Apa râului Tenebre curge învolburată la vale, spălând în calea sa pietrele de diferite culori ce se întind de-a lungul albiei râului, iar a apei rapidă curgere amintește cumva de trecerea timpului, de amintiri lăsate în urmă și de viața ce-și continuă cursul indiferent de tragedii, tristeți și fericire.

Sus pe cursul râului, atât de aproape de-a lui apă învolburată, stă Anaya, care-și oglindește a ei chip în oglinda albastră vineție a râului, în timp ce a ei privire pierdută dă senzația unei rătăciri în abisul amintirilor.

Deodată ea-și închise ochii parcă deranjată de lumina razelor de soare ce-și oglindeau al lor aur pur în același loc în care Anaya decise să-și privească chipul.

Dar chiar și așa, stând cu ochii închiși, ea continuă să se simtă amețită și pustiită, căci viața de mult lipsea din al ei trup, iar astăzi, simțind atâta strălucire și pulsații de energie dătătoare de viață în jur, simțea cum pieptul îi este presat d-o forță miraculoasă și tainică, pe care n-o mai simțise niciodată până atunci.

Încet, Anaya-și ridică chipul și privi spre soare, încă continuând cu ochii închiși. Zâmbi simțind căldura mângâindu-i fața, ca mai apoi, un vânticel rebel să-i răsfire părul pe umeri și spate, unduindu-se ușor suflat de briza vieții.

„Vāḻkkai! (viață)” murmură bătrâna și iarăși zâmbi, căci acest cuvânt nu-l rostise de mulți ani deja, dar care-i fusese atât de drag odată. „Viti illāmal pōṉa piṟaku, nīṅkaḷ ēṉ vāḻkkaiyait toṭarkiṟīrkaḷ?” (Tamil) - „De ce continui alături, viață, când soarta nu mai e?”

Nu-i răspunse decât vântul care continua să miște al ei păr și ale ei veșminte, în timp ce natura în jur respira într-un dulce șopot al fericirii eterne. Apoi, apa-și opri cursul la vale și a ei suprafață albastră străvezie deodată se făcu ca spuma laptelui și din ea se ivi în fața Anayei însăși Gaea.

Titanida nu spuse nimic însă. Stătu așa minute în șir privind la bătrâna din fața ei care continua cu ochii închiși privind spre soare. De fapt Gaea nu vorbea, căci își dădea seama cât de sfinte sunt acele clipe pentru Anaya, căci doar odată pe an bătrânei îi era dat să simtă briza vântului și posibilitatea de a-și oglindi chipul în aceleași ape în care cu mulți ani în urmă și-a pierdut viața.

În cele din urmă Anaya-și deschise ochii și privi la titanidă, pe fața căreia se citea o liniște calmă, dar oarecum zbuciumată totuși în amintirile trecutului ce se citeau acum pe fața Anayei. „Trec anii precum clipele, Mamă Pământ, iar noi ne trecem la fel cum trece vântul. Oare v-om găsi vreodată secretul tinereții veșnice?”

Gaea zâmbi. Era obișnuită cu astfel de întrebări din partea bătrânei, dar astăzi o simți fiind mult mai nostalgică decât de obicei. „Viața e una singură pe care-o avem, Anaya și nu noi suntem în stare să-i controlăm cursul.”

„Și totuși, aș da o eternitate să am în mâini această putere.”

„De ce? Pentru ce-ți trebuie eternitatea, când și așa continui această viață chiar dacă ar fi trebuit de mult să atingi ținuturile Aeonului cu pașii sufletului?”

„Pentru că îmi doresc atât de mult iarăși să trăiesc. Aș vrea să mai fiu odată tânără fecioară, să cânt în pragul casei părintești, să dansez alături de cel ce-mi face sufletul să cânte și să mai mor odată în brațele iubirii.”

„Pentru asta trebuie să renaști, Anaya. Ca să mai poți simți iarăși plinătatea vieții, trebuie să-i dai sufletului tău o nouă formă.”

„Asta ar însemna să-mi uit fosta viață.”

„Ce-i atât de bun în fosta viață de nu poți să-i întorci spatele și să uiți răul pe care ți l-au făcut?”

Anaya se cutremură pentru o clipă și-și întoarse ochii de la titanidă și privi la suprafața spumoasă a apei. O Anaya tânără, căzând pe spate în ape, se arătă ca o reverie bătrânei și mai apoi spatele unui bărbat stând pe mal și privind la apele ce-au înghițit odată al ei trup. Dar Anaya nu-i putea vedea fața, precum nu-și putea aminti cine putea fi acel bărbat, dar ceva în el îi spunea că așteaptă de mult lângă ape: așteaptă o soartă să revină în timp sau poate încearcă acolo să pună capăt regretelor și a tristelor amintiri.

Gaea privi în aceeași direcție, dar văzu doar cum bărbatul le întoarce spatele și se îndepărtează de ape. Pe mal, în locul în care el stătuse, se zărea o mică floare de violetă, pusă cu grijă pe pământ, după ce-o duse mai întâi la buze și-o sărută îndelung, încercând parcă să transmită florii a lui dragoste ascunsă.

***

E mare sărbătoare în satul din vale. E cântec și dans și tineri prinși unul lângă altul, mișcați de ritmul vieții, în timp ce-și aruncă unul altuia ocheade pline de dor, căci tinerețea din ei e asemeni calului sălbatic scăpat din ham, după ce fusese prins și ținut în captivitate multă vreme, încercând să-l facă supus și ascultător.

Dar … oare poți îngrădi valul vieții? Oare poți spune inimii să nu mai bată, când alături de tine e cel ce-ți face sângele să curgă nebun prin ale tale vene?! Imposibil!

Tânăra Anaya e prinsă în joc alături de Kiran, un tânăr de vreo 20 și ceva de ani, înalt de statură, zvelt, cu păr negru ca pana corbului și mustăcioară de aceeași culoare care abia se ivește prin pielea măslinie. Ai lui ochi însă sunt albaștri: la fel ca cerul, ca apa de râu, în care se poate vedea trecerea timpului și ritmul vieții.

Anaya în schimb e complet opusul lui: păr lung, bălai, scundă de statură, cu ochi negri și piele albă ca laptele - atât de albă că ar fi putut fi ușor confundată cu fosfor prețios care numai ce fusese scos la lumina soarelui și arătat lumii.

Dar chiar și așa, în ciuda vizibilului contrast dintre cei doi, tinerii se simt atrași unul de celălalt precum un magnet, căci caii sălbatici, galopând prin sufletul lor, îi fac să se apropie tot mai mult și mai mult, în timp ce degetele lor se împletesc într-un clește, ale lor priviri se furișează una spre cealaltă, iar buzele lor, dornice de-o dulce sărutare, se mișcă ușor, mușcate prin colțuri de fosforul dinților albi, care le colorează într-un roșu ademenitor, un roșu al pasiunii.

Kiran o prinse deodată cu brațul de mijloc și-o apropie de el, șoptindu-i la ureche: „să mergem acolo unde-om fi numai noi.”

Tânăra-și ascunse sfioasă privirea și zâmbi ușor, încuviințând. Apoi îl urmă, în timp ce el continua s-o țină de mână de parcă n-ar fi vrut s-o piardă prin mulțimea de dansatori, încinși de ritmul muzicii.

A lor plecare însă n-o observă nimeni, căci nimănui nu-i era atunci de-o dragoste tinerească, încinsă sub focul a două inimi bătând la unison, căci mai erau mulți alții în locul lor: dornici de a se uni în pereche, de-a gusta fructul interzis, ca mai apoi să petreacă împreună o viață întreagă în dulcea îmbrățișare a sorții.

Afară era o seară caldă, în ciuda zburdalnicului vânt care răsfira mlădițele ramurilor copacilor, făcându-le să tremure ușor. Dar a vântului dulce sărutare, ce se strecura ușor sub pânza ușoară a hainelor tinerilor, îi făcea să se înfioreze și să simtă mai puternică a dragostei tainică chemare.

Ținând-o strâns de mână, Kiran continuă să fugă spre pâlcul de copaci văzuți în zare. Acolo era ascunzătoarea lor: al lor mic colț de rai ce-i ferea de ochii lumii, căci deși erau tineri și ambii liberi, Kiran nu putea iubi deschis, căci fiind sărman și orfan de părinți, îl făcea vulnerabil, pe când Anaya era unica fiică al celui mai înstărit om al satului, care nu numai că nu avea ochi să-l vadă pe tânăr, dar și amenința să-l omoare dacă-l vede prin preajma ei.

Dar chiar și așa, dragostea lui Kiran pentru Anaya era mai puternică și cei doi tineri se luptau din răsputeri pentru a lor poveste: în ciuda sorții și în ciuda oamenilor.

Ajunși sub pâlcul de copaci, Kiran o prinse brusc în brațe și-o strânse la piept. Al fetei sâni îmbobociră în îmbrățișarea tandră a bărbatului, iar inima începu să-i bată nebunește în piept, căci chiar dacă adora aceste clipe în brațele lui, se temea de gura lumii și se temea de tatăl ei.

Buzele bărbatului atinseră brusc ale ei buze și a lui sărutare parc-o fripse, căci Anaya îl împinse ușor cu mâinile de la ea. El însă o privi confuz: „am fost cumva grosolan?” întrebă el, nedumerit să vadă cum fata încearcă să scape din a lui prinsoare.

„Nu-i asta,” bâlbâi ea. „Doar consider că nu-i corect ceea ce facem. Cu toate că dragostea noastră ne îndeamnă spre prăpastie și noi mergem cum pași grăbiți spre ea, mi se pare că totuși ar trebui să așteptăm, Kiran. Eu … eu nu pot fi cu tine fără acordul tatălui.”

„Dar … el nu v-a fi niciodată de acord cu asta, Anaya. Pentru a fi împreună trebuie să luptăm.”

„Însă ceea ce propui e nebunie. Îmi ceri să renunț la … feciorie, pentru o viață întreagă alături de tine. Măcar îți dai seama ce-mi ceri?”

Kiran o privi nedumerit în ochi: îl dureau ale ei cuvinte, căci el alese asta ca ultim pas făcut, căci alte șanse de a fi împreună cei doi nu aveau. Dacă tatăl Anayei ar fi aflat în cele din urmă că cei doi și-au unit trupurile sub calda noapte a verii, nu ar avea ce face decât să accepte a lor uniune. Dar Anaya se opunea acestui lucru și Kiran avea impresia că ea ascunde ceva mai mult decât frica față de tatăl ei. „Ești sigură că-i numai asta?”

Anaya se cutremură. „Ce … ce mai poate fi? Nu, e doar asta,” se bâlbâi ea, dar mințea, căci tânăra avea un mare secret pe umeri: un secret care nu-i permitea să trăiască liber, să iubească sau să fie fericită. „Eu te iubesc,” spuse ea într-un sfârșit, iar ale ei dulci șoapte îl făcură pe bărbat să cedeze în fața ei. „Nu-ți cer decât să ai încredere în mine și să-mi dai un scurt răgaz. Promit că v-oi reuși. Promit că v-om fi împreună. Doar dă-mi ceva timp, da? Un mic răgaz pentru o eternitate împreună nu-i chiar atât de mult.”

Tânăra se ridică pe vârfuri, puse ale ei palme mai întâi pe umerii bărbatului, închise ochii și-l sărută. Al ei sărut, prelung și inocent, îl făcu pe Kiran să se liniștească, căci deși și-ar fi dorit să-și dea frâu pasiunii, știa că asta ar însemna s-o piardă, iar el mai bine moare decât să trăiască fără ea.

Închise ochii și el, lăsându-se pradă valului de dulci emoții ce-i înconjura, la fel ca brațele Anayei, care se strecurau pe după gâtul lui, încolăcindu-se, iar ale lor trupuri fierbinți se apropiară și se apropiară, până când focul din ei nu se contopi complet transformând vidul din jurul lor într-un foc nebun al dragostei.

***

A doua dimineață, Anaya decise că e timpul să-și aleagă propriul destin. Pentru aceasta avea mai întâi nevoie să pună capăt nebuniei tatălui ei, care, orbit de lăcomie și de dragostea pentru bani, făcuse în cele din urmă pact cu diavolul, iar prețul acelui pact fusese Anaya.

Mulți ani de-a rândul, de când era abia o copiliță de 15 ani, Anaya fu nevoie să țină piept acelui diavol și să-i vadă zilnic fața, căci a ei frumusețe și tinerețe îl orbiră și-l făcură s-o vrea mereu alături. Dar … a diavolului putere asupra fetei era limitată, căci tatăl Anayei, în ciuda lăcomiei lui, păstrase însă în inimă un strop de dragoste pentru fiica lui și, când semnară pactul, reuși să-l înșele pe diavol și, schimbă pe nevăzute în pact faptul ca fiica lui să petreacă doar câteva ore pe zi în compania acestuia, spre deosebire de-o eternitate, așa cum diavolul scrisese.

Numele acelui diavol era Coallar, care o văzuse pe copilă într-o zi frumoasă de primăvară în timp ce culegea flori pe câmp. Fusese atras într-o clipă de abisul ochilor ei negri și decise s-o aibă alături indiferent de preț. De aceea, când tatăl Anayei schimbă condițiile contractului lor, iar el își dădu seama abia după ce-l semnase, practic înnebuni și la început vru să-l sugrume, dar Coallar nu putea face asta, căci era legat prin legământ de sânge când semnase acel pact, așa că se văzu forțat să accepte ca copila să-i fie alături doar câteva ore pe zi.

Pășind în grotă, Anaya se cutremură de răceala din jur: așa cum făcuse și în prima zi când pășise înăuntrul ei, în urmă cu cinci ani. Și azi, ca și atunci, avea flori în păr: flori aromate ce-o făceau să pară zână din povești, căci Coallar se îndrăgostise de ea anume când o văzu cum își pune o floare de violetă în părul dalb, iar a florii mireasmă, ajunsă la nările lui, îi luă complet mințile, iar el se văzu îngenuncheat în fața copilei.

Dar chiar și așa, chiar dacă se văzu captivă fără voie, Anaya se supuse sorții și se supuse tatălui ei, căci dacă ea n-ar fi venit zilnic la grota lui Coallar, atunci nu doar tatăl ei și ea ar fi avut de suferit, ci întregul sat, iar printre ei se afla și Kiran.

Tânărul o observase și el, în timp ce treceau prin sat, unul pe lângă altul, dar ambii copii erau prea sfioși să-și vorbească. Așa că preferară să păstreze dragostea vie în al lor piept, până când v-a veni timpul și ei v-or avea curaj să-și vorbească. Veni acel timp și veni și primul sărut. Apoi urmă dorința: de a fi împreună - într-un fel sau altul, dar pentru asta Anaya trebuia să se împotrivească sorții, dar se simțea atât de slabă, atât de neprotejată în fața ei. Alese să ascundă adevărul și făcuse bine, căci Kiran nu era destul de puternic încât să facă față regelui cărbune și s-o salveze, precum Anaya nu știa cuvintele vrăjii care s-o dezlege de el.

„Ce stai în loc și nu te apropii?” auzi ea glasul puternic al regelui Coallar, venind din adâncurile grotei și tânăra se cutremură. Chiar dacă îl auzise vorbind ani de-a rândul, încă nu se putuse obișnui cu acea voce, precum nu se putuse obișnui cu a lui prezență și aici nu se referea la cea trupească, căci Coallar arăta destul de bine pentru un Rege al Tenebrelor, dar mistica întunecată din el și răul ce-l înconjura, o făceau pe tânără să se teamă și să vrea să fugă cât mai departe de acele locuri blestemate.

În cele din urmă își luă inima în dinți și prinse cu putere mânerul coșului cu bunătăți pe care le pregătise pentru Coallar. Nu făcea asta în fiecare zi: ci doar atunci când voia să obțină ceva de la el, iar acea zi era o zi specială.

Ajunsă în camera tronului lui Coallar, tânăra privi în jur, dar nu-l văzu și asta o miră, căci era sigură că el se afla prin preajmă, căci nu demult îi vorbise. Deodată-l simți în spatele ei, în timp ce inspira adânc în pieptul lui al ei parfum. Anaya se cutremură din nou, căci se temea de aceste mișcări ale lui Coallar, care nu făceau decât să-și întețească a lui dorință pentru ea, în timp ce în sufletul ei scârba punea stăpânire pe ea tot mai mult și mai mult.

„Ceva s-a schimbat la tine!” rosti Coallar și în glasul lui se simți furie. „Astăzi ești diferită!” mai spuse el și, în timp ce-și plimba mâna prin părul ei, păși încet pe lângă ea, ca mai apoi să se oprească în fața tinerii și, atingându-i bărbia, o forță să-l privească în ochi.

Anaya știa prea bine de ce e în stare Coallar: el putea citi trecutul, precum putea citi gândurile. Așa că se luptă cu propria ea ca să ascundă tot ce știe și tot ce-și amintește.

Dar să ascunzi ceva de Coallar era imposibil, iar ceea ce văzu în ochii ei îl înnebuni: Anaya în brațele altui bărbat.

Un răcnet străbătu bolta grotei și împrejurimile, dar chiar dacă se temea nespus, Anaya se menținu fermă pe poziții, căci numai astfel își putea atinge scopul.

„Dar cum ai îndrăznit, nenorocito? Cum ai îndrăznit să-mi întorci spatele și să mă trădezi? Pe mine, pe regele care te-a vrut regină alături, pe tronul lui? Tu în schimb ai ales mișelia și sărăcia, în locul bogăției și a lumii de basm.”

Anaya zâmbi. „Pentru ce-mi trebuie mie bogăție, dacă cel ce-mi stă alături nu mi-i drag? M-ai bine sufăr foame, dar să am lângă mine un suflet care mă iubește necondiționat.”

„Eu te-am iubit și te iubesc,” spuse Coallar, privind-o furios. „Eu pentru tine aș fi răsturnat lumea cu susul în jos, numai să fii fericită.”

„N-am nevoie de atât de mult ca să fiu fericită. Pentru a fi fericită am nevoie de mult mai puțin și tu știi de ce.”

„Ceea ce ceri e imposibil. Niciodată nu v-oi renunța la tine.”

„Chiar și după ce ai văzut trecutul meu?”

„De al tău trecut nu-mi pasă. Numai de al tău viitor.”

„Un viitor pe care nu mi-l doresc. Nu alături de tine,” și mâna fetei apucă pumnalul ce-l avea ascuns la brâu și a lui lamă îi atinse pielea fină a gâtului. „Pentru mine să continui alături de tine e egal cu moartea. Mai bine pier, decât să continui să vin în acest locaș al umbrelor, unde știu prea bine că nu-s unica care-ți stă alături.”

Coallar se holbă nemulțumit la ea: nu se așteptase la asemenea îndrăzneală, la fel cum nu se așteptase la a ei trădare. Dar era sigur de un lucru: că Anaya nu v-a renunța la a ei nebunie. Singura șansă de a o păstra alături era să o învingă cu propriul joc. De aceea Coallar zâmbi cu viclenie. „Bine atunci!” iar ale lui cuvinte o uimiră pe tânără, care-l privi cu ochii curioși. „Dacă vrei să fii liberă trebuie să-mi îndeplinești o ultimă dorință.”

„Care?”

„Petrece această seară aici. Completă, iar dacă reziști până în zori, atunci ve-i putea bea din această poțiune magică care te v-a elibera de al meu blestem.”

Ce însemna o noapte pentru Anaya, când în joc era viitorul ei alături de Kiran?! Pentru al ei iubit era în stare să sufere mult mai mult alături de acest monstru, ce se juca cu ea și-o făcea să se simtă asemeni unui șoarece în labele mâței: complet neprotejat în fața sorții și confuz în ce privește ziua de mâine.

Dar acea noapte fu una de coșmar pentru Anaya. Ea se așteptase la o noapte liniștită, căci acea grotă părea liniștită, în ciuda firii vulcanice a lui Coallar, dar se înșelase: toată noaptea auzi urletul fiarelor din jur, văzu umbre trecând în lungul și-n latul grotei, avu vedenii și chiar ajunse la porțile iadului, dar dragostea în inima tinerilor îi întoarce chiar și din drumul lor spre moarte.

A doua dimineață Coallar îi dădu să bea din poțiunea magică așa cum și promise. La început Anaya nu simți nimic, doar o mare ușurare ce pusese stăpânire pe al ei suflet, iar când Coallar îi spuse că este liberă, părăsi grota în mare grabă, fără măcar a privi în urmă. Ajunsă afară din grotă însă simți minciuna regelui suflând alături de ea: acea poțiune era menită să-i fure voința și nu doar mințile.

Colindă împrejurimile cuprinsă de un profund delir până aproape de apus. În tot acel timp îl văzu doar pe Kiran în față, întinzând mâinile spre ea și chemând-o la el. Probabil această vedenie fu cea care-o ținu atât de mult pe picioare. În cele din urmă însă ajunse pe câmpul împânzit de violete, acolo unde Coallar o văzuse pentru prima dată.

Se prăbuși fără vlagă în genunchi și-și ridică privirea spre cer, în timp ce ochii i se umplură de lacrimi, și șopti: „oare să fie asta sfârșitul?”

Simți cum mâinile lui Coallar îi ating umerii și o forțează să se întoarcă spre el: îl văzu ca prin vis, zâmbind nebunește la ea, în timp ce-i citea pe buze: „nu, draga mea. Acesta e abia începutul.”

Înainte de-a o face a sa soție, Coallar însă auzi ultimele ei cuvinte: „ești atât de jalnic, rege. Preferi să fii cu cea care a fost a altuia, numai să nu pierzi în fața propriei nebunii.” Apoi ea închise ochii și preferă să nu mai simtă nimic.

Timpul petrecut în brațele lui Coallar a fost doar un vis urât, căci ea imediat după aceea l-a umplut cu momentele petrecute alături de Kiran, căci în noaptea aceea de dans, după ce se ascunseră sub pâlcul de copaci și-l sărutase cu foc, cuprinsă de nebunia dragostei, Anaya se dărui iubitului, dar o făcu inconștient, de parcă a ei inimă îi șoptea să facă asta, căci oricum este pierdută atâta timp cât este în mrejele regelui Coallar.

Luni bune după această întâmplare, Anaya născu o fată. Însă tânăra mamă nici nu-și privi fiica, căci știa prea bine al cui copil e. Așa că moașa o luă de lângă ea și-o duse spre grota lui Coallar. În drum însă bătrâna moașă se întâlni cu Ahi, care știa prea bine ce-o așteaptă pe copilă în preajma tatălui său și a lui Tenebre, așa că decise să aibă el grijă de ea. Așa că după ce luă copila, el luă și viața bătrânei, căci nu voia să lase martori al acelui trecut rușinos.

Dar Ahi nu știa ce să facă cu fata, căci nu știa cum se crește un copil, la fel cum nu știa unde-ar trebui mai bine s-o lase. Descoperi chipul copilei și privi ai ei ochi și văzu ceva ce-l făcu să se cutremure: copila, cu toate că era jumătate umană, avea o imensă putere. De aceea Ahi decise s-o apere și-i puse numele Inmar, iar ca s-o ascundă de Tenebre și Coallar o transformă și-i dădu puterile unei vulpi roșii, menite să conducă mai apoi o armată a răului.

După aceea Ahi a dus copila în al lui lăcaș și a așteptat, căci știa prea bine că soarta, care părea să fie atât de crudă cu acea mică ființă, lupta de fapt pentru ea, iar cea care trebuia să aibă grijă de copilă era în drum spre ei, căci cu soarta nu te pui și nici nu poți fugi de ea.

Anaya știa asta așa că decise că e timpul să termine acel blestem ce-i măcinase soarta, căci după ziua aceea, când fusese o victimă pe câmpul împânzit de florile ei preferate, încetase a vorbi și făcu tot ce putu de a nu da ochii cu Kiran.

Tânărul crezu că ea-l evită din cauza acelei nopți pe care cei doi o petrecură împreună și decise să-i dea timp. Dar se înșelase, căci acea noapte ce părea începutul frumoasei lor povești de dragoste ajunse să fie al ei sfârșit.

Anaya se ridică ușor din pat, căută o rochie curată pe care o îmbrăcă cu mișcări lente, dar atât de sigure. După care-și pieptănă părul lung, dar nu-l împleti cosiță așa cum obișnuia, ci-l lăsă despletit și, cu picioarele goale, tânăra ieși din casă.

Era în zori de zi: o dimineață atât de caldă și atât de frumoasă de primăvară. Chiar dacă era început de martie, soarele era darnic cu razele sale, luminând și încălzind iarna din sufletul tinerei care se îndrepta spre râu.

Ajunsă lângă mal, privi întâi la ape, oglindindu-și chipul în ele și zâmbi trist și pentru prima dată vorbi: „ai câștigat în fața mea, Tenebre. Astăzi îmi aleg al meu sfârșit, în schimbul unei eternități în umbra ta.” Apoi tânăra închise ochii și privi spre soare, bucurându-se de a lui dulce sărutare.

Auzi în depărtare glasuri strigând-o, căci tatăl ei aflase în cele din urmă de mârșăvia făcută de regele Coallar și la ce duse a lui nebunie și știa prea bine că Anaya nu era o fire care să se resemneze în fața umilinței: mai bine alege moartea, iar cea mai rapidă și mai demnă moarte pentru ea era râul Tenebre.

Anaya se întoarse cu spatele la râu și privi în depărtare, acolo unde-l zări pe Kiran și pe tatăl ei fugind spre râu și încercând s-o salveze. Dar ea știa prea bine că al lor viitor împreună e doar un vis avut cândva. Așa că închise iarăși ochii și se lăsă pe spate, cufundându-și al ei trup în ape.

Renăscu din ele spre apus, dar de data asta avea chipul bătrânei Anaya și nu-și amintea al ei trecut. Pe mal o așteptau Ahi și Gaea, care se milostiviră de ea și-o readuseră la viață, fie și măcar sub această formă, căci cei care au renunțat la viață în această lume, merită a doua șansă doar atunci când un alt suflet are nevoie de ei.

Ahi îi puse bătrânei Anaya copila Inmar în brațe și i-o dădu în grijă, iar dragostea de mamă pentru prima dată zvâcni în ea și Anaya se înduioșă până la lacrimi și acceptă să crească copila ca fiind a ei, fără să știe măcar că de fapt îi era mamă.

După acea zi trecuseră ani și ani, dar Anaya-și putea aminti trecutul și se bucura de frumusețea naturii doar o singură dată pe an: în ziua când a ales drumul morții, iar asta era posibil doar cu Gaea în preajmă, căci indiferent de cât de mult titanida era urâtă de cei ce erau în preajma Anayei, bătrâna n-o ura: ci din contră, o considera ca fiindu-i mamă și soră, căruia îi putea spune despre povara din suflet, să-i ceară sfatul și căruia să-i zâmbească, căci Anaya a fost o iubitoare a vieții și a zâmbetului, ca în cele din urmă să aleagă să trăiască în umbră.

Despre faptul că Anaya era doar o fantomă în această lume știau mult prea puțini: Ahi, Inmar, Gaea, Dike și Inlan Diar. Restul o vedeau printre ei doar în nopțile feerice când cerul e împânzit de candelele stelelor, căci anume magia o aducea pe Anaya la viață și-i dădea putere să înfrunte lumea.