„Oare pașii tăi ce colindă Valea Singurătății, v-or simți vreodată a ei povară?” o întrebă una dintre stelele Ursei Mici pe Samandra, când ea coborî ca de obicei din careta cerului și, desculță, păși prin iarba verde legănată ușor de vânt.

Samandra însă păstră câteva clipe tăcerea, zâmbi, întinse mâinile în lături pentru a simți mai bine sărutarea vântului ce-i mângâia pielea și i se juca prin păr, apoi răspunse: „povară e doar atunci când vrem noi așa să fie. În rest sunt doar lecții învățate de la viață.”

„Lecții?” întrebă curioasă steaua și apăru deodată lângă ea, dar ale ei picioare desculțe nu atingeau nici pământ, nici iarbă, nici florile din jur, ci plutea ușor pe deasupra lor. Și era frumoasă acea stea: cu păr galben și ochi negri, sclipind a eternitate și a vid, iar a ei tunică lungă, prinsă la cingătoare cu un șir de mici luceferi, o făcea să pară atât de mică și atât de neînsemnată. „Ce sunt lecțiile, Mēṭai?”

Samandra se opri deodată din a ei joc cu șoapta nopții din Valea Tăcerii și privi în zare. „Mēṭai,” șoptiră a ei buze în neștire, căci deși i se spunea astfel de când părăsise lumea și se alăturase Constelației Ursa Minoris, nu se obișnuise cu el. I se mai spunea și UmI, din când în când, căci ea era unica diferită ca fizic, în timp ce celelalte arătau exact ca fata care acum stătea lângă ea și-i punea întrebări despre viață, căci Samandra se diferenția de ele și prin asta: prin faptul că avuse cândva un suflet, că avuse o viață, că iubise și fusese iubită. Celelalte stele însă se născură ca suflete moarte încă de la începutul vremii, iar ale lor corpuri reci și lumină oarbă erau pasagere, căci odată ce le trecea vremea ele dispăreau undeva și nicicând nu se mai întorceau la al lor vechi loc.

„Lecțiile sunt sentimentele ce trec prin trupul oamenilor și mai sunt ele chinurile care sunt date lor să le treacă cât încă sunt în viață,” răspunse blajin Samandra.

„Dar … ce sunt…?” vru s-o întrebe steaua, care mai mult se încurcase în ale ei gânduri, decât înțelese ce vrea să spună Samandra.

„Ce sunt sentimentele și chinurile vrei să spui?” iar steaua dădu ușor din cap că da. „Dă-mi a ta mână!” îi ceru Samandra și după ce steaua îi întinse mâna, ea o apucă ușor într-ale sale și o duse spre al ei piept. Deodată steaua tresări.

„Ceva se mișcă! Înăuntrul tău!” spuse ea extrem de uimită.

„Asta se numește viață sau cum îi spun oamenii - bătăile inimii, căci chiar dacă acest trup de-l vezi e doar un corpus și nimic mai mult, el încă mai păstrează în sine sentimentele și emoțiile pe care le-a trăit când eram în viață. De fapt, sentimentele trec direct prin inimă: dacă sunt frumoase, ale inimii bătăi se întețesc plăcut, iar dacă e chin ce simt ei, atunci bătăile inimii sunt nebunești, asemeni cometelor care traversează în mare viteză cerul, îndreptându-se spre nicăieri.”

„Atunci … oamenilor probabil le e greu cu ele. Cu sentimentele,” spuse steaua.

„Depinde. Unora da, alții însă n-ar putea trăi fără ele.” Samandra din nou zâmbi și se aplecă să privească un ghemotoc de flori de Cerică (Krinkle Kurl) de culoare galben-roșietică care creștea singuratică printre ierburi. „Probabil și ție ți-i singur pe suflet, draga mea,” îi spuse femeia și-i zâmbi cald. Floarea, de parcă ar fi înțeles ale ei cuvinte, își ridică căpșorul, își scutură ușor somnul de pe ale ei mici petale și umplu valea de-o miroznă îmbietoare.

În timp ce privea la floare, Samandrei i se arătă pe a florii petale aceeași stea pe care Sephir o scoase de la pieptul lui Fenrir. „Irakkam!” șopti Samandra și privi îndelung la acea imagine: văzu cum prima stea se uni cu cea luată de la Goyan, cum mânerul lipsă își luă locul de drept și cum ochiul cel negru începu să clipească rapid pe micul trup al stelei. „Se începe!” murmură Samandra și se cutremură. „Deși am știut că această zi v-a veni, n-am crezut niciodată că v-a fi atât de curând. Să mergem, Mēṭai Ciṟupāṉmai (Stea Mică). Avem lucruri urgente de făcut.”

Samandra se ridică brusc în picioare și, întinzând mâna în fața ei, cu palma spre cer, se ridică ușor de la pământ și urcă în sus. Apoi ambele urcară în careta Ursa Minoris care se mișcă cu viteză spre cer, undeva spre Vest, de acolo de unde se întorceau spre casă Fenrir și ai lui.

***

„E ciudată această stea,” spuse Fenrir, privind țintă la steaua metalică din a sa mână. El stătea așezat, lângă trunchiul unui copac, și privea țintă la acea minune mică din a sa palmă în timp ce Sephir era alături, adormită, cu capul pe al său umăr, iar al ei somn era liniștit pentru prima oară în viața ei.

Luându-și ochii de la stea, Fenrir privi fața soției sale și zâmbi s-o vadă mișcându-se ușor în al ei somn. Apoi, când simți că al ei cap alunecă de pe umăr, el îi atinse al ei obraz cu palma și o împinse ușor în sus, făcând-o să-și acomodeze din nou capul așa cum era mai înainte. Apoi, Fenrir privi în depărtare și o văzu pe Bestla tot adormită, lângă trunchiul unui alt copac, în fața lui, pe o tunică, însă al ei somn era zbuciumat și ea mereu se zvârcolea în somn. Arion însă nu dormea. Stătea în picioare, la câțiva metri de ei, cu brațele încrucișate pe piept, și privea țintă zarea.

„Se întâmplă ceva, Arion? Avem cumva urmăritori?” îl întrebă Fenrir telepatic.

„Nu. Doar gânduri,” îi răspunse Arion, fără să se întoarcă și să-l privească.

Fenrir însă simți o oarecare tensiune în vocea lui, așa că o culcă pe Sephir pe pământ și se apropie de Arion, punându-i o mână pe umăr. Arion nu-l privi nici de data asta, dar nu pentru că ar fi fost supărat pe el, ci pentru că ceva totuși îl făcea să se simtă agitat. „Maraṇam nam'maic cuṟṟi maṟaintiruppatai uṇarkiṟēṉ (Tamil) - Simt cum moartea ne pândește,” spuse el în cele din urmă.

„Moartea? De ce spui asta?”

„Nu știu cum să explic, Fenrir. E doar un sentiment ce-l am și … privește.” Întinzând mâna în față, Arion îi arătă lui Fenrir o linie roșie transversală pe a lui palmă. „Bestla o are și ea, dar e diferită: a ei bate când în albastru, când în negru.”

„Și … de când ați observat asta? De ce nu ne-ați spus?” îl întrebă Fenrir îngrijorat.

„Pentru că am crezut că e ceva pasager. Legat de moartea regelui Goyan. Dar se pare că ne-am înșelat. Și … mai e și pumnalul. Plutește mereu undeva în neant și oricât n-am încercat și eu, și Bestla să punem mâna pe el ne-a fost imposibil.”

Privind în jur, Fenrir văzu pumnalul plutind ușor nu departe de Bestla, dar al lui vârf nu era îndreptat spre ea și nici spre Arion, ci spre dânsul. „Ce să însemne asta?” se întrebă Fenrir. „Dacă visul meu a fost adevărat atunci acest pumnal ar fi trebuit să-mi aparțină și să-l pot atinge. Însă el mereu plutește între noi trei și niciunul din noi nu-l poate mânui.”

Steaua din a lui palmă începu deodată să strălucească puternic. Fenrir privi întâi a ei lumină, apoi privi iar spre pumnal, a cărui lamă strălucea acum în aceeași culoare ca și steaua. Dar mai era ceva straniu: între pumnal și stea, venind din cer, se vedea o dâră mare de lumină albă. Privind în sus, Fenrir văzu de data asta careta Ursa Minoris stând deasupra pădurii, încă pe cer. Îl bătu ușor pe Arion pe umăr și-i arătă să se uite în aceeași direcție. „Calea Luminii!” șopti Arion. „Dar … cum e posibil s-o vezi, Fenrir? Această cale poate fi văzută doar de sufletele moarte și de cei ce au în puterea lor norii și suntem doar trei cei care controlează caiii nărăvași ai cerurilor - eu, Sephir și Boor.”

„Nu știu exact, Arion, dar se pare că are legătură cu steaua. Privește! A ei lumină, cea a pumnalului, și cea din mijloc au aceeași nuanță.”

Arion se minună și el când văzu același lucru. „Se pare că ai dreptate. Dar…”

„Această stea a fost cândva la cârma Ursei Majoris,” se auzi vocea Samandrei din înalturi.

„Mamă?” șopti Fenrir, dar privind în sus n-o putu vedea: doar o imensă dâră de lumină orbitoare se întindea în fața ochilor lui.

„Da, Fenrir. Eu sunt, dar atâta timp cât tu ești pe pământ și eu în ceruri nu ne putem vedea.”

„Dar de ce? Samaya mi-a povestit despre ziua când v-ați văzut în a noastră casă. Dacă ea te poate vedea, de ce nu și eu?”

„Pentru că ea deține puterea Clepsidrei Timpului, Fenrir. Tu însă nu deții astfel de putere. Dar, nu te întrista. V-a veni o zi când ne v-om revedea și atunci îmi ve-i putea atinge din nou chipul.”

„Dar … mamă!”

„UmI, ați spus că steaua a fost cândva în fruntea Ursa Majoris?”

„Da. Așa e Soan. Cândva de mult, Ursa Majoris și Copacul Vieții erau legați de aceeași ață a timpului, dar când Genea l-a disipat în neanturi, Ursa Majoris s-a disipat și ea. Stelele din a ei constelație au dispărut când a lor lumină s-a estompat, dar steaua cea mare care strălucea în mijlocul lor a dispărut undeva și nimeni n-a știut de ea până astăzi. Văd că voi ați reușit s-o întregiți.”

„Însă cum e posibil asta? Dacă steaua a fost aruncată totuși pe pământ, acum mii de ani în urmă, cum de a putut sta ascunsă?” întrebă iarăși curios Arion.

„Asta deja nu pot să ți-o spun, Soan. Se pare că mai aveți un mister de aflat. Eu doar am putut să vă aduc asta la cunoștință. E tot ceea ce au putut să-mi spună stelele Ursei Mici când m-am alăturat lor, căci atâta timp cât Ursa Majoris e încă separată și dispărută undeva, a noastră putere e limitată: atât în cer, cât și pe pământ. În ziua când Ursa Majoris v-a fi restaurată, eu mă v-oi putea întoarce în Aeon, iar timpul lui Themis v-a începe.”

„Themis? Stăpâna celor douăsprezece Balanțe?” întrebă Fenrir.

„Așa e, fiule. Themis v-a renaște din neanturi când cele douăsprezece Balanțe v-or fi găsite. A voastră misiune e acum să restaurați Balanța Timpului, însă Eris se pare că e după Balanța Vieții și a Morții, după Iṟappu Vāḻkkai.”

„Dar, oare poate Eris să restaureze Balanța? Asta nu e doar în puterea celor despre care Profeția a menționat printre ale ei rânduri?” se interesă Arion.

„Sunt multe profeții în Cosmos și pe Pământ, Soan. Nouă nu ni-i dat să le știm pe toate. Însă se pare că Balanțele pot fi restaurate atât de forțele Binelui, cât și ale Răului, iar acea forță care v-a restaura Balanța o v-a putea astfel înclina în a sa favoare. De aceea, păstrați cu grijă atât steaua, cât și Pumnalul Eftir Daudann. În curând adevăratul stăpân al Morții, Maranam își v-a cere ale sale drepturi.”

Lumina caretei Ursei Mici dispăru, la fel cum se estompă și lumina stelei și a pumnalului. Arion și Fenrir se priviră îngrijorați, dar în ochii niciunuia dintre ei nu se putea citi răspunsul la ale lor întrebări.

În cele din urmă Arion rosti: „mergi și caută puțină odihnă, Fenrir. Eu v-oi sta azi de pază, căci am un presentiment apăsând greu pe al meu suflet, iar asta cu siguranță nu-mi v-a da pace să pun geană pe geană.”

„Bine. V-oi merge atunci lângă Sephir. Dar, în caz de ceva mă trezești. Nu e bine să fii singur când gânduri negre te apasă,” îi mai spuse el și, după ce m-ai atinse încă odată umărul lui Arion, încercând să-i transmită întreaga sa susținere, Fenrir se apropie de Sephir, se culcă alături de ea, învelind-o ușor cu ale sale brațe și, simțind respirația ei calmă și ritmică la pieptul lui, adormi, așa cum făcea de obicei copil fiind când auzea alături respirația Samayei.

***

„Să ai grijă de pumnal și de steaua din al tău piept, Kaerlleikans și să nu permiți nimănui să-i cunoască adevărata valoare sau totul v-a fi pierdut,” îi spuse Upprisinn surorii ei, înainte de a pleca spre răsărit, împreună cu Gaea și Dike.

„Mmm. Așa v-oi face,” răspunse încet Kaerlleikans. În sinea ei însă se simțea asemeni unui copil obijduit, care v-a fi lăsat într-un final singur, când ceea ce-și dorește cu adevărat e să aibă mereu pe cineva alături. „Poate totuși nu pleci?” o întrebă ea pe Upprisinn.

„Știi că asta nu-mi stă în putere, soră. Aș da orice să nu ne despărțim nicicând, dar … o altă soartă ne-a fost pusă pe umeri și nu ne putem împotrivi ei.”

„Soarta! Încep s-o urăsc!” murmură furioasă Kaerlleikans.

„Kaerlleikans! Nu vorbi astfel! Le poți întoarce pe Moirae împotriva noastră!”

„De ce? N-am spus nimic neadevărat. Încă înainte de a ne naște au fost alții care au decis pentru noi. Până și ce pumnal și ce stea v-om avea asupra noastră au decis alții. Oamenii tot au dreptul să aleagă.”

Ochii tinerei femei scăpărau de supărare, în timp ce ambele se aflau sub imensul copac rotat sub care Obregon adormea deseori, visându-l pe lupul Fenrir. În fața ei însă, Upprisinn arăta atât de calmă, atât de calculată. De fapt, ea mereu fusese calculată și iubise să se gândească de două ori înainte de a acționa, pe când Kaerlleikans era impulsivă și mereu se baza pe a ei soră, în toate. „Se pare că ai uitat deja învățămintele părintelui nostru, Kaerlleikans: nu noi judecăm soarta, ci soarta ne judecă pe noi.”

„Tata! Nici nu știi cât îmi e dor de el.”

„Știu! Și eu simt la fel, căci nu poate simți altfel o inimă geamănă, surioară. Însă, e timpul să facem și propriile alegeri. De fapt, tu ai făcut-o deja pe a ta,” și ea privi spre Obregon, care se afla în fața cortului, împreună cu Dike și Gaea.

„Și… ce alegere ve-i face tu, Upprisinn? Ve-i merge cu Gaea sau cu titanul Dike?”

„V-oi merge așa cum îmi v-a cere inima,” îi spuse Upprisinn și își întinse palma în fața lui Kaerlleikans. Pe a ei palmă se afla aceeași linie albastră cum Arion văzuse și pe palma Bestlei, iar cea roșie se afla acum pe mâna lui Kaerlleikans.

„Granițele vieții și ale morții,” șopti Kaerlleikans, privind linia din palma ei. „Când Yggdrasil și Copacul Vieții au fost despărțiți unul de altul și Steaua din fruntea Ursei Majoris a dispărut undeva pe Pământ, aceste linii au apărut și la ușa Purgatoriului, iar când noi ne-am născut am despărțit această stea în două: una a luat calea vieții, iar cealaltă pe cea a morții și doar întâlnindu-ne iarăși la Ușa Purgatoriului aceste linii v-or dispărea, iar steaua se v-a reuni.”

Upprisinn dădu afirmativ din cap și a ei Palmă atinse Palma lui Kaerlleikans și cele două dispărură undeva, însă doar Obregon se minună și se alarmă nevăzându-le. Dike însă îi puse o mână pe umăr și-i spuse calm: „stai fără grijă, Obregon. Se v-or întoarce curând. A ta tânără soție doar își urmează pentru câteva clipe sora. Apoi v-a fi din nou cu tine.”

Obregon nu spuse nimic însă. Se uită întâi în jur, încercând să evite privirea Gaeiei, care-l cerceta asemeni unui uliu gata de atac. O privi însă când ea spuse: „și totuși, fiind cel care-i v-a arăta acestei copile drumul spre moarte, pari destul de neliniștit, tinere Obregon. Să fie dragostea?” dar răspuns la a ei întrebare ea nu primi.

***

Upprisinn și Kaerlleikans apărură deodată la Poarta Mare a Purgatoriului, aflată adânc în subteranul pământurilor. Era o poartă imensă de piatră, închisă în acel moment pentru ele, căci acea poartă se deschidea doar când luntrașul Charon aducea în a lui mică luntre de lemn un suflet ce părăsise lumea și acum trebuia să-și cântărească păcatele în fața porții și apoi să aleagă drumul: spre Iad sau spre Rai.

Poarta imensă de piatră avea felurite sculpturi pe ea: de suflete prigonite, de suflete ce se bucurau de minunățiile Raiului sau a Aeon-ului cum considerau oamenii și titanii, dar tot pe această piatră mai erau gravate cele douăsprezece Balanțe, dar locul lor era gol, semn că atunci când v-or fi găsite ele se v-or întoarce din nou pe poarta Purgatoriului până când Themis le v-a stăpâni pe toate.

Upprisinn, care stătea în partea dreaptă, cu fața spre poartă, deschise larg a ei palmă și, deasupra liniei ei albastre văzu o petală albastră de lotus, în timp ce în palma lui Kaerlleikans, care stătea în stânga porții, se afla o petală violetă.

Când stelele de la gâtul lor începură să strălucească, unirea luminilor lor făcu să apară între ele, plutind ușor în aer, o mare floare albă de lotus, iar dintre petalele ce se deschiseră apăru o mică făptură, ceva asemănător cu o fetiță cât un deget, cu un ochi albastru și un altul violet și ale ei aripi de fluture aveau aceeași culoare cu a ochiului din partea căruia erau și al ei păr lung era complet alb, ca petalele lotusului, iar pe a ei frunte se afla o mică coroană, în mijlocul căreia se afla locul gol al aceleași stele de la gâtul fetelor.

„Bodhi!” șopti Upprisinn. „Tu, aici?”

Fetița zâmbi și se plecă ușor în fața lor. „Unde altundeva se poate afla slujitorul Vieții și a Morții dacă nu în fața porții Purgatoriului? Căci eu sunt echilibrul dintre starea de puritate mintală a oamenilor și a lor perfecțiune spirituală. Cu alte cuvinte: eu sunt zeitatea și știința într-o simplă făptură, iar această imensă floare pură a sufletelor este cunoscută de Cosmos drept Pântecele Lumii: împăcarea unuia cu soarta,” și ai ei ochi priviră spre Kaerlleikans, care se simți rușinată.

„Acum înțeleg de ce m-ai adus aici, Upprisinn,” murmură Kaerlleikans. „Să mă împac cu soarta, chiar dacă nu sunt decât un simplu om.”

Bodhi râse, iar al ei râs cristalin le miră pe fete. „Nimeni de fapt nu-i obligat să-și accepte soarta. Poți să încerci s-o schimbi de vrei, dar trebuie să știi înainte de toate că atunci când începi schimbarea n-ai nicicând dreptul să te întorci din drum.”

„Să mă întorc din drum? Ce vrei să spui cu asta?” întrebă curioasă Kaerlleikans. Bodhi însă-și aținti ai ei ochi în privirea fetei și surâse. Când ochii lor se întâlniră deveniră negri ca noaptea.

„Oare poate noaptea lupta ca să devină zi?” întrebă pe un ton aspru Bodhi.

„Nu, dar asta nu înseamnă că noaptea nu-și poate schimba cursul,” îi răspunse Kaerlleikans.

„Cum ar fi?” întrebă Bodhi, de data asta privind curioasă în ochii femeii, dar nu putu vedea dincolo de fațada lor exterioară, semn că puterile fetei începură să crească datorită stelei de la gât și a pumnalului de la brâu.

„Noaptea a fost la început al vidului. Apoi din noapte s-a născut lumina, ca mai apoi noaptea să se coboare pe pământ pentru a aduce liniște și odihnă celor vii.”

„În noapte însă se ascund minciuna, trădarea, frica, umbrele, și tot restul vietăților răului care pândesc de pretutindeni.”

„Însă, noaptea e considerată perioada iubirii, a conceperii de noi vieți, a muzelor, și a creației.”

„Creația poate fi și distrugătoare.”

„Depinde doar din ce unghi privești. Ceea ce pentru unul poate fi distrugere, pentru altul poate însemna un nou început,” și Kaerlleikans schiță un zâmbet, văzând că Bodhi strâmbă ușor din nas, semn că nu știa ce să mai spună. Apoi Bodhi zâmbi și ea.

„Ce pot să spun: mă predau. Lumea poate filozofa mai mult decât însăși viața. Eu… doar v-oi sta aici și v-oi aștepta nemurirea.”

Upprisinn zâmbi, iar asta le făcu pe cele două s-o privească. „Mă simt de parcă aș privi cearta pe care deseori o avea mama cu Kaerlleikans: ambele la fel de încăpățânate și niciuna nu voia să cedeze, deși vedea prea bine că cealaltă tot are dreptate.”

„Ei bine, Kaerlleikans are dreptate în unele lucruri, iar eu am dreptate în ceea ce eu am spus. Prin urmare adevărul e de partea ambelor: depinde din ce unghi privești asta.”

„Și asta e drept. Însă: știm prea bine că jumătăți de măsură în lumea asta nu există. La fel cum viața și moartea nu se pot împlini doar pe jumătate,” răspunse Upprisinn.

„Ce se întâmplă dacă asta e posibil?” întrebă Bodhi și fetele o priviră uimite. „Uitați de reîncarnarea sufletelor, iar asta deja nu e nici în favoarea morții și nici a vieții, ci o cale de mijloc.”

„Dar, Bodhi, cum știe unul dacă se v-a reîncarna sau nu?” întrebă sfioasă Kaerlleikans.

„Nu știe și nici universul nu știe, căci reîncarnarea unuia vine din dorința imensă de a trăi, iar asta face ca valurile cosmice ale energiei vieții și ale morții să se întâlnească și din a lor uniune renasc suflete. Însă, să vrei nu-i de ajuns. Mai trebuie să mai ai și un pic de noroc. Așa că: aveți grijă de Steaua Bunătății, căci ea e singura care are în puterea ei capacitatea de a renaște,” și Bodhi dispăru în neant, la fel ca floarea de lotus, iar fetele se reîntoarseră în lumea reală, încă având petalele florii în palme.