„Unde mergem totuși?” o întrebă Morena pe Inmar, într-o seară pe la apus, după ce vulpea o vizită ca de obicei la lac unde ea spăla rufe și-i spuse că trebuie să-i arate ceva extraordinar.

Morena trase adânc aer în piept și oftă, căci acele șiretlicuri și secrete ale vulpii îi erau cel mai puțin pe plac. De fapt, femeia era o fire deschisă, chiar dacă solitară, iubea să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă asta putea răni, căci mai bine așa: să i se întoarcă spatele pentru că spunea adevărul, decât să fie alungată din cauza minciunilor. Îi spusese și lui Inmar despre asta: de atâtea ori, că urăște secretele și surprizele, dar vulpea n-o asculta niciodată.

De fapt, în unele momente, Morena simțea că era gata să se ia la harță de-a binelea cu Inmar, care părea că face lucrurile doar așa cum îi era ei pe plac și nicidecum nu asculta de alții. „Inmar, am întrebat unde mergem!” spuse iarăși Morena și se opri în loc.

Inmar se opri și ea și privi spre a ei prietenă și văzu o oarecare licărire de supărare în ai ei ochi. „Dacă nu-i spun măcar ceva la sigur nu se urnește din loc,” se gândi vulpea și strâmbă din nas, căci ultimul lucru pe care și-l dorea era să-și folosească puterile asupra acestei femei și s-o oblige s-o urmeze.

În cele din urmă Inmar surâse dulce și, clipind rapid din gene, cum făcea ori de câte ori dorea să primească ceva la schimb de la Morena, se apropie de femeie și-i luă mâinile într-ale ei: „ți-am spus că am o surpriză plăcută pentru tine.”

„Iar eu ți-am spus că nu-mi plac surprizele, Inmar și cred că n-am spus asta doar o singură dată.”

„Știu, știu, dar … acum e neapărată nevoie. Această surpriză merită așteptarea. Crede-mă! Și … poți avea încredere în mine? Măcar de data asta? Aaa? Te rooog!” începu vulpea să se lingușească pe lângă ea.

Șiretlicul ei funcționă și de data aceasta. Morena trase iarăși adânc aer în piept, încercând astfel să-și alunge mica supărare și, în cele din urmă, își eliberă mâinile din prinsoarea lui Inmar și porni mai înainte, trecând pe lângă ea. „Unde spunea-i că ne îndreptăm?”

Vulpea surâse cu viclenie în spatele ei. „Te-am prins!” spuse ea în gând și se grăbi să ajungă femeia din urmă. „O să vezi! O să vezi! Crede-mă, merită așteptarea!”

În timp ce cele două se afundau în pădure, în spatele lor apăru Island, care privi curios în urma lor și apoi el strâmbă nemulțumit din nas. „Ceva nu-mi miroase a bine!” își spuse el, adulmecând zarea. „Ce mai pun la cale de data asta vulpile roșii? Nu-mi spune că… Ah, Ahi, Ahi! Se pare că iarăși îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala!” mormăi nemulțumit cuvintele Island și porni în urma femeilor.

***

Era mare veselie în satul vulpilor roșii, iar acea veselie și al lor râset ștrengăresc se auzea până hăt dincolo în zare.

„S-a început deja!” murmură fericită Inmar, auzind acele strigăte vioaie ale vulpilor prinse în joc. Apoi ea privi înspre Morena, care era la doar un pas în spatele ei, oprită în loc și privind curioasă în jur, căci nu înțelegea de unde vine acel zgomot de dans și muzică veselă. „Ți-am spus că am ceva special pentru tine,” spuse deodată Inmar, luând-o pe tânără prin surprindere.

„Special? În ce sens?” se interesă curioasă Morena.

„O să vezi! Urmează-mă!” m-ai spuse vulpea și porni înainte, rânjind de plăcere.

Când ajunseră însă la marginea poienei unde vulpile își aveau organizat al lor mic sat, Morena privi uimită în jur: era ceva ce ai ei ochi negri nu m-ai văzură până atunci - o splendoare magică și ciudată în același timp. „Și totuși e atât de frumos!” șoptiră buzele femeii.

Auzind acele cuvinte șoptite, Inmar surâse, căci deși nu plănuise totul până la capăt, se primise chiar mai bine decât și-ar fi dorit: Morena o urmă, ea-și îndeplini planul, iar acum se aflau ambele în satul vulpilor roșii în așteptarea a ceva ce doar o minte diabolică ar fi putut pune la cale. Însă Morena nu vedea nimic din toate acestea.

Ai ei ochi priveau mirați la acea frumusețe: ici și colo se vedeau corturi întinse haotic, în care trăiau vulpile, și doar unul destul de mare se afla în centrul format de a lor locație.

Pânza corturilor părea a nu fi scumpă: mai degrabă un fel de pânză de sac, folosită de țărani la crearea pantalonilor lor de muncă - groasă și trainică, de un maro deschis, bătând oarecum spre un verde măsliniu. Apoi urmau pilonii ce țineau fruntea cortului: erau nu atât de groși, cam de un diametru de 7-8 centimetri, dar dintr-un lemn trainic, capabil să țină greutatea pânzei.

Morena încercă să privească mai bine înăuntrul unuia dintre corturi, dar pânza subțire ce păzea intrarea de muște și alte insecte îi făcu imposibilă această încercare și ea se strâmbă nemulțumită: ura secretele. Apoi ea-și aruncă privirea în jur și văzu rugul mare din centrul satului, care ardea vâlvătaie, înghițind lacom buștenii groși din interiorul lui.

Privirea femeii se aținti asupra dansului focului și ea deveni deodată serioasă: ceva o neliniștea în acel dans al flăcărilor, dar nu putea înțelege ce. Și mai era și dansul vulpilor: atât de vioi, atât de sistematic, atât de ritmic și ademenitor, de parcă acele mișcări ar fi fost create anume pentru a o fermeca.

Ținând strâns poalele rochiilor lor lungi, vulpile săltau desculțe în jurul focului. Al lor păr roșu și lung până la călcâie se resfira feeric pe al lor spate în ritmul dansului. Apoi mai era fermecătoare culoarea hainelor lor: mâneci albe, puțin mai jos de umăr, strânse bufon, corset roșu cu coarde negre ce le țineau sânii plini în cingătoare și poalele rochiei lor de un roșu amestecat cu alb. Însă ceea ce-o făcu pe Morena și mai amețită erau ai lor ochi: roșii ca focul, arzând demonic în licărirea flăcărilor, în timp ce-o priveau pe femeie de parcă ar fi vrut s-o atragă în al lor dans.

Morena închise deodată ochii și scoase un oftat abia auzit: se simțea amețită, se simțea prinsă în capcană și nicidecum în largul ei. Așa că-și prinse strâns poalele rochiei ei lungi și vru să fugă în aceeași direcție dinspre care veniseră ea și Inmar.

Vulpea prinse rapida mișcare a femeii și-și întinse mâna spre ea, dar nu reuși decât să prindă capătul lentei care lega părul negru și lung al Morenei și, slăbind astfel cingătoarea fundei de păr, reuși să i-l resfire pe spate. Dar chiar și așa, Inmar decise să n-o urmeze, căci ura să forțeze lucrurile.

După doar câțiva metri de fugă însă, Morena se opri locului și privi spre intrarea în cortul cel mare. Vântul zburdalnic tocmai zburase pânza ușoară a ușii cortului și femeia văzu un tânăr vulpoi, stând turcește pe podeaua cortului, pe o mare pernă de catifea roșie, iar în a lui mână licărea o mică sferă de foc.

Aceasta îi atrase atenția femeii și ea se opri locului și continuă să privească înspre cort la acel frumos tânăr, cu păr lung și roșu ca al lui Inmar, dar ea era vrăjită de dansul flăcărilor din a lui palmă și a lor reflecție în a lui privire.

Morena dădu drumul poalelor rochiei care imediat îi acoperiră goliciunea picioarelor. De fapt, atunci când Morena ridicase fusta ca să fugă, nu atrase atenția cât de mult o ridicase și astfel își dezgolise picioarele în unele locuri până la coapse.

Apoi, când ea făcu un pas spre cort, tot privind țintă într-acolo, de parcă ar fi fost chemată să meargă înspre acel loc, Ahi, căci el luase de data asta forma unei vulpi roșii, își ridică privirea de la sfera sa de foc și privi spre femeia care-l privea țintă. Și el zâmbi șiret, căci anume asta și așteptase: s-o aibă alături.

O văzuse într-o zi pe înserat, stând în fața casei ei. Avea atunci ochii închiși, părul proaspăt spălat, răsfirat pe spate și fața îndreptată spre soarele apune, care-i scălda chipul într-o lumină caldă și sfântă.

Fusese imediat atras de a ei frumusețe, dar nu știa cum să se apropie, căci a lui natură plină de rău nu era una care să treacă neobservată, iar el auzise de la Inmar că această tânără cu inimă bună avea simț olfactiv destul de bun și instinctul n-o înșela niciodată. Apoi erau descrierile tinerii făcute de Inmar în așa culori calde, de parcă ea ar fi făcut într-adins să-i stârnească interesul.

De fapt, nu asta fusese intenția lui Inmar. Ea pur și simplu era fermecată de a ei prietenă și, tot timpul cât mersese lupta între ei și Oamenii Siar-ului, în scurtele lor clipe de răgaz, când putea sta alături de al ei frate, vulpea îi povestea despre noua ei prietenă și despre cât de minunată e. Astfel ea reuși să-l facă pe Ahi curios, care decise că imediat ce se v-a întoarce în Pădurea Kiago s-o cunoască pe acea tânără numaidecât.

După acea seară însă, când nu îndrăznise să se apropie de ea, când petrecu minute în șir clătindu-și ochii în a ei frumusețe feerică, ca mai apoi s-o vadă intrând în casă și lipsindu-l de a ei prezență, Ahi decise s-o aibă alături numaidecât. Pentru cât timp însă el nu știa. Dar o dorea și se decise s-o aibă. Așa că reuși în cele din urmă, s-o convingă pe Inmar s-o aducă pe tânără în al lor sat. Desigur, acel târg făcut cu Inmar nu a fost gratis: în schimbul trădării ei față de femeie, trebuia s-o învețe taina focului și a luptei cu pumnalele, dar asta era un fleac pe lângă ceea ce el ar fi avut cu acea tânără alături. Așa că acceptă numaidecât.

Se ridică de pe a lui pernă și, ascunzând în buzunar mica sferă de foc, care deveni brusc solidă, Ahi ieși din cort și porni cu pași înceți, calculați, spre locul în care stăteau Morena și Inmar.

Morena arăta acum exact ca în prima seară când o văzuse: cu părul răsfirat pe spate, ușor legănat de vânt, în timp ce a ei față era de asemenea scăldată în lumină, dar nu solară, ci de foc.

La un pas de ea, Ahi se opri și a lor privire se întâlni timp de câteva clipe. Femeia însă nu spuse nimic, la fel și el: ea continuă să-l privească țintă, ca fermecată și, deși intuiția îi spunea să fugă, că-i în pericol, Morena nu se putea mișca din loc. Simțea cum tot trupul îi stă împietrit, prins într-o îmbrățișare imaginară. Și așa era: chiar dacă n-o îmbrățișa fizic, Ahi trimise spre ea întreaga sa forță, iar a sa dorință o prinse în brațe și-o ținea strâns, nepermițându-i să dea frâu liber propriei voințe.

În cele din urmă Ahi o prinse de mână, iar asta o uimi pe Morena care se uită la a lui mână ținând-o pe a ei: „Să mergem la dans!” spuse el și-o trase după el, fără ca Morena să fie capabilă să se împotrivească.

În urma lor Inmar zâmbi fericită: în a ei mână stătea prețul trădării ei - sfera, pe care Ahi o ascunsese în buzunar, era acum în a ei palmă și strălucea feeric.

Deși era mai mică în mărime, sfera avea rolul ei: să dea putere celui înăuntrul căruia se afla. Așa că Inmar o duse spre buze, o sărută îndelung, după care o înghiți. Din acel moment, Inmar avu și ea darul focului. Mai rămânea meșteșugul luptei cu lamele ascuțite, dar pentru asta era timp berechet: acum important era ca Ahi să-și primească și el premiul.

Prinși în dansul vulpilor, Morena nici nu bănuia că de fapt acela era ritualul de împerechere și uniune al lor. De fapt, de unde era să știe, căci niciodată mai înainte nu avuse de-a face cu vulpile magice: nici ea, nici al ei popor. Acum însă, în timp ce Ahi o strângea când de mână, când brusc o apropia de al său piept, Morena se vedea pășind pe o cale luminoasă, unde îndepărtare se vedea întunericul. Dar nu putea face nimic să se întoarcă înapoi și să fugă de acolo. Se simțea amețită. Se simțea vrăjită. Simțea cum voința ei este îngenuncheată în fața cuiva, iar ei începu apoi să-i fie atât de cald și atât de bine, chiar dacă totul în jur dansa cu ea.

Deodată Ahi o strânse în brațe și ea se văzu forțată să-l privească în ochi: văzu o sclipire sălbatică în ei, dar ea nu se temu, ci întinse mâna spre a lui față și-i atinse obrazul.

Ca într-o oglindă, Ahi făcu același lucru: după ce palma lui atinse fața Morenei, ale lui buze se apropiară tot mai mult și mai mult de ale ei, și un curent de aer magic, albastru, pătrunse în al femeii trup. Ea închise ochii și-i permise lui totul: un sărut fierbinte, sălbatic oarecum, și o îmbrățișare încărcată până la refuz de vibrații de dorință.

***

În cortul cel mare în care fusese Ahi mai înainte, Morena stătea întinsă pe un covor de perne moi. Avea ochii închiși și părea adormită, în timp ce al ei păr răsfirat pe perne părea atât de feeric.

Zgomotul dansului din satul vulpilor nu se mai auzea: ele fuseseră brusc înghețate de puterea magică a lui Ahi și stăteau acum, ca statui sculptate în piatră vie, în aceeași poziție în care le prinse magia, când aerul albastru al lui Ahi pătrunse complet în trupul Morenei și-o lipsi de voință. Însă focul continua să ardă, umplând zarea de mireasmă îmbietoare, dar și de sclipiri de lumină ale micilor scântei aruncate în sus și în lături de buștenii ce ardeau deja domol.

La capătul pădurii însă se afla Island: el privea la toate acestea cu nemulțumire, dar … el nu putea face nimic pentru a împiedica asta, căci Ahi alese să-și unească puterile cu o muritoare, în același mod cum făcuse Island cu Curse, acum mii de ani.

Dar… nu de asta nu intervenea Island. El își dorea s-o salveze pe Morena și s-o scape de un eventual blestem, așa cum se întâmplase cu femeia pe care el o iubise și-o iubea încă, dar … nu avea putere în fața lui Ahi. Nu pe teritoriul său și plus la asta: natura îi îngrădise și le limitase puterile în fața celuilalt atunci când unul din cei doi se afla în ipostaze tandre cu vreo femeie sau spirit al naturii, căci însăși natura binecuvânta noile vieții și noile uniuni, fie ele și rele din fire.

Se întoarse într-un sfârșit cu spatele la cort și pătrunse adânc în pădure, căci Island înțelese că nu putea face altceva. Dar, chiar și așa, lăsase de veghe o pasăre albă, măiastră, cu pene de gheață împletită cu zăpadă. Și o lăsase el sus pe ramul unui înalt copac: cântând dulce și veghind zarea, iar acea pasăre trebuia ulterior să-l caute și să-i dea de veste despre cele întâmplate după acea seară.

În timp ce Island se îndepărta tot mai mult și mai mult în sânul pădurii, ochiul ager al păsării pătrundea în ascunzișul cortului lui Ahi. Văzu cum a lui mână atinse părul Morenei, mângâindu-l. Îl văzu cum își apleacă a lui față spre ea și adulmecă adânc al ei parfum: al pielii ei smolite și mătăsoase, mirosind ușor a lemn de fag, a părului ei negru, dar ceea ce-l făcea pe Ahi să înnebunească era a ei atingere, în timp ce mâna lui se plimba în sus și-n jos pe pielea fină a mâinii ei.

Apoi el își apropie buzele de al ei gât, îi sărută pielea fină și înmiresmată și, închizând ochii, se lăsă cuprins de vraja propriei sale nebunii.

Zăcea rochia tinerei alături pe perne, scoasă cu mișcări sălbatice de pe al ei trup, dar rănit fu doar materialul, căci oricât de diabolic n-ar fi fost Ahi, el nu-și rănea niciodată femeia de alături.

Aruncată fu apoi peste rochie a lui cămașă albă, iar uniunea rochiei ei și a cămeșii lui păru ciudată: de parcă s-ar fi completat, de parcă s-ar fi unit între ele atât în suflu nevăzut, cât și în esență, în timp ce în dreapta lor, unite într-un suflu tainic, într-un suflu al credinței în uniune și o nouă naștere, se mișcau sălbatic, se mișcau la unison trupurile celor doi, căci Morena, chiar dacă adormită de boarea magică a puterii lui Ahi, își lăsă liber instinctul, iar acesta prinse viață în îmbrățișarea plină de senzații plăcute a Magului.

Astfel, până și trupul Morenei o trădase, la fel cum o trădase Inmar și al ei instinct. Ea se lăsase pradă simțurilor și în cele din urmă i se dăruise lui Ahi, complet, cu trupul, căci știa el cum s-o facă să atingă norii, în dulcea sărutare a buzelor lui pe ale ei buze mușcate ușor, dar și a pielii lui unduite cu gingășie pe a ei piele fină în tainicul dans al dragostei și al uniunii trupești.

***

Când se trezi a doua zi dimineața, Morena văzu cu stupoare că în jur nu se mai vedea nici urmă de vulpi sau că ele ar fi fost cândva acolo. Fusese lăsată adormită pe un culcuș de perne moi și învelită cu cămașa lui Ahi, în timp ce a ei rochie sfâșiată zăcea undeva alături.

Morena nu plânse, nici nu se sperie, amintindu-și, ca prin magie, ce se întâmplase cu o seară în urmă și-și dădu seama că avuse parte din vină pentru cele întâmplate: crezuse în vulpe și fusese înșelată. Ai ei ochi continuau ațintiți asupra zdrențelor rochiei aruncate alături și înțelese că de fapt nu fusese o noapte liniștită, ci una sălbatică, în care ale ei simțuri își făcură la maximum de cap.

De fapt Morena visase mai înainte o astfel de noapte. Nu era un vis erotic al unei tinere îndrăgostite, ci o premoniție pe care o crezuse nebunească la început, dar pe care o ignorase, iar acum vedea cât de mult greșise ignorând-o.

Fu trezită din a ei tristă visare de glasul melodios al păsării albe care se înălța în aer și se îndrepta spre cerul colorat în lumina răsăritului. „Se duce și ea cum s-a dus a mea inocență,” șopti Morena și strânse la piept cămașa, acoperindu-și goliciunea sânilor.

După aceea se întoarse în sat, dar nu spuse nicicând nimănui despre cele întâmplate în satul vulpilor. Pe urmă oamenii își dădură seama de a ei sarcină și începură s-o judece, dar chiar și așa n-o alungară de printre ei, căci Morena rămase orfană de mică, pe la vreo 10 ani, și fu crescută de întregul sat, care era de fapt mărinimos din fire și, chiar și cu a ei rușine, nu-i puteau întoarce spatele.

În tot acest timp, de parcă ar fi fost un martor pasiv la toate cele întâmplate, Mayar văzu totul și-și dădu în cele din urmă seama cine e de fapt „copilul lui Ahi” despre care vorbise Coallar în a lui grotă, dar ceea ce-o făcu să se umple de ură fu să vadă cum fusese transformată în copia Samayei de către Mannar, care nu-i furase numai inocența, dar și propria voință, făcând-o să fie monstrul pe care-l știau azi toți.

Dar, ce-o înnebuni complet fu să-și amintească despre momentul când, copil fiind, măcelărise puii din sat și apoi îl urmase pe Mannar în pădure. Și mai văzu ea atunci cum Morena fusese călcată în picioare, plătind astfel a ei greșeală intrând în patul lui Ahi, dar și ale fetei greșeli, care era mânată de însăși puterea necuratului.

Un răcnet cutremură zările, când Mayar o văzu pe Morena îngenuncheată la pământ, rănită și sângerând, după ce sătenii obosiră în cele din urmă s-o m-ai bată și o lăsară în pace. O văzu apoi pe a ei mamă strângându-și lucrurile și părăsind în mare taină satul ars din temelii, căci numai a ei colibă rămăsese intactă, protejată de Mayar, fără să vrea. Și, ceea ce-o umplu pe Mayar de răutate, fu să vadă cum părăsise Morena acel sat: pe furiș, cu capul plecat, de parcă ar fi fost un câine certat și alungat de stăpâni, forțat să colinde împrejurimile.

***

Răcnetul lui Mayar încă cutremura zările când ea se întoarse în lumea reală și, inconștient, în a ei mâini apăru o sabie, pe care ea o strânse cu putere de mâner și, rotindu-se în loc, spintecă zarea, după ce-o aruncă.

Lama sabiei atinse în cele din urmă gâtul Ahilar-ului. La început el nu înțelese ce se întâmplase de fapt așa că continuă să privească țintă la copila înnebunită ce-l străfulgera cu privirea. Apoi, el duse mâinile la al său gât și-l apucă strâns: mâinile i se mânjiră rapid cu sânge negru, iar trupul Ahilarul începu să ardă din neant.

Morena, la câțiva pași în spatele lui Mayar, privea înnebunită la toate acestea: ea nu-și aducea aminte despre cele văzute de fata ei când îi pătrunse în amintiri, de aceea nu știa cui i se datorează această ură simțită acum în toată ființa copilei.

„Pentru ce?” rosti în cele din urmă Ahilar, abia auzit, luptând cu propria distrugere.

„Pentru ura pe care mi-ați semănat-o în suflet,” îi șuieră Mayar printre dinți și-i întoarse spatele. Trecând pe lângă Morena, care continua să privească împietrită la toate acestea, Mayar o apucă de mână și-o forță s-o urmeze în tăcere, căci ea decise ceva în a ei minte, dar avea de gând să ascundă asta de toți.

În urma lor Ahilarul arse din nou până la rădăcini, dar a lui poveste nu era terminată însă, iar asta se simțea în bocetul copacilor din jur care deplângeau viitorul ce-o să vină.