, tată și … a devenit și mai proeminent când pumnalul Lifid Ibloma a fost luat din mâna lui Upprisinn când ea era pe moarte.”

„Calea Morții!” șopti Dike și iarăși privi spre cer. „Acel Soare e Maranam, Samaya. Adevăratul stăpân al morții, dar a sa formă fizică, de aici, de pe pământ, n-a văzut-o nimeni, nicicând și … speram să n-o cunosc vreodată, dar se pare că v-oi fi totuși obligat să dau ochii cu el.”

„Crezi că are de-a face cu Coallar și cu neamul lui? Acolo, în acea pădure am văzut-o pe Mayar de asemenea,” iar la auzul numelui celeilalte Dike tresări și-și privi îndelung fiica. „Nu-ți fie teamă, căci niciuna dintre noi nu căuta să continue bătălia începută acum 13 ani. Dar totuși: se pare că ea tot știe despre pumnale și … despre diavolul cu diamantul negru între coarne.”

„Despre Mannar? Dar … cum a aflat?”

„Nu-s sigură, însă … a fost în acea zi în bârlogul regelui Coallar. Nu am văzut dacă cei doi s-au văzut sau nu, dar … ea a fost acolo și … din nou mi-am pierdut vocea. A fost atât de înspăimântător, tată. Atât de înspăimântător și nici tu și nici Fenrir nu erați cu mine.”

Pentru prima dată Dike observă că ochii Samayei jucau în lacrimi. Întinse mâna și-i atinse obrazul, încercând să-i dea alinare, iar fata pur și simplu își culcă capul în a lui palmă și închise ochii. Stătură așa câteva minute, însă când se auzi un tunet ei priviră spre cer și-l văzură pe Palar adunând iarăși nori grei de ploaie în jurul lui.

„De ce-i Palar aici?” întrebă Dike și văzu cum Boor și Island se grăbiră iarăși spre locul lor.

„Dike, ceva se întâmplă cu ai noștri copii! Nu degeaba Palar e aici! El n-o lasă nicicând pe Sephir singură, căci Navarro e controlat de el și dacă Palar nu-i aproape de copilă, ei nu se pot întoarce pe cal. Trebuie de făcut ceva!”

„Nu, stați!” spuse Samaya și întinse mâna în sus, cu palma deschisă spre nor. „Se pare că Palar vrea să ne transmită ceva. Haide, Palar! Vorbește! Te ascult!”

Când Samaya simți primii stropi reci de ploaie pe palmă, închise ochii și dispăru de lângă Dike și Boor. „Asta deja nu-mi m-ai place!” șuieră Boor printre dinți, apoi șuieră cu putere și calul lui, negru ca smoala, galopă spre el. Boor se urcă pe a lui spinare din fugă și … calul zvâcni în aer și două aripi negre și mari apărură pe spatele lui, ridicându-l pe Boor în aer.

„Să mergem și noi!” îi spuse Dike calului său și, după ce urcă pe spatele acestuia, calul îi urmă exemplul celui al lui Boor. Ajungând însă între nori, se văzură forțați să lupte cu norii grei de ploaie și cu vijelia care era pe cale să se pornească. Când Boor putu în sfârșit ogoi vântul, ei o văzură pe Samaya îngenuncheată lângă trupul lui Marry, iar a ei mână se plimba ușor pe deasupra trupului, revelând acul ceasornicului.

„Ceasornicul vremii!” șopti înfrigurat Boor. „Dar … cum e posibil?”

„Era printre oameni,” șopti și Dike, semn că era la curent. „Samaya însă se pare că nu are puterea să scoată acel ac din trupul fetei, chiar dacă poate vedea clepsidra vremii.”

„Acul își caută un nou stăpân, dar printre oameni, iar oamenii Siar-ului sunt cei care trebuie să-și asume de data asta această imensă responsabilitate,” spuse Samaya.

„Dar blestemul mamei mele, blestemul lui Curse, îi împiedică să dețină o astfel de putere,” spuse Boor.

„Se pare că Lumina Soarelui de Ieri a ars firul acelui blestem, iar Oamenii Siar-ului sunt din nou liberi. Din această cauză a și trimis Clepsidra acul aici. Se pare că printre ei se află și rotițele și acul cel mic al ceasornicului,” și ea privi apoi spre pământ, unde oamenii Siar-ului priveau la acea ploaie apărută de nicăieri de la intrarea în grotă. „Să mergem, Palar! E timpul să luăm această povară de pe tine!”

„Era și timpul!” murmură supărat Palar. „Nu de alta, dar mai am o treabă urgentă de făcut, iar Yātrīkar au reușit să-mi strice planurile cu a lor apariție pe aici!”

Tunând și fulgerând, Palar se apropie de Pământ. La doar doi metri de pământ, se opri însă. Dike și Boor coborâră de pe ai lor cai, se apropiară de nor, și luară ușor trupul lui Marry de pe pernele moi ale norului și-l duseră în grotă.

„Ce se întâmplă? Cine e această tânără?” murmurară iarăși Oamenii Siar-ului, îmbulzindu-se să vadă mai bine.

După ce-o lăsară jos, pe un așternut pregătit în grabă, Samaya îngenunche lângă trup și, formând un cub în mâna ei, reuși să reflecte în el ultimele clipe din viața tinerei, în timp ce-și plimba mâna pe deasupra fetei.

„Goyan!” șuieră Dike printre dinți. „Iarăși se ține numai de rele!”

„Însă, tată, simt atât de slabă prezența lui Goyan. Se pare că el nu mai este în viață,” iar ale ei cuvinte îi uimiră pe Island, Dike, și Boor.

În timp ce Samaya-și mișca mâna pe deasupra fetei, acul ceasornicului apărea tot mai evident, dar doar Samaya-l putu vedea la început. Apoi, auziră un ticăit venind de undeva și, privind într-acolo, îl văzură pe Nathaniel stând așezat pe un sac și lucindu-și sabia. El și Yellen fuseseră singurii care nu se apropiară de trupul lui Marry. Apoi, Samaya distinse rotițele ceasornicului mișcându-se în dreptul inimii lui Nathaniel și micul ac al ceasornicului în interiorul mâinii stângi a lui Yellen. „Ați știut?” întrebă Samaya.

„Da. Însă nu aveam dreptul să spunem nimănui,” răspunse Yellen pentru amândoi. „E un secret al poporului nostru.”

„Prima dată am aflat de aceste rotițe când am căzut în apă. Aveam 9 ani pe atunci. Eram singur în apropierea acelui râu, jucându-mă aproape de mal. Apoi, am văzut ceva feeric plutind pe ape și am vrut să ajung la el. Nu știam ce e, dar mă atrăgea și, chiar dacă nu știam bine să înot, m-am avântat în ape. La doar câțiva metri depărtare de mal, apa a devenit brusc extrem de adâncă și mă atrăgea cu toată forța în adâncuri. Am luptat atunci. Extrem de mult cu apele, dar ele mă atrăgeau în adâncuri tot mai mult și mai mult. Și m-am lăsat pradă lor: convins că nu am nicio șansă împotriva curenților. Însă deodată am văzut o lumină venind din străfunduri și foarte curând s-a ridicat la nivelul ochilor mei. Era o mică clepsidră luminoasă și … în spatele ei am văzut pe urmă reflectat un mare ceas de aur.”

„Ceasul Timpurilor!” șopti Island.

Dike dădu ușor din cap, afirmând. „Același ceas pe care-l vede și Samaya, dar … am crezut că numai ea poate vedea asta. Se pare că m-am înșelat.”

„Și… ce s-a întâmplat pe urmă?” insistă Samaya să afle restul istoriei.

„Nimic ieșit din comun. Doar am văzut ceasul și am auzit ticăitul rotițelor din pieptul meu. Când le-am atins, am simțit a lor mișcare și am înțeles că e ceva ciudat, dar nu-mi puteam explica ce. Pe urmă apa singură m-a dus la mal. Când m-au găsit eram inconștient. Nimeni n-a crezut a mea poveste: spuneau că erau invențiile unui copil scăpat de la moarte.”

„Iar eu am aflat de ac când Nathaniel a întâlnit-o pe Samaya,” șopti Yellen. „Pentru mine n-a fost ciudat, dar … n-am putut să-i spun decât lui Nathaniel despre asta și ambii am preferat să așteptăm și să vedem ce se întâmplă după asta.”

„Apropie-te!” îi spuse Samaya și Yellen se supuse. Cu cât Yellen se apropia de Samaya și de Marry, acul cel mare ieșea singur din trup: apoi pluti ușor în aer, se auziră 9 bătăi de ceasornic, pe urmă acul dispăru în neant. Doar Samaya văzu că acul cel mare era acum lângă cel mic, în aceeași mână stângă a lui Yellen și, zâmbind trist, își duse mâna deasupra feței lui Marry șoptind „acum te poți odihni în pace.”

Tunetele lui Palar alungară momentul de reculegere a Oamenilor Siar-ului. Boor se întoarse țâfnos spre nor, vrând să-l certe, dar se opri când îl văzu pe Navarro în fața lui Palar: „Sephir!” murmură el. „Sephir și restul sunt în pericol. Să mergem, Dike!” și ambii fugiră spre cai, urcară pe ei și porniră în zbor după Navarro și Palar.

Samaya-și întoarse capul și privi tristă în urma lor: „Oare v-a veni liniștea și pe la noi iarăși?” șopti ea, dar nimeni nu-i răspunse, căci ei erau prea ocupați să păstreze liniștea în memoria lui Marry.

***

O ploaie torențială scăldă în lacrimi reci locul din pădure, acolo unde Fenrir și restul și-au petrecut noaptea. În jur însă nu era liniște, așa cum se lăsase în Grota Siar-ului, ci se ducea o luptă aprigă între Fenrir și Sephir, împotriva lui Arion și a Bestlei, care parcă înnebuniseră deodată și-i atacară.

Era încă soare pe cer când ei porniră din nou la drum. Se părea că nu amenință nicio furtună, că niciun rău nu-i pândește. Dar deodată, Bestla sări în sus, apucă strâns mânerul pumnalului în a ei mână și sări asupra Sephirei.

Avertizată de strigătul de luptă a Bestlei, Sephir reuși să evite atacul, dar Bestla așa și continuă să o atace.

„Arion, fă ceva!” îi strigă Sephir, dar când Arion o privi ea văzu cu teamă ai lui ochi roșii, ucigători, așa cum îi avuse și în lupta cu Goyan. „Maranam!” șopti în cele din urmă Sephir, cutremurându-se. „Fenrir, am aflat în sfârșit a cui putere îi controlează. E Maranam, e Soarele Morții!”

„Îmi suna mie cunoscut numele ăsta, dar n-am știut că are și-un chip,” mârâi Fenrir, luând deodată a lui formă de lup. „Stai în spatele meu, Sephir. Ca să te rănească trebuie să treacă mai întâi de mine.”

Sephir se apropie de el și-l prinse de blana spatelui. „Se pare totuși că eu sunt ținta lor. Dar … nu înțeleg de ce? Și cum naiba a putut Bestla să se schimbe tocmai acum? Și, Arion, singur spunea că poate să moară, dar noi să fim în siguranță. Acum însă…”

„Tu ai spus că Maranam îi controlează, nu?”

„Așa, și?”

„Ei bine, mie-mi miroase extrem de urât pe aici. Nu-ș de ce am impresia că am mai simțit duhoarea asta odată. Ție nu?”

Adulmecând zările, Sephir se cutremură. „Șarpele Ian Gyar. Dar, cum e posibil? Era mort.”

„V-om afla în curând. Căci chiar dacă Soarele Morții e undeva prin preajmă el nu-i poate controla pe ăștia doi fără să mă controleze și pe mine.”

„Ce vrei să spui cu asta?” și Sephir privi confuză în ochii lupului, întorși spre ea, și el mârâi. „Adevăratul Stăpân al Morții … tu ești?”

„Cel puțin asta spun visele. Restul … v-om vedea. Ce zici? Îți iei surioara în primire? Nu de alta, dar n-aș vrea să-mi înfig colții în a ei fețișoară și să-i stric frumusețea. De Arion însă nu mă tem: nu odată i-am simțit gustul dulce al sângelui albastru.”

„Tu și glumele tale,” dădu Sephir cu reproș din cap și cei doi făcură câțiva pași în lături, despărțindu-se.

De undeva din neanturi se auzi vocea batjocoritoare a lui Ian Gyar.

„Kitty, kitty, unde ești?

Vin la mama, să-ți spun povești,

Iar de ve-i fi și cuminte,

Poate-ți v-oi da … plăcinte…”

Însă nu reuși să-l atace pe Fenrir, care sări brusc în lături și diavolul cu trup de fum se duse de-a berbeleacul pe lângă el. Apoi urmă atacul lui Arion asupra lupului și cei doi se încleștară strâns, rostogolindu-se pe pământul noroios hrănit din abundență de ploaia torențială.

„Am spus eu că iarăși ne vedem, scumpa mea soție,” șuieră Bestla cuvintele gândite de Ian Gyar, iar drept răspuns primi un pumn puternic în față, ce-o forță să facă câțiva pași în spate și apoi să privească furioasă la Sephir, care rânjea fericită. „Ai îndrăznit să mă lovești!”

„Să spunem că mereu am vrut să fac asta!” spuse Sephir în batjocoră, rotindu-și ușor mâna în cercuri mici, încercând să alunge durerea resimțită în încheietură. „Dar, mai am o surpriză pentru tine!” rânji ea.

Nu departe de ea și de lupul încă prins în luptă crâncenă cu Arion, demonul de fum se ridică în picioare și se întoarse ușor cu fața spre locul unde Bestla și Sephir se urmăreau gata de atac. Rânji el nemulțumit, căci ceva în tonul fetei nu-i era pe plac. Apoi își mișcă capul dintr-o parte în alta de parcă și-ar fi dezmorțit gâtul și se auziră două trosnituri surde. „Surpriză zici! Ei, hai, uimește-mă!”

Fu lovit brusc din stânga de lupul care sări asupra lui și, deși avea trup de fum, fu aruncat cât colo, căci de fapt se loviră puterile lor una de alta, iar cel care se duse de-a berbeleacul, în același timp cu Ian Gyar, fu Fenrir, care se opri lovindu-se puternic de un copac.

Ridicându-se în picioare, Fenrir își scutură capul, încercând să alunge amețeala. „A naibii scorpie veninoasă,” mârâi el. „Altă formă nu putea-i lua?! Trebuia numaidecât să fii trup de cenușă.”

„De fum!” auzi el strigătul lui Ian Gyar puternic în a lui ureche stângă și țiuitul neplăcut din ureche îl făcu să scuture iar din cap și apoi întoarse capul spre locul în care Ian Gyar își aduna fumul dispersat în jur, formând iar un trup. „Da, da, dacă zici!” spuse Fenrir în batjocoră. „Păcat însă că minte alta n-ai ales. A rămas aceeași de găină. Wow, stai: dacă nu mă înșel găinile erau mai deștepte ca tine.”

„Încerci să mă provoci?”

„Nu, doar încercam să-ți dau vestea.”

„Vestea? Ce veste?” și, după ce termină de format trupul său, porni cu pași lenți spre lup. Fenrir însă privea cu un ochi la Ian Gyar și cu altul la Arion, care reuși în cele din urmă să-și vină în fire, după lovitura de labă primită în cap de la Fenrir, și acum pornise iarăși mânios spre lup.

„Niciodată nu învață,” dădu Fenrir din cap cu reproș. „Și de-atâtea ori a simțit-o pe pielea lui, dar încă o caută. Hei, Arion, mai apelează și la simțuri, dacă mintea i-ai dat-o ăstuia,” îi strigă lupul, dar nu făcu decât să-l înfurie mai tare, căci Arion porni în fugă spre el. „Da, da, dacă zici … și, vestea ți-o dau pe urmă,” îi spuse Fenrir demonului, privind lovitura trupului lui Arion asupra lui și cei doi se rostogoliră iarăși pe pământ.

De cealaltă parte fetele-și cărau palme și pumni una alteia, căci Bestla se văzu deodată forțată să dea drumul pumnalului, mânerul căruia începu deodată să ardă, controlat de puterea minții lui Fenrir.

„Bestla, revino-ți!” îi strigă deodată Sephir, dar Bestla doar rânji la ea. „Haide, nu fi încăpățânată. Știu că ești acolo! Chiar dacă ți-i teamă nu poți sta ascunsă. Nu acum!”

Bestla era de fapt închisă în propria lume, căci atunci când Ian Gyar puse stăpânire pe ea, se văzu nevoită să se ascundă de teamă și acum stătea așezată lângă râul Eddei, ghemuită și cu genunchii strânși la piept. Tremura toată și spiona împrejurimile cu ochi îngroziți. Auzea glasul Sephirei ca prin vis, dar când aceasta o îndemna să se arate, Bestla doar dădea din cap că nu.

Deodată apele râului Eddei începură să susure:

„ape ce-ați născut din ape, răul ia-l, ce e aproape,

și-adu doru-n locul lui, dorul vieții și-al cântului

Alungă durerea grea, ce-mi alungă liniștea,

Și mă fă stăpâna mării, stăpânind liniștea zării.

Căci copil îs eu doar una, iară steaua e tot una,

Sunt femeia vântului, consoarta pământului.

Rătăci-i prin unde rele, amintindu-mi de-ale mele,

Vise triste, vise mici, de-al pământului sclipici.

Dar …”

„Mamă,” șopti deodată Bestla. „Eu nu pot pleca de aici. E peste puterile mele.”

„Atunci ve-i lăsa a ta soră în voia sorții?” ale Eddei cuvinte o mirară pe Bestla care-și ridică capul și privi apele susurânde. „Ian Gyar a renăscut din cenușă și s-a făcut fum. El e ce-l care vă controlează pe tine și pe Arion în acest moment.”

„Și pe Arion? Dar credeam că Arion e un Yātrīkar acum? Că pumnalul Eftir Daudann l-a acaparat cu a lui putere și că…”

„Nu, fiica mea. Stăpânul lui Eftir Daudann nu-i niciunul dintre voi, la fel cum nu a ta mână l-a ucis pe regele Goyan. Da, da, e mâna șarpelui aici. Ian Gyar a intrat în a ta minte, când tu, temându-te pentru Arion, n-ai fost atentă și ai lăsat deschisă poarta voinței tale.”

„Atunci? Cine-i stăpânul pumnalului? Sephir? Fenrir?”

„Niciunul din ei, chiar dacă ambii au puterea de-al controla. Stăpânul lui Eftir Daudann e Maranam, Soarele Morții, dar el nu are o formă pe Pământ. Cel puțin el n-a descoperit-o încă.”

„Dar, mamă, cum poți ști tu toate acestea când ești închisă în a mea lume de atâta vreme?”

Se auzi râsul cristalin al Eddei plutind în jur. „Pentru că-mi șoptește vântul, trecând pe la urechile tale, chiar dacă tu nu auzi ale lui șoapte. Arion însă le aude, dar mereu a preferat să țină asta în tăcere.”

„De ce? De ce face el asta?”

„Pentru că te iubește și nu vrea să te preocupi pentru mine, căci știu că acum te gândești că astfel Ahi mă poate găsi și astfel din nou controla. Dar Ahi nu știe unde sunt și chiar și dacă află a lui putere asupra mea nu m-ai are niciun efect, căci tu ai distrus acea legătură închizându-mă aici.”

Bestla tăcu, căci ale mamei sale cuvinte aveau atât de mult sens. Apoi, șopti: „Mamă, mi-e atât de frică, căci nu știu cum să ies de aici. Chiar dacă încerc, nu pot scăpa. Mă simt captivă.”

„Răbdare, fata mea. Răbdare. Curând scăparea ta v-a veni și…” Bestla își pierdu deodată cunoștința și al ei trup căzu lângă ape. Edda se ridică din ape, formând al ei trup perfect, apoi se apropie de copilă și-o mângâie ușor pe cap, șoptind: „se pare că a ta scăpare e acolo deja. Până când dormi puțin, fata mea. Curând vraja asta ce te sleiește de puteri v-a dispărea, iar a ta bunătate v-a reveni din nou în a ta inimă.”

Privind în zare, Edda îl văzu pe Boor cărând trupul adormit al Bestlei spre Navarro și o puse pe a lui spinare, căci Bestla putea fi readusă în simțiri doar de atingerea tatălui ei, iar când acesta ajunse în locul în care ei luptau, sări de pe cal, se apropie în grabă de fetele care luptau și doar atingând ușor capul Bestlei, făcu ca ea să-și piardă cunoștința. Apoi, Boor o ajută pe Sephir să urce pe spatele lui Navarro și-i ordonă: „Urcați la Palar. El vă v-a proteja până terminăm noi aici.”

„Dar, tată. Fenrir…”

„Avem grijă noi de el. Nu te încăpățâna, Sephir și măcar odată ascultă ce spun.”

Sephir știa că Boor niciodată nu dă înapoi dacă decide ceva. Așa că își susținu bine sora și, șuierând, făcu ca frâiele căpăstrului lui Navarro să apară în mâinile ei. Ea-l îndemnă apoi și Navarro se ridică deodată în aer, tot mai sus, spre cer și curând fură ascunși de trupul burduhos al lui Palar care încă se lupta să alunge norii grei de ploaie controlați de Ian Gyar.

Stând între Dike și Boor, care aveau săbiile în mâini, Fenrir își scutură deodată blana, încercând să alunge durerea. „Ați cam întârziat,” spuse el în glumă. Un ghiont primit de la Dike și al tatălui său privire furioasă îl forță să murmure: „da, da, ai dreptate. Mereu mă bag în probleme.”

„Și… vrei să spui că nu-i așa? Unde te duci te caută problemele de parcă ai fi mire,” îi dădu replica Dike.

„Asta n-a sunat chiar așa de frumos, dacă sincer,” mârâi lupul.

„Ți-a rănit cumva orgoliul?” încercă să-l zădăre Boor, dar Fenrir mârâi ușor în semn că nu gustase gluma. „Dacă zici! Oricum, ți-l lăsăm pe Arion în primire! Ai permisiunea mea să-l scarmeni bine pentru că s-a lăsat înșelat de un șarpe. De celălalt v-om avea grijă cu Dike.”

„E mai mult decât binevenită propunerea. Nu de alta da n-am chef să-mi stric blana cu mirosul puturos de șarpe. Sephir urăște putoarea ceea. Nu vreau să miros ca el,” strâmbă Fenrir din nas și se porni spre Arion, forțându-l să atace.

Dike și Boor se întoarseră spre demonul, care aștepta cuminte, nu departe de ei, sprijinit de trunchiul unui copac. „Ați terminat? Zic, frumoasa reuniune de familie!” spuse el în batjocoră.

„Nici n-am început de altfel,” îi spuse Dike. „Văd însă că a noastră încuscrire nu te zădără deloc.”

„Încuscrire? Vrei să spui că ăștia doi…” șuieră Ian Gyar printre dinți.

„Exact. Exact. Sephir e a lupul soție. Așa că caută alta în altă parte,” spuse Boor și sări asupra demonului. Acesta însă dispăru deodată, răcnind la toate cele patru vânturi. „Unde-a șters-o?”

„Se pare c-a cam spălat putina,” auziră ei glasul lui Fenrir, care-și recăpătase forma umană și stătea așezat lângă Arion, care zăcea inconștient. Apoi căscă dulce și spuse: „se pare că nu prea iubește Arion al nostru labele mele. Două după ceafă au fost de-ajuns să-l lase lat. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ale mele gheare…” și unghiile mâinii lui drepte crescură ca ghearele lupului, doar că în flăcări.

Un suflu puternic din spatele lui stinse însă focul și el se minună văzând-o pe Samaya lângă el. „Niciodată n-asculți,” spuse ea. „Suntem în pădure. Mai ușor cu focul pe aici,” și-i dădu una zdravănă după ceafă, iar Fenrir se strâmbă nemulțumit.

„Se putea și-un simplu: ești bine, Fenrir? Dar … merge și așa,” spuse el în ușoară batjocoră și suflă de stinse și ultimul firișor de fum ce ieșea din a lui palmă.

Samaya se apropie de Dike, care încerca să-l readucă pe Arion în simțiri. „De ce ești aici?” întrebă el.

„Yellen a avut o premoniție despre Bestla, dar văd că și Arion are nevoie de mine,” spuse ea și-și puse mâna pe piept lui Arion, care scoase un suspin profund. „Să-i ducem la grota Siar-ului. Acolo v-om avea mai mult timp să-i readucem în simțiri și … mai puțini ochi curioși în jur,” spuse ea în glumă, privind la Fenrir care se strâmba nemulțumit la ea. Samaya însă îi zâmbi dulce, reușind astfel să stingă focul supărării din a lui inimă și el îi zâmbi drept răspuns.