Vidul întunericului Cosmosului, înconjurat de sclipiri de stele, se legăna ușor în dulcea melodie a stelei Aeon. Totul părea atât de viu și atât de adormit în același timp, căci dacă acea priveliște de basm ar fi fost văzută de Michelangelo, el neapărat ar fi găsit modalitatea de a o renaște pe pământ, sub forma unei fresce celebre: „O Nouă Minune a Lumii.”

Deodată, Ochii Haosului se deschiseră în fața Aeon-ului și clipiră încet din gene, iar în lumina acelor ochi licărea o urmă de tristețe pe care o purta mereu cu el, de când fusese trădat de a sa familie și forțat să colinde Cosmosul doar sub acea formă.

„Ești acolo?” se auzi vocea telepatică a Haosului vorbindu-i cuiva nevăzut. Cosmosul însă continuă să tacă și să freamăte ușor cu haina nopții sale eterne. Apoi, Haosul închise ochii și continuă să aștepte în tăcere. Mult însă nu-i fu dat să aștepte, căci vidul din fața lui începu ușor să vibreze, apoi crăpă brusc, lăsând o mare lumină să se vadă ieșind din dâra care se văzu după crăpătură, iar din acea lumină apăru Jar. În spatele său însă apărură de asemenea două Balanțe: una Complet Luminată și alta Cufundată în întuneric.

Cele două Balanțe arătau exact la fel, însă aveau totodată și ceva diferit: greutățile de pe ale lor talgere erau de diferită culoare - cele de pe talgerele Balanței luminate erau de aur, iar forma lor era asemănătoare tinerelor fecioare, cu rochii albe și lungi, cu păr blond, dar aveau o bentiță neagră legată la ochi, semn că viața și viitorul unuia sunt necunoscute și uneori poți umbla bezmetic prin viață fără a-i cunoaște adevărata natură. Cea de-a doua Balanță însă, cea complet cufundată în întuneric, avea greutățile de culoare neagră, de asemenea asemănătoare fecioarelor, dar acestea nu aveau nicio bentiță la ochi, semn că moartea nu vine niciodată pe neașteptate, ci atunci când ne vine timpul.

Apărând în fața Haosului, Jar se închină ușor în fața lui și stătu așa, cu capul plecat, până când ochii Haosului se deschiseră și-l priviră. „Ai venit totuși!” îi spuse Haosul.

„Am venit, stăpâne, căci a mea menire-i să apar auzind a ta voce.”

„Văd că ai adus cu tine și cele două Balanțe pe care le ai în a ta pază: cea a vieții - Vāḻkkai, și cea a morții - Iṟappu sau cum o mai cunosc alții, Maranam.”

„Da, stăpâne, căci e timpul să readucem la viață Pământul și Lumea din jur. Aceasta e decizia lui Yggdrasil și a Vieții, care a fost cândva Copacul Vieții, dar care ulterior a fost disipat de ura Geneiei și care acum plutește în neant fără formă materială, dar cu o voce.”

„Și aveți dreptate, voi trei, dar … oare cui să dăm această menire? La moment nu-i nimeni capabil să aibă în puterea sa acest destin. Helyos e mereu absorbit de a lui goană pe bolta vastă a cerului după Nyx, Atlas e prea obosit să poarte pe umăr Planeta Pământ, iar Dike … ei bine, Dike are o altă menire. Mai rămâne Lodur, dar nu putem să-i punem încă o povară pe umeri. Are destule pe cap cu Eris, păzind-o să nu scape din Māṉsṭar Kēlaksi.”

„Ai uitat de Gaea, mărite Haos! Ea deja îndeplinește oarecum funcția vieții pe Pământ, dând naștere ființelor vii și oamenilor. Cred că desemnând-o drept titanida vieții ar fi cel mai corect.”

„Dar totuși, Jar, uiți destinul Gaeiei și rolul ei adevărat pe Pământ.”

„Însă nu uit că ea nicicând nu ne v-a trăda. Și … nu spun că ar trebui să-i punem această povară pe umeri pentru totdeauna. Să fie cel puțin până când Adevărata Stăpână a vieții nu se v-a naște și nu v-a avea și o formă pe Pământ. Așa cum spune profeția.”

„Profeția? Despre care profeție vorbești, Jar? Eu … nu știu nimic despre asta și … parcă nu țin minte să fi auzit undeva despre ea.”

Jar privi adânc în ochii Haosului și păstră un timp tăcerea. Apoi șopti: „pentru că nu noi suntem cei care avem în drept cunoașterea acestui secret. Ai profeției stăpâni sunt doi: viața și moartea.”

„Yggdrasil și Viața!” murmură Haosul, dar Jar dădu din cap că nu. „Atunci?”

„Yggdrasil are control asupra Vieții și a Morții, dar el nu v-a renaște din oameni, Haos. Iṟappu și Vāḻkkai v-or renaște acolo, pe Pământ și nici măcar Yggdrasil nu are puterea să vadă cine v-a avea această putere curgându-i prin vene.” Spunând asta, Jar privi îndelung spre Planeta Pământ care se rotea încet în jurul Soarelui și în fața ochilor lui apărură șapte inele de foc ce înconjurară Planeta, de parcă astfel Pământul ar fi încercat să-și protejeze ale lui secrete.

„Dacă nici Sfântul Copac, Yggdrasil, nu mai poate cunoaște adevărul viitorului, atunci … ce se v-a întâmpla cu acest Cosmos și cum v-om putea noi să-l controlăm?”

Jar surâse, neluându-și încă ochii de la inelele de foc din jurul Pământului: „noi n-am avut niciodată această putere, mărite Haos. Doar am crezut c-am avut-o, dar într-un final n-a fost decât o iluzie,” și ai lui ochi văzură, în spatele acelor inele de foc, cele două Pumnale: Eftir Daudann și Lifid Ibloma.

Când a pumnalelor lumină se aprinse și se stinse de șapte ori, în jurul Pământului fură văzute 12 Balanțe Magice, rotindu-se ușor, ca pe o axă: Balanța Timpului și a Spațiului - Nēram Vāṉalai, Balanța Vieții și a Morții - Iṟappu Vāḻkkai, Balanța Binelui și a Răului - Nalla Mōcamāṉa, Balanța Luminii și Întunericului - Oḷi Iruḷ, Balanța Apelor și Pământurilor - Nīr Pūmi, Balanța Focului și a Gheții - Tī Paṉikkaṭṭi, Balanța Puterilor - Cakti, Balanța Sufletelor - Āṉmākkaḷ, Balanța Înțelepciunii - Ñāṉam, Balanța Judecății de Apoi - Aṭuttaṭutta Tīrppukaḷ, Balanța Umbrelor - Niḻal, și cea de-a douăsprezecea Balanță și cea care cântărea păcatele lumii și decidea drumul celor trecuți în neființă spre Rai sau spre Iad - Īṭaṉ Narakam.

„Și toate douăsprezece se v-or închina până la urmă unui singur stăpân, cel demn de a avea în stăpânire Balanța Cosmosului - Themis,” se auzi șoapta Vieții plutind ușor în jur, dar nici Haosul și nici Jar nu fură uimiți să audă al ei glas. În spatele lor apăru brusc o imensă Balanță, acea care fusese distrusă în lupta dintre Haos și Eris, cea cu numele Themis, dar a ei lumină era atât de slabă acum, de parcă ar fi pornit pe drumul spre Purgatoriu.

„Lăsați oamenii și titanii să lupte ale lor lupte de trebuie. Profețiile însă, cele născute din șoaptele cosmosului și care-au plutit milenii pe valurile luminii și ale întunericului, se v-or întâmpla când ce-i meniți să le îndeplinească v-or renaște acolo, pe Pământ, că nu degeaba această Planetă s-a născut deodată cu viață în ea și nu degeaba însă-și Atlas a ales-o. El și-a îndeplinit a lui menire. Restul e în mâinile oamenilor și în puterea titanilor,” mai șopti Viața și curând dispăru în neant.

***

„Să vă dau pumnalul, zici?” întrebă cu ironie Goyan, stând pe al său tron, în Palatul său de aur, și privind la acei oaspeți nepoftiți care veniră în fața lui și avură îndrăzneala să-i ceară ce avea mai de preț. „Și … ce-mi ve-ți da voi la schimb de-oi decide eu să renunț la pumnal?” mai spuse el cu viclenie.

Ai săi vizitatori nu răspunseră însă și el îi privi pe fiecare în parte: Sephir stătea gânditoare, cu mâinile încrucișate pe piept, mult în spatele companionilor ei, dar oricât n-o privi Goyan, a ei față nu-i spunea nimic și la fel al ei trup nu-i trezea interes. Apoi privi spre Fenrir, care stătea la câțiva pași în fața soției sale, de parcă ar fi vrut s-o apere astfel cu al său trup și-l țintea cu ură pe Goyan cu privirea, pentru a sa îndrăzneală de a cere ceva la schimb pentru acel pumnal.

Când să-și mute privirea de la Fenrir la Arion, Goyan zări o ușoară licărire în dreptul inimii lui Fenrir și asta-i atrase atenția. Se ridică de pe al său tron și, cu pași înceți, dar siguri, în timp ce continua să privească acea licărire de pe pieptul tânărului lup, el se apropie de ei. La doar un pas în fața lui Fenrir se opri și, întinzând mâna pe neașteptate spre el, îi atinse pieptul.

Neplăcut surprins de a regelui îndrăzneală, Fenrir îl apucă strâns de încheietura mâinii și-și arătă colții, așa cum ar fi făcut de obicei sub forma lupului. Arion apucă mânerul sabiei sale și la fel făcu și Bestla. Singura care nu se mișcă din locul ei și continuă să privească țintă, undeva pe lângă Goyan, fu Sephir.

„Ești sigur de ceea ce faci, rege și de ceea ce vrei să afli?” șopti ea, luându-i pe toți prin surprindere care-o priviră, însă ea nu se uită la niciunul din ei. „Uneori secretele e mai bine să rămână ascunse,” mai spuse ea și, c-o ușoară mișcare a mâinii, făcu să dispară medalionul în formă de stea de la gâtul lui Fenrir și să apară în a ei mână.

A ei mișcare îl transformă pe neașteptate pe Fenrir în lup, iar Goyan, văzând imensul lup negru în fața lui, se trase speriat înapoi, căci Fenrir îi arătă colții, nemulțumit de a lui îndrăzneală de a-l atinge și ulterior de a-l privi în ochi.

Sephir privi îndelung la medalionul luat de la gâtul lui Fenrir: avea o formă rotundă la bază, de monedă. Pe partea din spate a monedei era gravată lupta dintre Eris și Haos, iar pe cea din față o imensă stea luminoasă. Apoi urmau săbii încrucișate între ele, care erau poziționate astfel ca ale lor vârfuri ușor bontite să fie marginile stelei. În centrul format de uniunea săbiilor se vedea un mic ochi, asemănător cu ochiul minții lui Mayar, dar în loc de ovalul galben din mijloc, acesta avea două părți: una neagră și una albă, separată de o linie în zig-zag. Însă ceva lipsea la acest medalion - un mâner al uneia dintre săbii și punctul negru de pe partea albă a centrului ochiului.

„De … de unde ai asta?” se bâlbâi Goyan văzând steaua strălucind ușor în mâna lui Sephir, iar ea surâse.

„De unde? Din pieptul lui Fenrir și atâta timp cât eu am această stea el nu poate reveni la forma sa umană.”

„Dar … cum ai putut s-o iei? Această stea poate fi scoasă din corpul stăpânului ei doar dacă…”

„…suntem uniți prin sânge? Ei bine, dă-mi voie să te informez ceva, rege: sunt a lupului soție, iar atunci când m-am dăruit lui, iar el și-a dăruit inima, mi-a dat și dreptul de a atinge această stea.”

„E nebunie curată,” șopti Bestla. „Asta … asta e…”

„…forma Aeon-ului sau a Sferei Cosmosului creată de Haos și care a fost dată ulterior oamenilor și titanilor,” spuse Sephir, zâmbind cu viclenie. „O astfel de stea a fost dată titanilor cu nașterea lui Upprisinn din care ulterior a fost format Regatul Rophionilor, iar o alta o au oamenii … cei din Orașul Soarelui Apune,” și ea privi spre Goyan care se cutremură, căci nu știa cum de ea putuse afla asta. Era un secret: un secret știut numai de el, iar acum se pare că era cunoscut de o zână nebună, soția unui lup, care decise pur și simplu să pună mâna pe a lui bogăție.

„Șarlatani!” șuieră deodată printre dinți Goyan. „Nu știu cine v-a spus despre al meu secret sau cum ați aflat și … nici nu sunt curios să-l aflu, dar …”

„… dar ne ve-i da acel pumnal nouă, căci nu mai ești în drept să-l deții, după ce am văzut până unde poate ajunge a ta nebunie și cât rău poate face ea oamenilor,” mârâi lupul cuvintele printre dinți și făcu câțiva pași spre Goyan, care se trase rapid spre tron, de parcă ar fi încercat să se adăpostească acolo. Lupul însă continuă să meargă spre el. Ajuns lângă scări, urcă câteva, dar se opri și privi spre Sephir care ascunse steaua în a ei palmă și astfel putea comunica cu al ei soț telepatic și prin simțuri. „Nu-i încă timpul,” auzi el a ei voce undeva în adâncul său, iar asta îl făcu să se oprească.

Faptul că lupul se oprise îi dădu curaj regelui, care se așeză brusc pe tron și se uită rapid prin camera tronului: ai săi ostași erau acolo, dar arătau ca împietriți, semn că cineva putea să-i controleze și, în cele din urmă, văzu cine avea putere asupra lor - Bestla.

Ea se juca cu un fel de minge gelatinoasă, de culoare albastru deschis, care se unduia ușor pe a ei palmă și proiecta oglinzi în jur, în fața fiecăruia dintre oșteni. Forma gelatinoasă curgea când de o parte, când de alta, dar datorită materialului lipicios nu cădea la pământ. Ai Bestlei ochii erau complet albaștri și luminoși, iar asta-i atrase atenția lui Goyan, care rânji de plăcere la un gând care tocmai veni în minte - fata arăta exact ca cea din visul său, un vis avut când era copil:

Se făcea atunci că era în grădina Palatului său. Încerca să se urce într-un copac de măr și să culeagă câteva fructe. Deodată însă, dintre crengile copacului se arătă un șarpe sâsâind la el, iar copilul, speriat, căzu la pământ și continuă să se tragă înapoi, tot cu ochii la șarpele care aluneca pe trunchiul copacului, venind spre el. Deodată însă șarpele îngheță, iar când copilul privi în spate, o văzu pe Bestla controlând șarpele cu o oglindă mică ce-o avea în mână. Apoi îi dădu mâna și îi zâmbi. După aceea se văzu mare, căsătorit cu acea zână și având doi copii cu ea: o fată și un băiat.

„Cea sortită,” șopti Goyan. „Cea care-mi v-a da un copil!” mai mormăi el, dar Arion, auzind acele șoapte abia deslușite, datorită auzului său ager, puse mâna pe mânerul sabiei sale și porni spre tron, gata-gata să scoată sabia din teacă și să-l atace pe rege. Când era cu o scară mai jos de lup, Fenrir își întoarse capul spre el și-i spuse: „nu se merită, Arion. Oricum nu poate avea ceea ce cere. Dar totuși: să auzim ce are de spus,” și de data asta el privi spre Goyan care-l aținti cu privirea și-i spuse cu siguranță în glas. „O vreau pe ea: de soție! Iar voi ve-ți avea ce vă doriți: pumnalul!”

Arion apucă din nou mânerul sabiei, arzând de furie pentru aceLe cuvinte îndrăznețe auzite, dar se opri auzind râsul Bestlei. „A ta soție zici, rege? Ei bine, măcar ai habar cine-s eu?”

„Zâna din al meu vis și cea predestinată mie,” îi spuse Goyan, trufaș.

„Ei bine, te înșeli, dar … cum sunt o ființă bună la suflet o să te scot din ceața neștiinței în care trăiești: eu sunt Bestla - fiica zeului Vânturilor, Boor și nepoata titanului Gheții, Island. A mea mamă a fost un Spirit de Apă. Numele ei era Edda, iar a mea bunică este prima titanidă care a avut control asupra frigului, gheții, și a zăpezilor. Am în a mea putere gheața și oglinzile care reflectă trecutul sufletelor. Dar … nu am scris în al meu viitor uniunea cu un muritor.”

„Viitorul poate fi schimbat, tu Bestla, fiica lui Boor. Oamenii au aceasta în a lor putere. Trebuie doar să crezi și…”

„Atunci … luptă cu Arion,” iar ale ei cuvinte îi uimiră pe toți, care-și întoarseră din nou capetele spre ea și-o priviră îndelung. „Într-o luptă dreaptă: fără arme, fără magie. Dacă-l poți învinge, eu v-oi fi a ta soție.”

„Bestla, asta e nebunie,” șopti Sephir, făcând câțiva pași spre ea, dar Bestla doar o privi, zâmbi, și continuă al ei gând, „…dar dacă pierzi în fața lui, atunci eu am dreptul să iau de la tine tot ce-mi doresc. Ce zici: avem un pact sau nu?”

Ai ei ochi albaștri, îmbietori îl înnebuniră complet pe Goyan, care nu vedea nimic altceva decât al său vis: pe Bestla în ale sale brațe, în al său pat, și doi copii frumoși cu ea, alergând și râzând zglobiu prin grădinile Palatului său. Așa că nu stătu mult pe gânduri și buzele-i șoptiră, viclean: „accept!”

El avea însă un plan în a sa minte și era sigur de al său câștig, căci niciodată nu pierduse în fața nimănui atâta timp cât avea pumnalul la el, pe care se gândea să-l folosească și de data asta, prin vicleșug, așa cum făcuse și mai înainte și, crezând că nimeni nu-l vede, atinse ușor lama pumnalului, ascuns sub haina sa, dar ochii ageri ai lupului și cei ai lui Arion vedeau tot, iar ce urma era o mare taină.

***

Pășind încet în cerc, lupul Fenrir privi cu atenție la cei doi vrăjmași aflați în centrul ringului de luptă. Ambii erau la bustul gol, cu părul strâns sus pentru a nu le nimeri în ochi în timpul luptei, cu cingătoarea bine strânsă, și cu benzi înfășurate în jurul încheieturilor mâinilor pentru a nu se răni.

De un capăt și de altul al cercului, stând față în față, dar într-o parte și în alta a lui Fenrir, se aflau Sephir și Bestla, care priveau și ele la acel ritual sfânt al celor doi bărbați care analizau încet mișcările vrăjmașului, pentru a nu fi prinși ulterior în capcană.

Arion era destul de nervos, căci chiar dacă era sigur de a sa victorie, era încă furios aflând despre cerințele lui Goyan și, oricât nu încercă Bestla să-i transmită ale ei gânduri bune și să-l liniștească, nu-i reuși și pace.

Pe de altă parte era hâtrenia omului: aflat la nevoie, instinctul de supraviețuire din interiorul lui Goyan se trezi brusc la viață și în a lui privire licări speranța, căci în sfârșit înțelese decizia făcută în apogeul nebuniei sale - se condamnase pe sine la pieire, visând să aibă alături o zeiță cu puteri magice și unica pe care o cunoștea la moment capabilă să-i dea un fiu.

Dar Goyan era de asemenea sigur că luase o decizie pripită, căci dacă pierdea în fața acelui tânăr, aflat în fața lui și care-l spinteca furios cu privirea, atunci pierdea nu doar pumnalul Eftir Daudann, dar și viața, căci nu degeaba-i arătase Sephir steaua lupului: ea intenționa să o ia pe a lui în caz de pierdea, iar dacă el pierdea steaua atunci își pierdea și viața.

Goyan decise în cele din urmă că cea mai bună apărare era atacul. Așa că făcu brusc câțiva pași înspre Arion, dar când să-l prindă de braț, tânărul se feri brusc, regele păși pe lângă el și-și pierdu puțin echilibrul din cauza vitezei. Arion profită astfel și-l lovi cu piciorul în șale, forțându-l pe rege să îngenuncheze. Apoi, se aruncă asupra lui Goyan și-l prinse cu brațul de gât, vrând astfel să-l stranguleze și să-l facă să renunțe la luptă, dar el uitase un lucru: graba strică treaba. Așa că se văzu imediat forțat să sară înapoi și să-l elibereze pe Goyan, simțind lama pumnalului trecând pe lângă el, dar regele nu reuși să-l rănească.

„Am zis fără arme,” șuieră Bestla printre dinți, furioasă să afle că omul apelase la vicleșug. Goyan însă zâmbi, fiind încă în poziție de atac și privind țintă spre Arion, care prinse în zbor o bucată de material, aruncată de Bestla, și-și înfășură palma stângă complet.

„Crezi că astfel mă poți învinge?” sâsâi Goyan printre dinți.

Fu rândul lui Arion să zâmbească. „De ce și nu?! Șiretlic pentru șiretlic. Ai crezut că folosind un mic pumnal, de care nimeni nu bănuia, mă poți învinge. Însă, uiți cine sunt.”

„Ah, da. Uitasem: Soan, protectorul Pământurilor Vieții! Însă, ceea ce eu nu înțeleg e de ce lupți pentru un instrument al morții, căci Eftir Daudann cu siguranță aparține tărâmului de dincolo și nu al acestui Pământ.”

„Să spunem că urăsc să pierd. Mai ales când cineva visează la același lucru ca și mine,” mârâi Arion printre dinți.

Goyan strâmbă nemulțumit din nas și privi spre Bestla, care rânjea mulțumită, căci ea știa prea bine de sentimentele lui Arion pentru ea, iar ea simțea același lucru. Astfel, a ei alegere nu era întâmplătoare: ea era încrezătoare în puterea dragostei dintre ei și că astfel Goyan v-a fi în cele din urmă învins. Ei bine, dacă și dacă, printr-un miracol, Goyan v-a învinge, avea și ea vicleșugul ei: ea nu-i spuse niciodată lui Goyan ce ea decisese să facă în caz de el câștigă.

Deodată mâna lui Goyan începu să tremure puternic, luându-i pe toți prin surprindere. „Asta ce șiretlic mai e?” șuieră Fenrir printre dinți.

„Niciun vicleșug,” șopti Sephir. „Se pare că Eftir Daudann își schimbă stăpânul.” Ale ei cuvinte îi făcură pe Bestla și Fenrir s-o privească confuzi. „Am văzut asta aseară, când Marry a murit în brațele lui de lama pumnalului: un pumnal înfipt apoi în însuși pieptul regelui, dar a cui era mâna celui care mânuise pumnalul - nu știu. Nu i-am văzut fața.”

Steaua din mâna lui Sephir începu deodată să strălucească, la fel cum începu să strălucească lama lui Eftir Daudann: în roșu aprins.

Orbit de acea lumină, Goyan își acoperi ochii și la fel se văzu forțat să facă și Arion, dar când el îi deschise apoi nu mai erau albaștri, ci roșii, iar asta o sperie pe Bestla. „Ce se întâmplă?” șopti ea cu teamă. „Ochii Yātrīkar în privirea lui Arion. Cum e posibil asta? El … el … e Spiritul Vieții. Cum poate să aibă Soan energie aducătoare de moarte în el?”

Fenrir închise ochii și locul fu deodată înconjurat de un cerc de foc. În lumea sa interioară însă, lupul stătea în fața lui Arion, cel cu ochi roșii, care privea țintă la Fenrir și tremura ușor, căci acea stare care-o trăia atunci era nouă pentru el și era necunoscută.

„Arion, privește-mă!” îi ordonă lupul și, după ce luptă secunde bune cu propriul el, Arion îl ascultă. Oglindindu-se în ochii roșii ai lupului, privirea lui Arion se schimba la fel: când roșie, când albastră și la fel se întâmpla cu mica sferă de aer apărută brusc în a lui mână: simbolul Soan. „Trebuie să alegi într-un final, Arion: de partea cui vrei să fii. Știi prea bine că Yātrīkar sunt împotriva noastră, iar dacă alegi să fii unul, atunci … v-a trebui să ne părăsești.”

„Dar … dar, acel copil, Yellen, e de asemenea un Yātrīkar, dar ea continuă alături de voi,” și, în privirea lui Arion se văzu neînțelegerea, căci se simțea în acel moment dat la o parte, în timp ce alții erau atât de ușor acceptați alături de Fenrir și de restul.

„Acel copil a fost forțat să fie un Yātrīkar, în timp ce tu ve-i alege asta.”

„Eu nu mă pot opune acestui fapt. E mai presus decât mine,” strigă Arion” și brusc dispăru din fața lupului și-l forță și pe acesta să revină în lumea reală. Când privi în stânga lui, Fenrir văzu cum Arion se transformase complet: avea ochii roșii-roșii și părul de aceeași culoare. Pe întregul corp îi treceau vinișoare prin care curgea rapid sângele, iar acele vinișoare erau atât de vizibile și, cu cât el îl strângea mai tare de gât pe Goyan, pe care-l prinse pe neașteptate în a lui capcană și-l ridica de la pământ, cu atât vinele de pe corpul lui se îngroșau, iar pielea lui albă, până atunci extrem de albă ca zăpada pură, se colora ușor în negru.

„Ai îndrăznit să-mi mânjești trupul cu sânge inocent,” șuiera el printre dinți lui Goyan, care se lupta din răsputeri să se elibereze din prinsoare. „Ați îndrăznit să mă supuneți milenii, fără să-mi cinstiți numele și fără să-mi cunoaște-ți adevărata valoare, iar pentru asta trebuie să plătiți,” urlă Arion, a cărui piele era aproape în totalitate colorată în negru.

Deodată se întâmplă inevitabilul: în pieptul lui Goyan se înfipse lama lui Eftir Daudann și al regelui oftat de surpriză de moarte se auzi puternic răsunând în jur. Apoi, ai lui ochi se coborâră ușor spre mânerul pumnalului și el văzu două mâini ținând acel mâner: a sa, dedesubt, și una complet albă, deasupra. Când își ridică privirea, fu mirat să vadă că de fapt Bestla fusese cea care înfipse pumnalul, iar cealaltă mână o ținea pe brațul lui Arion, care se transforma încet-încet în cel de odinioară.

Scoțând un țipăt de groază, Bestla făcu câțiva pași înapoi și, de parcă s-ar fi împiedicat de ceva, căzu la pământ și începu să se târască în spate, tot cu ochii la Goyan, care-o țintea cu privirea sa pierdută, o privire care se acoperea ușor-ușor cu pânza neagră a morții.

Când Arion reveni complet la forma lui de odinioară, se miră să vadă că-l strângea pe Goyan de gâtlej și că regele avea un pumnal înfipt în piept. Îi dădu brusc drumul și făcu și el câțiva pași în spate. Apoi, auzi suspinele Bestlei și fugi spre ea, îngenunchind în fața ei și, apucând-o strâns de brațe, o scutură puternic să-și revină și să-l privească: „Bestla, revino-ți!” dădu el ordinul, dar ea dădea insistent din cap că nu. Doar când o strânse la pieptul său, fata tăcu și închise ochii, încercând să se calmeze.

În spatele lor, Fenrir se apropie de a sa soție care continua să strângă steaua în a ei mână și, de parcă ar fi fost în transă, ea șopti: „și totuși nu acest chip aș fi vrut să-l aflu ca fiind cel din visul meu.”

„Știu, Sephir, dar … Bestla a ales sacrificiul de dragul iubirii. Acum ea…”

„… e condamnată pe veci la suferință, Fenrir. Și … Eftir Daudann își v-a alege un nou stăpân, dar … care din ei v-a fi noul stăpân al morții?” și ochii ei priviră îngroziți în cei ai lupului.

El însă o privi liniștit, încercând să o calmeze și pe ea, căci atunci când vorbise cu Arion, în lumea sa crepusculară, Fenrir își aduse aminte un fragment din fosta lui viață: chipul adevăratului stăpân al lui Eftir Daudann, dar preferă să nu-l reveleze și celorlalți.

În spatele lupului, după ce sufletul lui Goyan îi părăsi trupul, de parcă mânat de o magie nevăzută, pumnalul ieși din pieptul regelui și acesta se făcu cenușă arzândă în secunde și curând dispăru undeva. Din al lui piept ieși și steaua, care se mișcă rapid prin aer și se uni cu cea din mâna lui Sephir, în timp ce ea și Fenrir priveau mirați la culoarea albastru roșietică a noii stele, care după ce se uni și se completă, intră din nou în trupul lupului, iar el reveni la forma sa umană.

Apoi, ei văzură cum lama pumnalului se întoarse spre Arion și Bestla, care continuau îmbrățișați. Când cei doi simțiră ceva pândindu-i priviră la pumnal și se mirară să vadă cum lama pumnalului se colora când în albastru, cum era de obicei puterea Bestlei, când în roșu - așa cum fuseseră ochii lui Arion, când el fusese posedat de Pumnal. Dar până la urmă pumnalul alese să nu-și reveleze adevăratul stăpân și continuă să plutească în aer între cei doi, însă al lui vârf ascuțit se îndreptă în cele din urmă spre Fenrir, dintr-un motiv necunoscut lumii.