Departe în vale, trecând pe lângă Pădurea Kiago, se auzeau urlete de lupi, dar niciunul nu se vedea în zare, căci acel loc, ce părea uneori pustiit, ascundea multe secrete, iar multe dintre acelea erau strâns legate de păcatele inimii celor ce au trecut cândva pe acolo.

„Se spune că urletele lupilor în singurătate e întotdeauna semn rău,” șopti Morena, aflându-se în Poiana Ahilarului, chiar în locul în care blestemul lui Curse arsese din temelii copacul.

Era o zi frumoasă, în ciuda norilor grei de ploaie ce se abătuseră pe cer. Bătea un vânticel cald și în jur se simțea miroznă de lemn de fag, chiar dacă în acea pădure veche de stejari, cu numele Pădurea Kiago, nu se găsea nici măcar un con ce ar fi putut ulterior aduce la viață falnicul copac al viselor mărețe.

Ridicându-și privirea spre cer, Morena privi îndelung la dansul fugar al norilor care se grăbeau undeva pe bolta vastă, iar a lor grabă semăna mai mult cu o ceață densă fugărită de vânt, decât cu nori burduhoși aducători de ploaie. „Și totuși undeva e furtună mare,” mai spuse femeia, încă cu ochii la cer.

Deodată însă tresări și-și duse mâna la piept: un sentiment puternic de neliniște o apăsa cu toată forța. „Aceeași senzație pe care am avut-o atunci când vulpile lui Inmar au trecut prin sat. Dar de ce acum?! Nu văd nicio vulpe prin preajmă,” șopti ea înfrigurată și ai ei ochi mici și negri scrutară în grabă zarea în căutarea neliniștii.

Nu văzu nimic timp de minute bune, căci în jur părea că domnește singurătatea. Apoi, ceva se schimbă: aerul din jur începu să fie greu de respirat, iar Morena se cutremură simțind cum frigul vântului, ce începu deodată să bată rece, o pătrunse până la oase și în spatele ei simți prezența cuiva.

Se temu însă să se întoarcă și să privească spre cel ce decise să-i facă o vizită sau să-i vorbească, căci nu știa la ce să se aștepte de la acel loc necurat. Dar, curând, își luă inima-n dinți, căci nu era nicidecum o femeie fricoasă din fire, și, întorcând încet capul, privi spre cel care stătea pe locul Ahilarului.

La început i se păru că e un bărbat: era complet îmbrăcat în negru, cu păr și ochi de aceeași culoare, iar mâinile sale cu piele albă gălbuie erau încununate de unghii lungi și negre, asemănătoare fiarelor, iar asta îi dădu de înțeles femeii că acela nu era un bărbat oarecare. Ceea ce era însă și mai înspăimântător la acel duh apărut de nicăieri era faptul că ținea în mână o mică sferă în care se perindau nuanțele întunecate ale culorilor cunoscute nouă, dar cea predominantă era fără doar și poate negrul. Apoi urmau ochii săi: ce luceau când negru închis, când băteau spre roșu, iar cu această schimbare în secunde făcea să crească sfera din mâna lui.

Nu-și vorbiră alte minute în șir și nu pentru că vreunul din ei ar fi fost timid, ci pentru că încercau să-și dea seama cine ar putea fi celălalt.

Ei bine, dacă după înfățișarea și portul Morenei, cât și după sclipirea vie din ochii ei, unul cu puteri magice și-ar fi dat seama fără doar și poate că e o ființă umană, nu același lucru se putea citi în privirile duhului din fața ei. Așa că Morena începu să deruleze cu rapiditate în a ei minte toate istoriile auzite printre oameni despre duhurile care trăiesc prin aceste zone, căci în căutarea lui Inmar și a lui Mayar deseori intra în discuții cu necunoscuții și nu puține istorii, în mare parte strașnice, îi fu dat să audă.

Brusc Morena încetă să respire și ochii ei se ațintiră asupra vrăjmașului ei, căci în minte i se oprise o frază: „și Ahilarul nu muri atunci când blestemul lui Curse îl arse, ci asemeni cuvintelor lui Ahi, din sufletul pe care el îl înghițise, se născuse un spirit cu ochi de demon și sufletul iadului, iar numele acestui duh rău e același ca al copacului…”

„Ahilar…” murmură Morena și al ei piept inspiră adânc aerul rece al zărilor. „Credeam că ești doar o poveste, dar se pare că m-am înșelat. La fel cum s-au înșelat oamenii de-a lungul mileniilor trăite pe aceste întinsuri.”

Ale ei cuvinte îl făcură pe Ahilar să râdă zgomotos de cutremură zările cu a lui putere magică. Apoi, brusc, strânse cu putere sfera din mâna sa și un fel de explozie de aer se simți, aruncând-o pe Morena cât colo.

Femeia însă nu se lovi de nimic, căci nu era nimic solid în jur de care să-și lovească trunchiul, în afară de pământul pe care căzuse.

Când șocul trecu, Morena se ridică în pirostrii și-și întoarse capul spre Ahilar care stătea fix în același loc, jucându-se cu sfera de parcă ar fi fost o minge, aruncând-o dintr-o mână în alta. Ochii lui păreau să nu urmărească mișcările Morenei, însă era doar o iluzie, căci de fiecare dată, când arunca sfera în sus, în ea se reflecta chipul femeii și astfel el putea vedea tot ceea ce ea făcea: o văzu strângând întâi pumnii, de ciudă că fusese aruncată fără vină cât colo, apoi cum se ridică în picioare și, fără frică, porni din nou spre el.

„Văd că nu te temi să mori, ființă umană,” rosti viclean Ahilarul. „Dar … poate că așa e mai bine. Astfel ve-i sfârși ca toți ceilalți care-au îndrăznit vreodată să calce pe aceste meleaguri.”

„Ca ceilalți? Care ceilalți?” întrebă femeia.

Ahilarul opri brusc a sa joacă cu sfera și, după ce închise câteva clipe ochii, o privi pe femeie: de data asta ochii săi erau complet roșii și se roteau în cercuri mici de parcă ar fi fost o cobră ce încearcă astfel să-și atragă prada spre el. „Oamenii!” șopti el într-un târziu, sâsâit.

La început, privind în ochii lui, Morena se simți ca vrăjită și mergea direct spre el, asemeni broscuțelor pe lac ce se îndreaptă direct în gura dușmanului, atunci când vraja cobrelor le ia în stăpânire. Însă, când mai rămaseră cam nouă metri între ei, femeia brusc reveni la realitate, când se lovi de un perete transparent în fața ei.

Ahilarul răcni din toate puterile văzând asta. „Oamenii și a lor aură magică ce-i protejează de rele. Ce urăsc eu trucurile acestea ieftine ale Mamei Pământ. Gaea!!! Unde ești? Arată-te!” strigă el, dar nimeni în afară de ei doi nu se văzu prin preajmă.

Morena surâse înțelegând trucul lui. „Vasăzică ai și tu slăbiciuni, duh al Ahilar-ului. Credeam că și aceasta este un mit, dar se pare că e real: tu nu te poți mișca din locul acela din care răsari, nici măcar un pas nu poți da, și asta este din cauza blestemului lui Curse care, înainte de a cădea pradă vrăjii tale, ce i-ai înghițit sufletul fără milă, a reușit cu a ei mană cerească să te înlănțuie în propria capcană.”

„Mai taci!” răcni Ahilarul, furios să afle că o ființă din carne și oase avea îndrăzneala să-l provoace pe el, copacul diavolului, cel care avea puteri imense curgând în ale lui vene, dar nu le putea folosi atâta timp cât era înlănțuit în acel loc.

De fapt Ahilarul putea fi eliberat din a sa captivitate dacă un alt suflet s-ar fi jertfit și i-ar fi luat locul. Dar … cine-i prostul să renunțe la libertate, de dragul răului?! Nici măcar răul nu dorea eliberarea acestui rău, dară-mi-te oamenii.

În timp Ahilar-ul începuse să recurgă la vicleșuguri: învăță dansul cobrelor în a sa privire și astfel atrăgea spre el oamenii nevinovați ce se abăteau prin acele locuri. Dar chiar și așa, vrăjiți și îngenuncheați, oamenii nu renunțau la al lor suflet, ci alegeau moartea în locul captivității eterne.

„Și totuși, am dreptate,” mai spuse Morena. „Nu poți scăpa, iar asta înseamnă că mă pot mișca în voie pe lângă tine acum, odată ce, cu a ta prostie, ai activat a mea sferă de protecție. Astfel sunt imună în fața răutății tale.”

„Nu și dacă te conving că e mai bine să facem schimb,” șopti Ahilarul, de data asta punând în cuvinte toată hâtrenia de care era capabilă a sa ființă schimbătoare: vocea coborî până la un nivel plăcut auzului, devenind ba chiar melodioasă, privirea i se îmbună și din roșie deveni iarăși de un negru profund, da și cuvintele sunau mai frumos parcă în timp ce le șuiera ușor printre dinți.

Morena simți această schimbare adânc în al ei suflet, căci avea darul simțului ager și nu rareori a ei intuiție o scăpase de la necazuri. Așa că preferă să aștepte și să vadă ce v-a urma sau … să-i facă jocul Ahilarului și să înțeleagă ce mai punea el la cale. „Un schimb zici?! Și … ce fel de schimb?”

Ahilarul zâmbi mulțumit, crezând că al lui șiretlic funcționase. „Viață pentru viață și … păcat în schimbul păcatului.”

„Așa, și?”

Indiferența simțită deodată în vocea Morenei îl scoase pe duh din sărite. Aruncă el o flacără mică înspre ea, dar sfera ce-o proteja pe femeie i-o reîntoarse imediat și Ahilarul se văzu arzând în flăcări. Însă cel făcut din flăcări și rău nu poate arde sau fi rănit, așa că Ahilar-ul bătu ușor din palme, după ce aruncă din nou sfera în sus, și o boare rece, trecută din senin pe acolo, stinse complet focul trupului său. „Văd că încerci să mă bați cu propriile arme, muritoare neînfricată. Însă, ale mele puteri sunt dincolo de a ta inteligență limitată. Dacă eu…”

„Iar asta deja îmi sună a laudă,” se auzi în spatele lor și un mic pumnal se înfipse chiar în dreptul inimii Ahilar-ului.

Privind în spatele Morenei, atât femeia, cât și Ahilar-ul, o văzură pe Mayar. Însă cu Mayar era și Anaya, dar Morena nu avea puterea de a-i vedea pe cei morți. Anaya fu văzută doar de Ahilar, care strâmbă nemulțumit din nas. „Urăsc mirosul puturos de vulpi, ce-și bagă nasul unde nu le fierbe oala,” șuieră el cuvintele printre dinți și, apucând brusc mânerul pumnalului, îl scoase din al său piept și-l aruncă spre Mayar.

Fata nu se mișcă din al ei loc, la fel cum pumnalul n-o răni, căci Anaya, mișcată de propria forță interioară, apăru de nicăieri în dreapta fetei și prinse pumnalul în zbor. Apoi, ea se întoarse spre Ahilar și-l privi țintă în ochi: „încă n-ai învățat lecția, diavole cu trup de lemn. Uiți cu cine te pui.”

„Da. Da. Dacă zici,” mârâi ironic Ahilarul și, scuturându-și ale sale haine cernite, făcu să apară în spatele său un tron din lemn, ars pe alocuri, semn că blestemul lui Curse încă se simțea în al lui trup de lemn. „Și… cu ce ocazie pe la noi?” mai șuieră el printre dinți.

Mayar făcu doi pași spre Morena, care-o privea țintă, căci deși nu știa cine acel copil putea fi, intuiția îi șoptea că poate fi cineva drag inimii ei. Oprindu-se în fața Morenei, cu spatele la Ahilar, Mayar întinse mâna în față și atinse sfera. Însă nu se lovi de un perete solid așa cum se întâmplă cu focul Ahilar-ului, ci a ei mână trecu ușor prin ea și rămase întinsă.

Morena atinse în cele din urmă palma lui Mayar, iar timpul în jur brusc îngheță: la fel se întâmplă și cu Anaya și cu Ahilar-ul, care păreau acum făpturi mitice cioplite în aer.

Unica care avea încă mintea clară era Mayar, care cu a ei putere reuși s-o transfere și pe Morena în interiorul ființei ei și al ei ochi magic se deschise în dreapta lor.

„M-ai chemat, stăpână?” se auzi o voce ciudată, bărbătească, venind dinspre ochi.

„Da. Ajută-mă să-mi citesc trecutul. Simt în această femeie ceva ciudat. Ceva al meu, dar nu pot înțelege ce poate fi.”

„Ești sigură însă? Mereu ai fugit de trecut, iar acum încerci să-l înfrunți de una singură. Mai bine…,” vocea brusc tăcu, când Mayar întoarse capul spre ochi și-l privi țintă.

„Tu mereu ai știut ce ascund. Nu-i așa?”

Ochiul clipi de câteva ori, închizând și deschizând a sa membrană verde întunecată ce acoperea doar pe o clipă mijlocul galben, ca atunci când îl readucea în fața ochilor lui Mayar, acel centru oval să fie și mai luminos decât fusese mai înainte. „Desigur că am știut. La fel cum ai știut și tu, căci noi suntem una, stăpână Mayar, însă spre deosebire de tine, care ai preferat să fugi de propria teamă, eu am păstrat-o în inimă, căci am știut că odată și odată ve-i căuta acel adevăr ascuns în tine.”

„Vrei să spui că secretul trecutului meu îl pot afla doar privind în interiorul meu?”

„Așa e. De fapt, pentru a afla întregul adevăr, cel pe care mintea ta nu l-a știut nicicând, căci ai tăi ochi externi nu l-au văzut niciodată, trebuie să pătrunzi adânc în interiorul acestei ființe ce se află în fața ta și, mergând pe căile ascunse ale inimii ei, ve-i afla ceea ce cauți cu atâta înverșunare.”

Lumina galbenă a ochiului se proiectă asupra Morenei, scăldând-o parcă într-o lumină de aur. Apoi, Mayar închise ochii și întâi își duse mâna la al ei piept, atingându-l încet cu a ei palmă deschisă. Când simți în sfârșit ritmul inimii ei bătând extrem de lent, fără a deschide ochii, ea întinse mâna spre Morena și atinse al ei piept.

Se întâmplă același lucru ca și cu sfera: mâna lui Mayar pătrunse adânc în ființa femeii, de parcă Morena ar fi fost făcută nu din carne și oase, ci din ceață densă. Și, cu cât mâna ei intra mai adânc în lumea interioară a Morenei, Mayar simți că pășește undeva în adâncuri.

Când deschise în sfârșit ochii, își dădu seama că se afla într-o lume complet necunoscută ei: o lume cufundată în întuneric, dar în care nu se simțea nimic rău și nimic viclean. Ba chiar auzea bătăile inimii femeii, atât de liniștite și parcă încărcate cu pulsații de dragoste.

Departe-departe în fața ei, Mayar zări o luminiță care abia sclipea la început, dar curând a ei putere crescu și crescu până deveni de nesuportat de privit. Mayar își duse mâna la ochi și-i acoperi, ferindu-și privirea de acea lumină orbitoare, dar ale ei tălpi continuară să pășească pe acel drum înainte și înainte spre acea luminiță văzută în zare.

***

Mușchi rece și moale se simți sub tălpile goale ale lui Mayar care înainta încet prin pădurea scăldată în lumina binecuvântată a soarelui. Anume această răceală simțită sub picioare o făcu să deschidă din nou ochii și să privească în jur și se miră nespus să vadă că era departe-departe de Poiana Ahilar-ului, în locuri necunoscute ei.

Privind în jur însă își dădu seama că s-ar putea afla în Pădurea Kiago, aflată la Est de Pădurea lui Tenebre, dar diferența dintre acele două păduri era că una era scăldată complet în lumină (Kiago), în timp ce cealaltă avea desișuri dese și era mai mult cufundată în întuneric.

Însă ceea ce-i atrase atenția fetei era mirosul de lemn de fag, așa că Mayar începu să miroasă zarea în căutarea sursei acelui miros, în timp ce pașii ei se îndreptau tot mai adânc și mai adânc în pădure. Ajunse în cele din urmă la marginea pădurii și privi în depărtare la un mic lac, care după toate legile naturii n-ar fi trebuit să se afle acolo, dar pe care oamenii reușiră, prin mult efort depus și multe luni de-a rândul de trudă grea, să-i sape a sa albie, iar ploile darnice ale Gaeiei îl umplură până la refuz.

Apa lacului însă nu mirosea a stătut, așa cum se întâmpla de obicei cu apele ne curgătoare, iar asta era ceva extrem de ciudat. „Magie?” se întrebă brusc Mayar, dar își dădu seama că acel loc era complet lipsit de magie, cel puțin lipsit de magie neagră.

Zări venind spre ea, din partea vestică a pădurii, o tânără femeie care căra cu ea un coș plin cu rufe de spălat și care se îndrepta spre lac. La început Mayar nu-și dădu seama cine putea fi acea tânără, dar cu cât aceasta se apropia de lac, Mayar putu vedea din ce în ce mai clar ale ei trăsături și în cele din urmă își aduse aminte că văzuse acest chip cândva, de mult, iar ale ei buze șoptiră fără voia ei: „mama!”.

Când tânăra Morena trecu pe lângă ea, nici măcar nu privi în direcția fetei, iar asta i se păru lui Mayar și mai ciudat. Așa că decise s-o strige. Însă, deși ea-și auzea bine glasul care striga: „mă vezi? Mamă, mă vezi?” tânăra Morena continua să se îndepărteze spre lac, fără să se oprească măcar pentru o clipă și să privească înapoi.

Mayar se întristă, căci nu-și putea da seama ce se întâmplă. Abia pe urmă văzu că purta o rochie albă, până la genunchi, cu mâneci scurte, iar în locul părului ei roșcat avea păr negru asemeni Morenei. Așa că fata decise să vadă ce se află în spatele acestui secret și se apropie de apă.

Oglindindu-și chipul pe suprafața lacului, se miră să vadă în locul chipului ei obișnuit un altul: ceva combinat între trăsăturile Samayei și cele ale Morenei. Dar chiar și așa, Mayar era extrem de frumoasă. Apoi o auzi pe Morena fredonând o melodie și privi spre ea:

„De departe, dinspre munți, glasul tău îmi cântă șoapte,

Dulci povețe de iubire, lângă foc, în plină noapte.

Și ascult eu glasu-ți dulce, dragul meu și scump amor,

Căci de-al vocii tale cântec mă cuprinde iară-și un dor.

Oare dragostea ce-o simte, a noastră inimă mică,

Să ne fie ea povara...”

Mayar se puse în pirostrii lângă Morena și-o privi îndelung, ascultând al ei cântec. Dar fata nu atrăgea prea mare atenție la cuvintele cântecului, ci analiza fața Morenei, cu piele smolită, dar fină, a ei privire adâncă umbrită de gene lungi și dese, și al ei păr lung și negru care mirosea plăcut a lemn de fag. „Iaca de unde mirosul,” șopti încet Mayar. „Fagul înseamnă mirosul mamei,” și mâna ei atinse umărul femeii, dar Morena nu simți acea atingere. Mayar însă o văzu pe Morena stând în pirostrii în fața rugului pentru pregătit mâncare și încingând focul cu lemn de fag, iar fumul ce ieșea din buștenii cuprinși de flăcări i se ascundea ușor în plete, dându-i femeii acea aromă plăcută de lemn sfânt.

Deodată Mayar tresări și-și întoarse privirea spre dreapta femeii și o văzu pe Inmar apropiindu-se dinspre pădure. Însă Inmar n-o văzu, ci se îndreptă direct spre Morena, care-și continua al ei cântec.

„Frumoase-ți sunt cuvintele cântecului, Morena,” spuse Inmar, iar în ale ei cuvinte Mayar simți hâtrenia vulpii. Însă Morenei nu i se părură ciudate acele cuvinte, așa cum i se întâmplă copilei ei: ea continuă să spele rufe, zâmbind dulce.

„Desigur că-mi sunt dulci cuvintele. Așa se întâmplă cu inima pură: cântă cântece de dragoste atunci când ii bine, iar când ii greu pe suflet: mai pune și un pic de tristețe printre ele,” răspunse Morena, care tocmai termina de spălat o albitură, pe care-o aruncă ulterior pe o piatră mare și albă, să aștepte până-i v-a veni rândul la clătit. „Însă, ce nu înțeleg eu este ce vânt te aduce pe aici. Te știam plecată spre Nord, cu celelalte vulpi.”

Mayar se miră și mai tare: „Morena știe despre Inmar? Cum e posibil?” dar nu-i fu dat mult să aștepte răspunsul la ale ei întrebări.

„Să spunem că ultima dată când m-ai văzut furând puii din satul tău, m-a făcut curioasă să văd ce se ascunde în mintea și-n inima oamenilor,” spuse Inmar, așezându-se pe o altă piatră. „Atunci m-ai primit în casa ta și mi-ai arătat bunătatea inimii tale. Dar, oare ești atât de neînfricată încât chiar văzând adevărata-mi înfățișare să nu te temi că-ți pot face rău?”

Morena trase adânc aer în piept, încercând să-și dea răgaz pentru gândit și astfel își aduse aminte cum o cunoscuse pe Inmar, cu doi ani în urmă: oamenii neamului ei se opriră atunci la marginea acestei pădurii, după ce deciseră să vadă dacă aceste locuri v-or fi propice pentru al lor trai, căci încercaseră multe alte locuri, dar fără prea mare belșug și de fiecare dată erau nevoiți s-o ia din loc și să caute în pribegie plaiuri fertile și prietenoase.

Era noapte întunecată atunci când se auziră câinii lătrând în micul lor sătuc, semn că cineva dădea târcoale acelor locuri. Morena, care era încă trează, cosând flori frumoase pe pânza unei noi rochii, auzi acel lătrat întărâtat și, curioasă, lăsă lucrul alături și se apropie de candela care ardea falnic în al său suport.

Cu felinarul în mână se apropie de ușă și o deschise încet și, pe neașteptate, dădu nas în nas cu Inmar, sub forma vulpii roșii, care se strecura spre micul coteț al femeii. Văzând-o, Morena nu se sperie și nici măcar ea nu știa din ce cauză această vulpe îi atrăsese atenția.

Inmar însă o privi îndelung, neștiind ce să facă: să o atace - nu-i ședea în fire, căci ea ataca doar atunci când era amenințată cu moartea. Femeia asta însă o privea cu bunătate. Apoi, furatul puilor, așa cum plănuise ea, nu mai era o soluție, căci fusese descoperită. În cele din urmă se întoarse complet spre ușă și privi la acea tânără femeie, îmbrăcată în rochie lungă, albă, cu felinarul aprins în mână și care continua să privească spre ea.

„Mult ve-i m-ai sta acolo?” îi spuse cu voce joasă Morena, iar Inmar se miră, neștiind cum să interpreteze cuvintele femeii. „Haide, știu că te ascunzi astfel ori de câte ori ți-i foame. Intră!” mai spuse tânăra și-i întoarse spatele vulpii și intră în casă prima, dar nu închise ușa după ea.

Inmar ezită câteva clipe neștiind ce să facă: să intre în casa femeii sub formă de vulpe nu era o idee bună - dacă o vedeau sătenii puteau crede că vrea să atace și-ar fi fugărit-o cu furci și topoare. Dar și să ia forma umană tot nu știa cum v-a fi, căci putea s-o uimească pe tânără și s-o facă să fugă de acolo mâncând pământul, de parcă ar fi văzut o fantomă. În cele din urmă se transformă totuși în ființă umană și pătrunse în casă.

Spre surprinderea ei, Morena nu arăta deloc speriată văzând-o astfel și nicio licărire de ură, teamă, sau alte sentimente ciudate nu văzu ea în ochii femeii. „Știai?” întrebă în cele din urmă Inmar.

Morena, care tocmai punea pe masă, un pui pe care-l fiersese de cu seară, zâmbi. „Desigur că știu. De fapt de mic copil știu că există magie în lumea asta. Pe urmă, te-am văzut odată la marginea pădurii, cu un pui în gură, dar înainte de a intra în pădure ți-ai schimbat forma și am înțeles că ești o ființă specială.”

„Dar … cum m-ai recunoscut? Ca vulpe arăt ca toate celelalte,” întrebă mirată Inmar.

„Asta crezi tu. De fapt ești diferită de ele: atât culoarea blănii tale, cât și mărimea. Plus la asta, ai tăi ochi nu licăresc sălbatic. Poate și că da, dar eu nu i-am văzut astfel cel puțin. Hai, servește!” îi spuse ea lui Inmar, arătând spre bucatele de pe masă. „Am pregătit ceva gustos astăzi, căci nu știu de ce, dar am simțit că v-oi avea oaspeți.”

Inmar ezită însă să se așeze. Pe deoparte foamea o rodea pe dinăuntru, dar pe de alta nu știa cum să reacționeze cu această femeie. În cele din urmă se așeză, când văzu cum Morena se așezase de asemenea la masă și începu să mănânce liniștită, de parcă n-ar fi atras multă atenție vulpii.

Cele două mâncară în tăcere o vreme. În cele din urmă, Inmar privi în jur și i se păru totul atât de ciudat: acea casă arăta oarecum pustie, de parcă n-ar fi trăit o familie întreagă acolo. „Și… ceilalți? Unde-s?” întrebă cu jumate de voce Inmar.

„Ceilalți? Care ceilalți?” întrebă Morena curioasă și privi în aceeași direcție în care privea Inmar. „Aaa, te referi la ceilalți membri ai familiei mele. Ei bine … acum sunt singură. Am avut cândva și tată și mamă, dar nu mai sunt în viață, iar frați sau surori viața nu mi-a dat. Acum îs singură, dar … mi-e bine așa.”

„De ce? Credeam că oamenii preferă să trăiască în familie.”

Morena iarăși zâmbi, mirată de inocența vulpii. „Nu toți oamenii tânjesc după alții. Sunt și cei cărora le este bine singuri. Eu sunt una dintre ei.”

După acea noapte, Inmar și Morena se vedeau adesea la marginea pădurii și deveniră în timp oarecum prietene: pe cât era posibilă prietenia dintre o vulpe și o tânără femeie. Apoi, Inmar și vulpile se duseră spre Nord, în căutare de hrană, așa cum îi spuse ea Morenei, când de fapt ele merseră să-l ajute pe Ahi în ale sale planuri de răzbunare asupra celor care mai rămaseră în viață din Neamul Siar-ului.

Acum însă revenise, iar Morenei i se păru că a lor prietenie e pe cale să se reînnoade și se simțea fericită, căci i se făcuse dor de al lor timp petrecut împreună. Inmar avea ale ei planuri însă, căci viclenia vulpii nu v-a dispărea niciodată, așa cum nu-i poate nimeni cere celui viclean să devină al său prieten. Morena însă nu știa despre acele planuri și inocența ei îi acoperi ochii cu vălul încrederii, în spatele căruia se afla însă trădarea.