„Au fost vremuri când acest munte era considerat unul Sfânt, căci aici și numai aici soarele își scălda a sa privire în roua dimineții de pe ramuri și tot aici se auzea pentru prima dată în zori dulcele cântec al mierlei. Dar în timp muntele a fost deposedat de a lui sfântă comoară și numai trista lui respirație și a lui aură ce luptă cu întunericul din jur mai păstrează acum în a lui esență frumusețea și prosperitatea vremurilor de altă dată,” își începu a lui poveste Island, care, stând pe colina de est a muntelui, privea ale lui întinsuri cu tristețe în ochi și nostalgie în glas.

Stând lângă el, Dike privi în tăcere la acele întinsuri și aceeași tristețe puse stăpânire și pe el, căci acest munte îi fusese cândva atât de drag, dar astăzi arăta de parcă ar fi fost pustiit de o hoardă de inamici sălbatici.

Când prima dată a pășit pe Pământ, Dike a fost adus de Palar anume pe creasta acestui munte, căci în trecut norii nu aveau atât de mare putere și influență pe întinsurile pământene și mare parte din puterea lor putea fi exersată doar pe Muntele Fricii.

Dezvelindu-și ale sale largi și burduhoase poale ale trupului, Palar dezvăluise trupul titanului, care avea ochii închiși în acel moment, căci lumina noptatică a cosmosului era total diferită de acea pământească, care strălucea în toată splendoarea aurului soarelui, producând atât de multă viață în jur. După aceea, Palar își strânse înapoi ale sale cețoase mădulare și se ridică în aer, la înălțimea privirii lui Dike, așteptând în tăcere până când titanul nu se v-a sătura de inspirat adânc în piept aerul rece și parfumat al muntelui, ca mai apoi să deschidă ochii și să vadă ale lui întinsuri de poveste.

Trecură minute în șir, dar Dike continua să trăiască frumusețea naturii montane adânc în ființa lui, fără a se încumeta s-o privească în față. Dar mai apoi, el decise că e timpul și deschise ochii și primul pe care titanul îl văzu în față fu Palar, care continua să aștepte cuminte al titanului ordin, în timp ce mici lumini de fulger se vedeau apărând ici și colo prin trupul lui vinețiu.

Dar cerul nu stătea a ploaie, ci era o dimineață însorită și plină de farmec. Cu toate acestea Palar era încărcat cu ploaie, dar asta se datora cantității imense de lacrimi ce se strânseră în a lui ființă aflând despre plecarea lui Dike din cosmos.

„Nici să nu-ți treacă prin cap să dezlegi baierele ploilor, Palar. La cum te știu ești în stare să îneci aceste întinsuri,” îi spuse Dike cu glas aspru, dar totuși ale lui cuvinte nu erau spuse în semn de reproș, ci mai degrabă ca un sfat prețios al unui bun prieten pentru un altul.

„Ascult și mă supun, titanide Dike, dar totuși simt că al meu suflet curând se v-a îneca în lacrimile de ploaie ale trupului meu, căci chiar dacă sunt încă cu tine, îți simt atât de mult absența,” răspunse trist norul și doi ochi frumoși, de un vinețiu profund, apărură pe trupul său, iar două buze formate din nori mai mici de culoare albă se conturară în timp ce rostea cuvintele.

„Pământul nu e locul în care ne spălăm păcatele, Palar, ci locul plin de farmec dumnezeiesc în care unul trebuie să învețe a trăi. Dacă sincer, uitându-mă la toată această splendoare din jur, mă simt de parcă am ajuns în sfârșit acasă.”

„Și încă nu ai văzut nimic, Maestre Dike. Sunt de mii și mii de ani pe bolta acestei planete și am colindat și colindat ale ei întinsuri și multe mi-a fost dat să văd, dar una pot spune cu siguranță: Mama Pământ a făcut un lucru de poveste cu această planetă, căci a ei splendoare nu poate fi descrisă în cuvinte. Păcat că nu poți colinda ca mine pe bolta cerului peste pădurile înverzite și pline de splendoare, prin care se plimbă alene urșii, prin care fug în grabă lupii, vulpile, cerbii, micii iepurași și printre crengile cărora se aude ciripitul dumnezeiesc al păsărilor pământului. Apoi urmează câmpiile: de un vast impresionant și acoperite în totalitate de o haină verde, cu flori multicolore și aromate în jur, cu iepurași frumoși ce ies din ale lor vizuini și-și mișcă atât de comic ale lor pufoase codițe în timp ce cutreieră zarea.”

„Dar, Palar, cred totuși că poveștile tale merg mult prea departe de adevăr,” spuse în glumă titanul. „Hai că înțeleg că vezi toate acestea datorită ochiului tău ager, dar mirosurile? Cum de simți mirosurile?”

„Prin picăturile de ploaie care mângâie petalele florilor parfumate care se întorc mai apoi la mine plutind în sus pe razele de soare, în dulcea îmbrățișare a căldurii cerești,” spuse Palar și o dulce melancolie i se simți în glas.

„Și totuși, din toată această frumusețe pământească, ce îți este ție cel mai drag?”

„Acest munte și a lui comoară sfântă, căci aici simt dulcea respirație a pământului, ale lui șoapte ce-mi vorbesc și a lui caldă privire care-mi pătrunde adânc în a mea ființă de ceață, mă face să mă cutremur ușor și să-mi doresc să-mi petrec tot mai mult și mai mult timp de-asupra lui.”

„Și-așa petreci mare parte din timp în cârca lui, nepermițându-i soarelui să-i încălzească creștetul și din această cauză e veșnic pleșuv,” spuse în glumă Gaea, care se apropia de ei călcând desculță prin firele verzi de iarbă, încărcate până la refuz de roua dimineții.

Dike și Palar își întoarseră încet privirea spre ea și o văzură atât de frumoasă, luminată de căldura primelor raze de soare ce se iveau pe cer, în timp ce prin al ei păr lung, bălai se juca zburdalnica adiere de vânt.

Nu departe, în spatele Gaeiei, se vedea un vultur pleșuv pe spatele căruia titanida și ajunse pe munte, căci îi fusese vestită venirea lui Dike pe pământ și ea era atât de fericită să-l știe aici, căci cunoștea a titanului înțelepciune, care-o putea ajuta să-și ducă la capăt misiunea pe pământ, iar a lui bunătate îi putea face pe oameni să uite de a lor veșnică încrâncenare și să se apropie mai mult de liniște și prosperitate.

Deodată vulturul zvâcni în aer și, deschizându-și larg aripile, se lăsă să plutească lin deasupra muntelui, căci aerul montan îi era prieten, îl învăluia în a lui dulce îmbrățișare și-l ocrotea în timp ce se afla deasupra pământului.

„Numele lui este Argol. E primul vultur care-a coborât din înalturi și veghează astăzi asupra acestui munte,” spuse cu voce duioasă Gaea, privind linul zbor al vulturului în înalturi.

„Dar totuși, simt că a lui prezență aici se datorează nu ție,” spuse Dike.

„Și ai dreptate. Argol este vulturul lui Cronus. Al lui ochi pe acest Pământ de fapt. Dar chiar și așa, chiar dacă este în slujba lui Cronus, Argol e diferit de el, căci el iubește pământul și ale lui întinsuri și, chiar dacă poate fi numit fără teamă regele munților, el nu tinde spre asta, ci doar se bucură să survoleze zarea în dulcea sărutare a dimineții,” și Gaea zâmbi privind la Argol.

Un ușor tunet se auzi ieșind din trupul lui Palar, care-și strâmbă ușor buzele. „Și să-mi gâdile nările în timp ce se apropie prea mult de mine, în timp ce-mi odihnesc trupul pe acest munte,” spuse el țâfnos, dar ale lui cuvinte, care semănau mai mult cu cuvintele unui copil alintat, căruia i s-a luat jucăria preferată, îi făcură pe Dike și pe Gaea să zâmbească, căci le era prea bine cunoscută rivalitatea dintre Palar și Argol, dar nu era o rivalitate dușmănoasă, ci mai degrabă una plină de copilării, căci multe glume își făcură unul altuia, dar chiar și așa, în caz de nevoie se apărau unul pe altul, de parcă ar fi fost frați de sânge.

„E timpul să mă retrag,” spuse Palar, când văzu soarele ascunzându-se după o pâclă de nori ce apăruseră pe cer de nicăieri. „Fără mine ceilalți nori par să-și facă de cap. Mă duc să-i învăț minte,” mai spuse el și se ridică ușor în aer zburând lin spre cer.

Argol zvâcni și el în aer și, plutind în dreapta norului, se îndepărtă de munte, de parcă l-ar fi însoțit în a lui călătorie.

„E timpul să mergem și noi, titane Dike. E drum lung de mers până în Pădurea Rophion, acolo unde ai ales să-ți fie a ta casă.” Spunând asta, Gaea păși înainte, iar pe unde trecea ea, florile înfloreau și mai frumos, iarba părea și mai verde, iar muntele, învăluit într-un pâlc de nori albi, părea asemeni unui bătrân troienit de vreme, atât de înțelept și atât de iubit de lume.

Dike zâmbi privind în jur și porni în urma Gaeiei. A lui haine cernite se îmbinau perfect cu creasta muntelui, acolo unde iarba și florile nu se încumetau a crește, căci și lui îi trebuia un loc numai al lui, în care să-și arate vârful pleșuv cu care să minuneze cerul.

Privind în depărtare, la el însuși, cel din trecut, care numai ce pășise pentru prima oară aceste întinsuri, Dike zâmbi cu nostalgie, iar al lui zâmbet fu văzut de Island, care știa prea bine această poveste, căci nu odată o auzise din gura lui Dike și știa că titanului acea amintire îi este atât de sfântă.

Fără să spună nimic, Island porni la vale, asemeni Gaeiei care prima se îndepărtase de Dike în prima lui zi pe pământ. Titanul de data asta însă nu zăbovi în loc, ci porni în urma lui Island, dar era totuși ceva diferit pe munte de data asta: el nu era viu ca altă dată, chiar dacă natura în jur încă trăia. Stranietatea muntelui de azi era datorată magiei negre care înconjura locurile și a căror sursă titanul și venise aici ca s-o descopere.

***

„Haide, nu te lenevi!” îi strigă Ahi lui Mayar, care rămase la câțiva metri în stânga lui, după ce Ahi lovise puternic cu sabia, iar ea, încă destul de slabă pentru ai face față, se rostogoli pe pământ în direcție opusă lui.

Încă ghemuită la pământ, așa cum se oprise din a ei rostogolire, Mayar privi furioasă spre el și-i rânji nemulțumită. „Putea să-mi dea măcar timp să respir. Numai m-am întors,” murmură ea.

Mayar se întoarse din Pădurea lui Tenebre doar cu o oră în urmă. Însă, de a ei plecare nu știa nimeni, iar asta îl făcu pe Ahi să fie furios, căci chiar dacă-și iubea mama și-o ajuta de multe ori cu ale ei planuri, Ahi nu voia ca ea să știe că Mayar e fiica lui și mai ales nu voia ca Mayar să apară în ochii lui Coallar, care era atât de avar de putere, iar imensa putere de care dădea dovadă fata erau atât de provocatoare pentru un rege viclean și bătrân precum era Coallar.

Când prima dată Mayar ajunse pe munte și el află că-i este fiică, Ahi nu dădu prea mare importanță acestui fapt, crezând-o doar una dintre multe altele. În timp însă începu să simtă ceva ciudat în interiorul lui, ceva de care niciodată nu se crezuse capabil: dragostea de tată.

Chiar dacă era ceva ciudat și neașteptat pentru el, știindu-se mereu înconjurat de rele și incapabil să arate compasiune și dragoste pentru cineva, ceva în ființa lui Mayar îl făcea să se schimbe și nu știa de ce. Dar chemarea sângelui e atât de strâns legată de puterea pământului încât chiar și un duh rău precum era Ahi nu i se putu împotrivi, cu toate că dispunea de o imensă putere.

Deodată Mayar se ridică de la pământ și se năpusti asupra lui Ahi, care-i întoarse spatele și făcu câțiva pași în direcție opusă. Fata nu scoase niciun sunet, ci strânse cu putere mânerul sabiei în mâini și fugi spre Ahi. Acesta nu întoarse capul, dar totuși ochii lui care priviră într-o parte, îl trădară că simțise venind spre el sabia. Așteptă până când Mayar era doar la un pas de el și brusc se întoarse și lovi, iar sabia din mâna lui Mayar zbură câțiva metri de lângă ei, iar lama sabiei lui atinse gâtul fetei.

Mayar ridică mâinile, semn că se predă, dar totuși a ei privire șireată și mișcarea ușoară a colțului buzelor îl făcură pe Ahi să nu cedeze și el de asemenea zâmbi. „Nu te dai bătută, nu-i așa?”

„Nu mă vezi? Am ridicat deja mâine în semn că mă predau,” spuse ea, dar ochii ei spuneau contrariul.

Ahi făcu un pas în față, forțând-o pe Mayar să facă unul în spate. El mai făcu unul și ea la fel. Apoi Mayar păși în lături și cei doi începură să se miște în cerc, în timp ce ochii lor se pândeau reciproc: fiecare mișcare, fiecare respirație, fiecare clipit de ochi.

Deodată lama sabiei lui Ahi crăpă și se rupse în două și abia atunci Ahi observă firul de aer invizibil care ieșea din palma semi-deschisă a lui Mayar și care atinse partea de dedesubt a sabiei, făcând-o în cele din urmă să cedeze.

Ahi sări brusc în spate, însă sabia lui continuă să plutească în aer. Mayar atinse încet sabia și-o împinse mai departe de gâtul ei, după care-și mișcă capul într-o parte și alta de parcă ar fi încercat să-și dezmorțească gâtul.

„Trebuie să recunosc că ai ceva hâtrenie în tine, bătrâne Ahi. Și eu care credeam că nu te dai bătut până nu obții ceea ce vrei.”

„Hâtrenia se pare că e moștenire de familie,” spuse el și zâmbi șiret. Apoi luă o ușoară poziție de atac, căci văzu cum Mayar își strânse șnururile care-i protejau mânicile hainei, semn că Ahi o călcase pe bătătură și că nu avea de gând să renunțe.

O ușoară zvâcnire în ea, ce-o făcu pentru o clipă să ia chipul Samayei, îl puse pe Ahi în alertă. „Te-ai întâlnit azi cu fiica Rophionilor?” întrebă el.

„Da. Am văzut-o în pădurea lui Tenebre.”

Ahi trimise deodată spre ea o minge de foc, pe care fata o respinse cu ușurință cu un alt ghemotoc de flăcări.

„Ți-am spus de atâtea ori să eviți acea pădure, dar nu mă asculți niciodată Mayar. Când ve-i înceta să fii atât de inconștientă?”

„Nu înțeleg de ce ești atât de furios, Ahi?! M-am întors vie și nevătămată.”

„Dar puteai să nu te mai întorci, inconștiento!”

Câteva săbii apărură de nicăieri și se aliniară în fața lui Ahi, în timp ce din corpul lui ieșea un fum negru, semn că Ahi era extrem de furios.

Mayar își încleștă degetele și le pocni ușor. Apoi își trosni din nou gâtul și-și roti corpul dintr-o parte în alta, căci acele săbii nu apăruseră doar așa ca să apară. Ahi avea de gând s-o pedepsească pentru a ei neascultare, iar pentru asta Mayar trebuia să fie pregătită.

După ce-și termină scurtul ritual de pregătire, în mâna lui Mayar apăru un băț pe care fata-l apucă cu ambele mâini, după care-l puse pe după gât și, de parcă ar fi cărat pe spate un buștean, pe care-l ținea strâns cu ambele mâini, ea începu să meargă înspre Ahi, dar la o distanță destul de rezonabilă de el și de săbii.

Ahi în schimb nu se mișcă din locul lui și nici săbiile nu se clintiră din loc. Dar locul în jur începu să se umple de o ceață densă și groasă produsă de puterea nevăzută a magului.

Mayar nu se sperie, ci continuă să se apropie de Ahi. Ajunsă în drept cu el se opri însă, dar când își întoarse capul spre el, abia-l putu vedea din cauza ceții din jur. Ahi în schimb n-o privi. „Ce urmează?” spuse ea cu ironie în glas.

„Să aflu motivul pentru care tot mergi în acea pădure, în ciuda faptului că ți-am interzis acest lucru.”

„Ah, pari din ce în ce mai mult asemănător cu un moș țâfnos care-o ține pe-a lui. Motivul? Nu-l știu, bine? Nu știu de ce tot merg acolo, dar ceva mă atrage și până nu aflu de ce n-am de gând să mă opresc.”

„Povestește-mi despre ce te atrage la acel loc.”

„Visele. Și mesajul pe care ele încearcă să mi le transmită.”

„Ce vise? Și ce vezi în ele?”

„Un diamant. Negru. Complet negru, de parcă ar fi acoperit cu smoală, la intrarea într-o grotă care e păzită de un mistreț sălbatic. Și … Coallar. L-am văzut azi. Pe el și pe Tenebre. Vorbeau de un oarecare Mannar și că trebuie să-l salveze pe el, chiar dacă trebuie s-o trădeze pe Eris. Deci, cine-i Mannar?”

„Fratele meu!”

Răspunsul lui Ahi o uimi pe Mayar care privi țintă spre el, dar nu-l putu vedea, căci ceața se îndesise într-atâta că nu vedeai la niciun centimetru mai departe de nasul tău. Dar chiar și așa Mayar simțea că ale ei cuvinte l-au făcut pe Ahi să se simtă ciudat, oarecum neprotejat și să se teamă și așa și era, căci de când se ține minte, Ahi a fost mereu pus în contra lui Mannar și a lui Island, forțat mereu să lupte cu ei și să-i urască, iar această ură continuă din sufletul lui era ațâțată în permanență de Coallar, dar nu pentru a-l face pe Ahi să fie mai puternic, ci pentru a-i demonstra mereu că Mannar era mai bun decât el.

Atunci când Mannar în sfârșit dispăru undeva, după ce diamantul negru i se prinse de a lui frunte, Ahi putu în sfârșit să respire ușurat, căci nu doar că nu era necesar să-și cheltuie puterile degeaba în lupte inutile, ci și Coallar îl lăsase în pace, căci nu mai găsea nicio distracție fără fiul lui iubit prin preajmă.

Apoi, era faptul că Mannar îi alesese anume copila lui pentru a crea o falsă Samaya și Ahi ura asta. Ura faptul că încă odată sângele lui era forțat să lupte pentru visele altora și nu să lupte pentru sine, căci indiferent de cât nu lupta ca s-o învețe pe Mayar să fie independentă și să scape de influența altora asupra ei, nu putea, iar asta era un eșec imens pentru Ahi.

Urmară apoi alte evenimente care-l înfuriară: faptul că fiica Rophionilor și cele trei fiice ale lui Boor reușiseră să-și mărească puterile și să scape de influența duhurilor rele din jur, în timp ce Mayar continua să fie captiva lor. Iar pentru asta Ahi avea de gând să se răzbune, chiar dacă nu știa încă cum.

Atacul neașteptat al lui Mayar, care lovi aerul din fața lui și făcu să zângăne metalul săbiilor, îl trezi din reverie, dar totuși nu se mișcă din locul său. Privi doar cu coada ochiului la mișcările haotice ale lui Mayar care lovea ici și colo golul aerului.

Săbiile se ridicară pe neașteptate deasupra ambilor și se puseră în poziție verticală, iar Mayar simți că ceva e în neregulă. De aceea se opri locului și închise ochii, iar ochiul minții ei se deschise din nou și abia atunci ea putu vedea clar cum stăteau săbiile în acel moment, dar acum erau doar săbiile și Mayar, într-un vid cufundat complet în întuneric, dar care apoi fu luminat de o lumină galben-roșietică venită din interiorul ochiului minții ei.

„Trage aer adânc în piept și așteaptă!” auzi ea porunca lui Ahi. „Nu te grăbi, căci întotdeauna comiți greșeli atunci când nu te gândești la mișcările pe care le faci. Apoi, strânge cu putere mânerul bățului cu ambele mâini. Doar un capăt al lui și nu ambele și ia poziția corectă de atac. Astfel nu lăsa corpul să se încordeze pentru a simți atacul, ci permite aerului și vidului care te înconjoară să lucreze pentru tine. Simte-i puterea și transmite parte din puterea ta către el. Astfel, când cele două puteri se v-or combina ve-i avea libertatea de mișcare și de câștig.”

Mayar făcu tot ce-i ordonă el, căci chiar dacă ura aceste antrenamente dure, știa că ele o fac să fie mai cumpătată și să se apere în caz de nevoie. Dar totuși ceva nu-i reuși: simțea puterea vidului și a aerului plutind în jurul ei, asemeni unui curent de aer transparent care pulsa ușor, dar puterea transmisă de ea, sub val roșu gălbui, nu se contopea cu cea a aerului și astfel ea nu simțea pulsațiile naturii din jur.

„Se pare că asta nu funcționează cu natura noastră diavolească, Ahi. Uiți că puterea aerului este controlată de Gaea, iar ea cu siguranță este împotriva noastră.”

„Asta se întâmplă pentru că tu nu gândești,” mârâi Ahi nemulțumit cuvintele. „Ca să reușești trebuie să te camuflezi în lumea exterioară, nu să te diferențiezi de ea. Pariez că magia ta are culoarea focului în acest moment, acel foc care te macină în permanență pe dinăuntru.”

Mayar strâmbă nemulțumită din nas: „Cum ai aflat?”

„Simt, spre deosebire de tine. Folosește și mintea, nu doar energia. Fă cum îți spun.”

„Dacă zici!” rosti Mayar neîncrezătoare, dar când își concentră ochiul minții asupra curentului de aer roșu ce ieșea din ea și-și calmă respirația, aerul începu să-și schimbe culoarea și curând deveni asemeni puterii magice a naturii. După care, când ochiul minții ei proiectă o undă de culoare albastră spre ele, cele două puteri se contopiră și începură să pulseze în jurul fetei, de parcă ar fi fost suprafețele tobelor lovite ușor cu baghetele care „dansau” în fața ochilor ei. „Oare … să fie atât de ușor?” se gândi fata, uimită să vadă că în cele din urmă îi reușise asta, după ani și ani de luptă. „Dar… cum de-i posibil asta? Niciodată mai înainte nu mi-a reușit și asta numai după multe vânătăi primite în urma luptelor cu Ahi, care nu-i deloc un maestru milos, după cum se vede.”

„Asta pentru că mereu te-ai încăpățânat să nu mă asculți,” auzi ea vocea lui Ahi și asta o făcu să strâmbe nemulțumită din nas.

„Mai nou te îndeletnicești să asculți gândurile altora?”

„Mereu am putut să fac asta. Singura care n-a observat ai fost tu,” spuse ironic Ahi și săbiile controlate de el se năpustiră asupra lui Mayar. Fata însă simți a lor mișcare transmisă de vibrațiile aerul din jur. Sări în aer și rotindu-se, ea lovi cu putere săbiile care în contact cu aerul magic se făcură țândări, căzând cu zgomot la pământ.

Întorcându-se în lumea reală, Mayar fu mirată să vadă că nici urmă de ceață densă nu mai era în jur, iar asta era ciudat, căci însemna că Ahi se dăduse bătut.

„Nu eu am dispersat ceața, ci tu ai făcut-o. Încă nu-mi dau seama cum, dar când ai lovit săbiile a dispărut și ceața. De aceea, antrenamentele noastre se v-or înteți de azi. Să mergem! E timpul să ne întoarcem în tabără.”

Ahi îi întoarse spatele și se porni spre tabără. Mayar oftă, căci însemna că de azi înainte nu v-a avea liniște și nici libertatea de a găsi acel loc în care se afla Mannar și astfel să afle despre pumnale și despre puterea lor. Porni în urma lui, când Ahi întoarse capul și-o privi nemulțumit, simțind că ea nu-l urmează.

După ce cei doi erau destul de departe de acel loc, Dike și Island, care văzură acel antrenament de la marginea pădurii, ieșiră din ascunzătoarea lor și priviră în urma celor doi.

„Încă mi se pare incredibil că acel copil e fiica lui Ahi,” rosti Island, iar în vocea lui se citi preocuparea.

„De ce crezi asta?”

„Doar un sentiment. Mereu am știut că Ahi poate avea mulți copii, dar nu eram convins că poate iubi vreunul. Acest copil se pare însă că-l schimbă, chiar dacă nu știu încă în ce direcție. Și … mai este ceva: Mayar știe despre Mannar și despre pumnale. Se pare că a auzit toate astea de la Coallar și Tenebre după ce le-a vizitat bârlogul.”

„Înseamnă că asta e ceea ce căuta Tenebre când a adormit-o pe Samaya: adevărata menire a pumnalelor.”

„Nu. Nu cred că ea era la curent. Al meu tată însă cel mai probabil că știe, căci el a fost cel care-a mers la casa lui Iohar după pumnale. Atunci când tu ai luat fetele și pumnalele și ai mers în Orașul Soarelui.”

„Dar totuși … atunci nu l-am putut salva pe Iohar și nici pe Syana,” și Dike oftă trist. În timpul cât îi cunoscuse pe cei doi soți se atașase atât de mult de ei, încât a lor moarte bruscă îi rănise mult sufletul și nici până azi nu se putuse obișnui cu a lor dispariție din această lume.

„Așa au decis atunci Moirae și noi nu puteam face nimic, Dike. Știi și tu asta așa că nu te amărî. Ei au îndeplinit al lor destin și apoi au mers într-o lume mai bună. Poate că ale lor suflete deja au renăscut din Aeon și trăiesc astăzi o viață mult mai frumoasă pe acest pământ.”

„Sper asta Island, pentru că într-adevăr meritau un destin mai bun. Iar acum să-i urmăm pe cei doi. Trebuie să aflăm unde-și au bârlogul și ce pun la cale.”

„Eu cred că întâi ar trebui să-i facem o vizită regelui Cărbune, căci bătrânul cela ursuz știe mai multe decât arată lumii, iar ale lui gânduri și planuri mi se par mai periculoase decât aceștia doi, chiar dacă ale lor planuri tot nu-s ceva de trecut cu vederea.”

„Atunci, să-i facem mai întâi o vizită lui Coallar. După care ne întoarcem aici. Azi am de gând să dau nas în nas cu Ahi și să-i cer socoteala pentru multe rele pe care le-a făcut oamenilor.”

De data aceasta fu Dike cel care porni în față îndepărtându-se cu pași grăbiți de acel loc. Island stătu însă încă câteva clipe în loc, privind în urma lui Ahi care deja nu se mai zărea în depărtare și Island era de data asta îngrijorat, căci auzise gândurile lui Ahi despre ura lui față de nepoatele sale, iar asta Island nu avea de gând să permită: ca ele să sufere.

***

În timp ce coborau muntele, îndreptându-se spre bârlogul lui Coallar care se afla mai spre poale, aproape de pădurea lui Tenebre, Dike și Island fură mirați să vadă o femeie, complet îmbrăcată în negru, urcând în sus pe munte.

Deși era încă destul de departe de ei, ambii o vedeau de parcă ar fi stat în fața lor: era încă destul de tânără, în jur de 40 de ani, cu păr negru măsliniu și ochi la fel de negri, dar atât de frumoși la vid, încât te puteai pierde în a lor strălucire de umbre.

Dar acei ochi nu aveau nimic rău în ei, ci o splendoare împletită cu tristețe, căci a ei frumusețe era umbrită de amărăciunea din suflet, o amărăciune a cărui sursă mulți o șopteau, din cei ce știau despre ce este vorba, dar cei mai mulți, din cei cărora le fu dat s-o întâlnească în cale, habar n-aveau de tragedia din viața ei.

Acea femeie era Morena, mama lui Mayar, care după lungi ani de pribegie în căutarea copilei ei, aflase despre acest loc în care fuseseră văzute vulpile roșii și decise să vină aici s-o caute, indiferent de ceea ce i se v-a întâmpla.

Morena decise să-și caute fiica după acea noapte când vulpile lui Inmar trecuseră prin satul ei și ea-și aduse aminte de când Mannar îi transformase copila într-un monstru. Dar chiar și așa, sufletul ei de mamă nu avea de gând să renunțe la sufletul căruia îi dăduse viață, căci iubirea și tandrețea ce le păstra în inimă aveau un singur chip și nume: a ei fetiță.

Pas cu pas, apropiindu-se de Dike și Island, Morena părea mai luminoasă, iar acea lumină venea din sufletul ei, căci era ca un fel de mască: ori de câte ori se apropia de oameni, Morena devenea veselă, zâmbea, încercând astfel să ascundă al ei trecut și nu pentru că se temea să fie judecată, ci pentru că nu dorea ca lumea să-i urască copilul.

O ușoară boare de vânt îi răsfiră pletele lungi, după ce broboada din cap îi fu luată de pe cap și zbură în zare. Dar chiar și așa, întorcându-și capul și privind după ea, Morena zâmbi, căci a ei broboadă părea acum o pasăre neagră care se lăsase în voia vântului plutind spre soare-apune.

Island zâmbi văzând-o: „seamănă cu cineva pe care-am cunoscut-o demult, demult.”

„Curse?” întrebă Dike, iar Island doar dădu nostalgic din cap că da. Cele două femei se asemănau nu doar la chip, dar și la soartă, căci ambele născură copii din neamul lui Coallar și niciuna din ele nu-i văzură crescând. Dar în timp ce Island se învinovățea pentru destinul tragic pe care Curse-l avuse după a lor întâlnire, Ahi nu simțea la fel pentru Morena, pe care o întâlnise întâmplător și, ademenit de ai privire de poveste, se lăsase sedus sau mai bine zis o seduse cu ajutorul lui Inmar, iar după ce focul din inima lui se stinse, dispăru la fel cum apăruse și nu se mai interesase niciodată de soarta ei.

Morena în schimb nu-l uitase și chiar dacă aflase ulterior cine e el, decise să nu-l urască, căci prin venele lui Mayar curgea și sângele lui, iar pentru ea era inacceptabil să simtă ură pentru cel care fără să vrea îi dădu o comoară, chiar dacă una blestemată, urâtă atât de mult de lume după aceea.

Dar cum o mamă nu-și poate urî copilul și nici să-i dorească răul, Morena alese să se îndepărteze de oameni, cel puțin de cei care-i cunoșteau trecutul, și să afle mai multe despre locul în care crescuse a ei fetiță, cu speranța în suflet că o v-a întâlni vreodată și-o v-a auzi din nou spunând cuvântul „mama.”

Ajunsă în dreptul lui Dike și Island, care se opriră locului văzând-o venind, Morena le dădu binețe și le zâmbi. „Unii pleacă și alții vin,” spuse ea cu gingășie. „Mă refer la noi drumeții de pe acest munte.”

„Și ai dreptate. Muntele ăsta pare înfricoșător doar la prima vedere. În schimb e plin de secrete frumoase,” răspunse Dike voios.

„Secretele uneori sunt binevenite. Ne fac viața mai frumoasă, Maestre Dike,” rosti ea, iar ale ei cuvinte îl uimiră nespus pe titan. „Uimit că vă cunosc? De fapt puțini sunt cei care nu știu povestea titanului care-a venit în astă lume din cosmos și a născut un paradis ceresc aici pe pământ.”

„Astfel de povești circulă acum prin lume?”

„Și nu numai. Poveștile sunt cele plăcute de oameni și care-i ajută să înfrunte destinul. De fapt oamenii sunt creați din povești. De aceea și preferă să creadă în ele.”

Island zâmbi auzind aceste cuvinte. „Uneori am impresia că oamenii sunt mai înțelepți chiar și decât noi, cei care ne credem atât de aproape de soare și de sfântul cer.”

„De fapt, rege Island, noi suntem simpli la ale noastre. Mă refer la oameni. Preferăm să credem că aerul e respirația cerului, vântul e șoapta pământului, precum și că focul dă naștere magiei, când de fapt totul e mult mai tainic. Dar, de ce să ne complicăm în detalii, când le putem trăi simplu și frumos?!”

„Dar … dacă simplitatea nu-i de ajuns? Atunci ce fac oamenii?” întrebă curios Dike.

„Caută răspunsuri în stele, se încred în destin și ascultă șopotul apei. Astfel ne complicăm și noi viața, căci problemele și greutățile ne găsesc și fără să le căutăm. Simțim și noi că nu trăim degeaba.”

Island dădu aprobator din cap. Îi plăcea cum gândea acea femeie și o găsea destul de înțeleaptă, căci chiar dacă Morena era tânără, trecuse prin multe, iar viața o învățase să spună povești acolo unde trebuia de ascuns adevărul și să creadă în ele atunci când era nevoie să găsească puteri.

„Poate …” întrebă Morena cu sfială în glas. „Poate știți unde pot găsi bârlogul lui Inmar? Nu de alta, dar am o vorbă cu ea.”

„Continuă să urci pe acea cărărușă până ajungi în poiana copacului Curse. Acolo privește spre răsărit și ve-i vedea o altă cale care te v-a conduce la ei, căci chiar dacă vulpile cred că astfel își ascund culcușul, e atât de simplu să dai de ele. Însă, fii atentă. Nu știu cât de fericiți v-or fi alții să te vadă aici,” spuse Dike.

Ale lui cuvinte n-o speriară pe Morena, ci doar o făcură să zâmbească trist. „Și … de când trebuie să ne plecăm în fața greutăților, Maestre Dike? Acel dușman al meu n-are decât să mă urască, însă atâta timp cât soarta ne unește n-are putere asupra mea. Nu … să vă fie de bine în drumul vostru,” mai adăugă femeia și porni în calea ei, în timp ce-și prinse părul cu ambele mâini, împletind o cosiță din el.

Dike privi spre ea multă vreme, cum ea urca încet acea potecă pe care el i-o arătase și-i păru rău că-i spuse unde să-l găsească pe Ahi și pe restul, dar totuși știa că Morena are o soartă de care nu poate fugi și că și-ar fi continuat drumul chiar și fără ale lui îndrumări.

„Va fi bine!” spuse în cele din urmă Island. „Ahi nu ucide fără motiv, iar ca s-o ucidă pe această femeie n-are unul. Însă nu-s atât de sigur că v-a găsi ceea ce caută: mă refer aici la recunoștința lui Mayar.”

Island și Dike își continuară drumul, căci soarele deja bătea spre apus și acesta era timpul perfect ca să intre în culcușul lui Coallar, care era destul de slăbit când soarele se ducea la culcare, iar a lor sosire putea trece ușor neobservată.