„Mai repede! Mai repede, intrăm în grotă! Mai repede!” își îndeamnă Nathaniel oamenii, tot privind în depărtare, căci instinctul uman de supraviețuire îi striga din interior să se grăbească, căci ceva rău se apropie.

Privind în depărtare, Nathaniel văzu încă șirul oamenilor săi întinzându-se mult în urmă, căci chiar dacă nu erau mulți, totuși se mișcau încet, căci Oamenii Siarului nu-și lăsau niciodată avutul în urma lor, iar asta întotdeauna aducea cu sine întârzieri.

„Nu v-or reuși!” spuse îngrijorată Yellen, citind asta și pe fața fratelui ei. „Samaya, trebuie să facem ceva!” îi spuse ea tinerei, care se afla nu departe de ea, la intrarea în grotă, încă cuprinsă de teamă, căci chiar dacă glasul îi revenise, frica din suflet nu dispăruse odată cu plecarea lui Tarther.

„Samaya!” strigă deodată Yellen, trezind-o din gânduri și privind-o cu ochi tulburi. „Ajută-mă! Trebuie să facem ceva, altfel v-om fi cu toții pierduți.”

Nathaniel se apropie de Samaya și, luându-i a ei mâini într-ale sale, o privi în ochi și spuse: „știu că încă nu ți-ai revenit după spaima trasă cu dispariția vocii, dar e doar o iluzie. Aici e mâna lui Tenebre, nimic mai mult. A ei putere, controlată de Tarther, caută să ne îngenuncheze pe toți și ce-i mai bine de folosit împotriva unuia decât propriile temeri?!”

„Știu, Nathaniel, dar totuși … a fost atât de real. Am crezut că … am crezut că m-am întors în timp, când eram complet cufundată în întuneric, iar … iar gândurile și fricile mele le puteam auzi și simți numai eu,” și mâna ei îi atinse pieptul, strângându-se în pumn și îndoindu-și spatele, de parcă încă ar mai fi simțit în acel moment durerea ce-o cuprinse mereu.

Nathaniel îi luă a ei mână într-ale sale și-o puse pe pieptul lui, iar asta o uimi pe Samaya, căci ea simți aceleași bătăii rapide ale inimii lui precum le avea și ea, și tânăra îl privi speriată în ochi. „Eu tot mă tem,” spuse el. „Pentru mine, pentru oamenii mei, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dar … Samaya, dacă și noi cedăm, atunci cine v-a avea grijă de restul?”

„Ei tot pot avea grijă de ei, Nathaniel. Dacă sunt forțați…,” murmură Samaya, dar Nathaniel clătină din cap că nu.

„Aici te greșești, Samaya. Nu toți cei care sunt forțați să lupte împotriva răului supraviețuiesc. Nu toți se nasc lideri, precum nu toți se nasc supraviețuitorii. Acești oameni fac parte din poporul meu, iar eu le sunt lider. Eu nu pot să-i abandonez, lăsându-mă pradă fricilor. Nu pot, pur și simplu nu mă lasă inima.”

Samaya-și plecă capul: pe de-o parte înțelegea ce Nathaniel încerca să-i spună, dar pe de alta inima ei era atât de încăpățânată, precum îi era și mintea, căci chiar dacă de cele mai multe ori fusese puternică, acum însă alesese calea lașității în locul celei a gloriei.

„Nu pot, Nathaniel. Pur și simplu nu pot,” spuse ea și-și închise ochii, lăsând lacrimi grele să-i curgă pe obraz. Deodată însă în fața ochilor îi apăru imaginea lui Kaerlleikans căzând răpusă de pumnalul Cáthiei și Samaya se cutremură, lăsând să-i scape un oftat amar din suflet.

Nathaniel se puse într-un genunchi în fața ei și, apucându-i bărbia cu mâna, o forță să-l privească. „Moartea nu-i singura șansă de scăpare, Samaya și tu știi asta. Precum nu-i și ultima treaptă a sufletului nostru. Toate acestea se întâmplă cu un scop, iar noi trebuie să-l aflăm.”

„Ceva se apropie!” strigă deodată Yellen. „Nathaniel, ceva se apropie, dar oamenii noștri nu sunt încă toți la adăpost,” și tânăra îi privi cu îngrijorare.

Nathaniel întoarse privirea spre Yellen, dar nu se încumeta să plece de lângă Samaya, chiar dacă sufletul său se împărțea în acel moment în două din cauza îngrijorării pentru tânăra de lângă el și pentru al său popor.

„Mergi cu al tău popor!” șopti Samaya în cele din urmă. „Eu v-oi fi bine,” mai spuse ea și scoase pumnalul Lifid Ibloma de la cingătoare. „Dacă și e să murim astăzi, măcar să nu murim cu lașitate.”

Strângând mânerul pumnalului în mână, Samaya se ridică în picioare și se apropie de intrarea în grotă și privi zarea, la acei nori grei ce se adunau acum pe cer. „Cred că aici deja nu e doar mâna lui Tenebre cea care controlează natura în jur. Mai e ceva aici care se apropie de noi,” și ea-și întoarse privirea spre Yellen. „Nu simți nimic?” o întrebă ea pe fată.

Yellen însă scutură din cap că nu. „De ce întrebi?” și fata privi temătoare la Samaya.

„Pentru că ceea ce se apropie are cumva legătură cu ceea ce se întâmplă cu tine ori de câte ori lupii Vanamar sunt prin preajmă.”

„Yātrīkar!” șopti Yellen și Samaya dădu din cap că da. „Dar de ce acum? Nu înțeleg!”

„Ceva îi mișcă acum, dar nu-mi dau seama ce! Dar zarea nu minte! Zarea nu minte, Yellen! Până și natura ne avertizează de ceea ce se apropie.”

„Ce e de făcut atunci?” întrebă Yellen și a ei mână se prinse de cea a Samayei, de parcă căuta sprijin.

„Nathaniel, mergi și-i ajută pe cei rămași în urmă să se ascundă! Eu și Yellen v-om coborî în vale. Dacă v-a fi nevoie v-om acționa și-i v-om întârzia pe cei ce se apropie până când toată lumea v-a fi la adăpost.”

„Dar e periculos ce propui. E nebunie!” se opuse tânărul. Samaya însă întoarse privirea spre el și ochii ei se oglindiră într-ai lui, dar ei erau atât de goi în acel moment, de parcă toate sentimentele ar fi părăsit al ei trup, care servea acum doar de ambalaj pentru un trup fără suflet.

„În orice luptă e nevoie de jertfe!” mai spuse tânăra și, punându-și gluga pelerinei pe cap, porni înainte.

Yellen se apropie de Nathaniel și-l apucă de braț în momentul în care acesta voia s-o urmeze pe Samaya. „Ea are dreptate, frate! Uneori pentru a salva viața cuiva e nevoie să jertfim altceva.”

„Dar eu nu sunt gata să vă jertfesc pe voi!” îi șuieră el printre dinți.

„Atunci îi ve-i jertfi pe toți pentru ca numai doi să fie în siguranță?”

Ambii tineri priviră la cei care deja erau în grotă și-i priveau înfrigurați, căci îngrijorarea lor, pentru cei rămași încă în afară și pentru ceea ce v-a urma, li se citea pe fețe de parcă ar fi fost oglinzi ce reflectă gânduri.

„Atunci nu avem de ales, frate! Lasă-mă să plec! Promit că v-om avea grijă de noi!” șopti Yellen și ai ei ochi calmi îl făcură pe Nathaniel să cedeze. Mâinile lui prinseră pelerina de pe sacii lăsați nu departe de ei și i-o puse lui Yellen pe umeri, după care îi puse și gluga.

„Dacă nu vă întoarceți într-o oră vin după voi,” spuse el cu hotărâre. „Și acum du-te! Până când nu m-am răzgândit.”

Yellen dădu ușor din cap și, luând sabia de jos, porni în grabă în urma Samayei, care deja se perdea în zare, mergând grăbită printre copaci.

De Nathaniel se apropiară trei bărbați din grupul său. „Ce v-om face, Nathaniel? Nu cred că…”

„Să mergem să-i ajutăm pe cei care încă n-au reușit să urce până aici! De restul ne v-om ocupa după aceasta,” și el părăsi primul grota, mergând grăbit spre capătul grupului, chiar dacă în sufletul său furtuna își dezlegase ale ei baiere, iar ploaia turna cu găleata făcându-l să sufere.

***

Samaya și Yellen merg în liniște printre copaci, pe poteci neumblate încă până atunci, încercând astfel să înconjoare răul în caz de ceva și să-l ia prin surprindere.

Yellen era la câțiva metri în spatele Samayei, dar tânăra din față nu se întoarse nici măcar odată să privească în spate și să vadă dacă cealaltă reușește să țină pasul cu ea. Dar chiar și așa Yellen n-o învinovățea pe Samaya și nici nu se plângea, ci încerca din răsputeri s-o ajungă din urmă și să facă cât mai puțin zgomot posibil pentru a nu le trăda prezența.

Deodată cerul se cutremură sub goana norilor cuprinși de tunet. În acel moment Samaya se opri locului și privi cerul: era complet negru și un fum dens se mișca chiar dedesubtul norilor, de parcă pădurea ar fi luat foc și fumul produs se ridicase până la cer.

În acel moment avu o altă vedenie: Upprisinn, mergând prin aceeași pădure, urmată de un grup de tinere, toate purtând pelerine negre și cu glugile pe cap, în timp ce în mâini aveau săbii și arcuri, de parcă s-ar fi aflat în vreme de război, în căutarea dușmanului.

Yellen ajunse lângă Samaya și privi în aceeași direcție ca și ea, dar tânăra nu văzu decât cerul înnorat și nimic mai mult. „V-a fi furtună!” spuse copila.

„Știu! Acela din mijloc, norul care scapără de fulgere, e Palar. Norul lui Sephir. Sunt sigură că ea l-a trimis aici să ne apere de rele sau cel puțin să ne anunțe că ceva rău se apropie.”

„Wow, nu știam că Sephir are un nor care-o slujește. Credeam doar că poate controla ploaia și atât.”

„Sephir e mult mai puternică decât se știe, căci ea are atât din puterea lui Island și a lui Inlan Diar de a controla gheața, cât și din a lui Boor de a sufla vânturi năprasnice pedepsindu-i pe cei răi. Dar totuși, fiind nepoata regelui Coallar, ea are în a ei ființă și urme de rău, iar acestea deseori se arată pe cer și face multe stricăciuni în jur în caz că Sephir e mânioasă.”

„Dar totuși, Fenrir s-a îndrăgostit de ea și astăzi Sephir e a lui soție. Nu degeaba el a ales-o. Sufletul lui e curat și el n-ar fi ales pe cineva cuprins de întuneric.”

Samaya o privi confuză. „Aaa, de unde știu asta?” surâse Yellen. „Uiți că sunt o Yātrīkar. Pot vedea dincolo de aparențe,” și tânăra făcu câțiva pași în față, dar se opri locului și-și întinse palmele în față când cerul începu să plângă, iar stropi grei de ploaie rece căzură pe pământ și în ale ei palme. „Chiar dacă sunt atât de mici, ei totuși pot aduce și rău în astă lume.”

„Să mergem!” ordonă Samaya. „Sunt alții care fac mai mult rău decât stropii de ploaie!”

Yellen practic fugi după Samaya ca s-o ajungă. În fața lor natura devenea și mai sălbatică, iar arbuștii netăiați și crescuți în voie făceau anevoioasă trecerea.

Ajungând însă într-un mic luminiș, format din copaci dărmați la pământ după ce fulgerele căzuseră furioase în acel loc, Samaya se opri și privi în față.

Ajunsă lângă ea, Yellen la fel se opri și privi în aceeași direcție și exclamă mirată: „Oh, o altă tu de cealaltă parte a pădurii!”

De cealaltă parte a poienei se vedea Mayar: la fel purta pelerină neagră, cu gluga pe cap și stătea locului privind la Samaya, dar niciuna nu dădu semne că ar vrea să continue lupta începută în Poiana Umbrelor, în urmă cu 13 ani.

„Cine e ea?” șopti Yellen Samayei.

„Un fals!” rosti cu ură Samaya. „Și totuși există în astă lume și îmi calcă pe urme din câte văd.”

Auzi însă glasul lui Mayar plutind în jurul ei, glas pe care-l auzi doar ea: „aici te înșeli, fiica Rophionilor. Nu eu sunt după tine, ci tu după mine. Sau poate ambele una după cealaltă?” și Mayar schiță un zâmbet ironic, încercând s-o înfurie pe Samaya.

Tânăra însă continuă s-o privească cu ochi goi și-i răspunse telepatic: „fiecare din noi are propriul său destin, Mayar, dar spre deosebire de tine care încearcă să-l trăiască pe al altuia, eu încerc să-l trăiesc pe cel propriu. Așa că caută-ți de drum! Astăzi nu-i momentul să ne măsurăm puterile.”

„Știu! De aceea și continuu să stau în același loc. Altfel aș fi gustat deja din blana ta,” și râse ușor, isteric, după care se întoarse și se pierdu printre copaci.

„Să mergem!” spuse Samaya, când Mayar nu se mai vedea deja, dar Yellen o prinse de mână și-o forță să privească în zare, unde printre copaci se vedea apropiindu-se de ele o procesiune a fecioarelor Yātrīkar.

Cele două tinere se puseră în pirostrii ascunzându-se în spatele arbuștilor și privind îngrijorate la procesiunea Yātrīkar care înaintau încet, dar cu pas sigur.

„Ce caută oare în această parte a pădurii?” rosti îngrijorată Yellen. „Nu cred că sunt după mine. Altfel ar fi trimis doar spioni sau pe cineva să mă prindă.”

„Aici ai dreptate. La fel cum nu cred că sunt în căutarea mea sau a poporului lui Siar. Cel mai probabil se adună în alt loc. Unde însă nu-ți pot spune!”

„Să mergem după ele! Dacă le urmăm putem afla ce pun la cale.”

„Nu. E prea periculos. În două doar nu le putem face față. De aceea e mai bine să nu riscăm. Să mergem înapoi și să-i prevenim pe ceilalți, până nu-i prea târziu.”

Yellen dădu ușor din cap că da și fetele se furișară înapoi, pe același drum pe care veniseră. Nimeni din Yātrīkar însă nu le observă, căci Palar scăpără cu toată puterea trupului său, iar ploaia în jur își îndesă șuvoiul, ascunzându-le pe fetele care după câțiva metri de mers în pirostrii, când se asigurară că deja este sigur, se ridicară în picioare și începură din nou să fugă.

În timp ce alergau, Samaya vedea în fața ei fragmente dintr-o luptă dintre grupul de fecioare a lui Upprisinn și un alt grup de femei, dar Samaya nu-și putea da seama cu cine luptă Upprisinn.

La un moment dat se împiedică de un ciot apărut de nicăieri și căzu la pământ, afundându-și palmele în noroiul gros, iar ochii ei ce priveau depărtarea văzură o săgeată zburând spre Upprisinn. Samaya se smulse din al ei loc și fugi spre ea, o prinse în brațe și-o puse la pământ, în timp ce săgeata zbură pe deasupra lor și se înfipse în trunchiul unui copac. Privind însă spre femeia pe care o salvase, se minună s-o vadă pe Yellen. Speriată, privi în jur, dar nu văzu pe nimeni, și nici săgeata nu mai era înfiptă în trunchiul copacului.

„Ce se întâmplă?” șopti Yellen, apropiindu-se de Samaya și atingându-i brațul.

Samaya privi spre ea, dar nici ea nu știa ce se întâmplă.

„Să mergem!” o îndemnă Yellen. „Mai avem încă destul de mers până în ascunzătoare. Trebuie să ne grăbim!”

În timp ce Yellen o forța să privească înainte și să-și continue drumul, Samaya continua să privească în spate, spre locul în care ea și Yellen căzură mai înainte și văzu trupul lui Upprisinn căzut la pământ, însângerat, cu săgeata înfiptă în al ei trup, în timp ce ploaia curgea cu găleata ca și astăzi.

Yellen tot continua s-o împingă în față, în timp ce Samaya se lupta să se întoarcă înapoi, căci Upprisinn întinse mâna însângerată spre ea, iar în mâna ei zăcea Lifid Ibloma, de parcă tânăra ar fi vrut să-l dea Samayei.

Deodată de Upprisinn se apropie o altă femeie acoperită complet de o pelerină neagră, care luă cu forța din a ei mână pumnalul și după aceea scoase brusc săgeata, făcând rana să sângereze mai tare, iar prin ea scurgându-se firul vieții lui Upprisinn.

În timp ce cea care luase pumnalul se îndepărta de rănită, privi timp ce câteva secunde în spate și Samaya putu vedea al ei chip în cealaltă persoană. „Mayar!” murmură Samaya și se opri locului.

Yellen își întoarse capul în aceeași direcție și pentru că mâna ei atinsese fără să vrea pumnalul pe care Samaya-l strângea în pumn, putu vedea același lucru văzut de Samaya, dar ea-și dădu seama că acele evenimente erau de mult din trecut și că de fapt acea tânără nu era nici Samaya și nici Mayar, dar cineva care trăise cu mult timp înaintea lor și care se pare că luptase de partea răului.

Ca s-o facă pe Samaya să reacționeze apucă cu putere mânerul pumnalului și, luptând cu Samaya, Yellen o forță să ascundă pumnalul din nou la brâu, căci armata Yātrīkar iarăși se vedea în depărtare, iar pasul lor se întețise deja.

Samaya-și reveni în clipa când mâna lui Yellen desprinse mâna ei de pumnal, iar apoi se uită la copilă cu ochi speriați. „A fost doar un vis,” îi șopti Yellen. „Un vis pe care-l ve-i mai vedea după asta, dar care acum ne poate pune în pericol dacă continuăm să mai stăm aici. Să mergem, Samaya! Nu ne putem risca viețile!”

Yellen o apucă de mână și-o trase după ea, iar ambele începură să fugă în direcție opusă, apropiindu-se tot mai mult și mai mult de grota Poporului Siar-ului.

În spatele lor, Yātrīkar își continuară marșul, neținând cont de ploaie, de drumul greu, de ochii ce-i pândeau de pe trunchiurile copacilor, de prin tufișuri, de prin frunzișul copacilor. Ele nici măcar nu se sinchisiră să-și arunce privirea în lături, ci continuau să mărșăluiască în față, având un singur țel.

Ascunsă în spatele unui trunchi și învăluită de un val magic de culoare neagră, Mayar privi cu atenție la Yātrīkar și se miră să vadă în fața grupului o Yātrīkar semănând leit ei și Samayei. Brusc ale ei mâini îi astupară gura împiedicând un strigăt, căci acea Yātrīkar care le semăna leit avea ochii acoperiți cu o pieliță alb-roșietică, semn că răul pusese complet stăpânire pe ea.

Yātrīkar se opriră locului atunci când liderul lor ajunse în drept cu copacul în spatele căreia se ascundea Mayar și privi în aceeași direcție, dar nu văzu pe nimeni, căci puterea lui Mayar era ceva ce ele nu puteau să-i facă față.

Ochii lui Yātrīkar și cei ai lui Mayar se întâlniră timp de câteva secunde, dar Mayar nu putu citi nimic în ei. „Suflete moarte!” își spuse ea în gând și întinse palma în față, dar brusc inelul de ață roșie de pe degetul ei dispăru, iar Yātrīkar își continuară drumul.

După ce și ultima Yātrīkar se pierdu în zare, Mayar ieși din umbra norului ei magic și privi în spatele lor. Apoi, ea se uită la acel loc în care se afla, dar nu putu vedea ceea ce văzuse și Samaya. Își aduse aminte însă că văzuse pentru o clipă lama pumnalului Lifid Ibloma sclipind în lumina fulgerelor, când Samaya și Yellen luptau, iar acea sclipire o chema pe Mayar spre el, dar când făcu câțiva pași spre ele pumnalul dispăru ascuns sub haina Samayei, iar Mayar se trezi de sub puterea vrăjii pumnalului.

„Înseamnă că acel pumnal e la fel de înșelător ca lumea în care trăim,” șopti Mayar. „Cu toate că acum se află în mâinile stăpânei sale de drept, răul din el tinde spre un nou stăpân și v-a face totul pentru a scăpa de ea. Dar de ce? De ce dacă acel pumnal trebuie să fie la ea caută să scape? Probabil pentru că are de-a face cu Mannar. Trebuie să-l găsesc întâi pe el și după aceea v-oi afla răspunsul la toate întrebările.”

***

Nathaniel se plimba îngrijorat prin fața grotei, tot privind la cerul scăpărând de nori grei și fulgere, dar oricât nu privea în zare nu putea să le vadă venind pe Samaya și Yellen și începea să regrete că fusese de acord cu al lor plan nebunesc.

„Nu pot să mai stau degeaba,” spuse el într-un final și se apropie de lucrurile sale ca să-și ia pelerina și sabia, dar când să iasă din grotă, Malon, unul din oamenii săi îl apucă de braț. „Vin!” spuse el și mâna lui arătă spre locul de unde Yellen și Samaya se apropiau în fugă de grotă.

„Toți la adăpost!” le strigă Samaya fiind la doar doi pași de grotă. „Yātrīkar se apropie!” iar ale ei cuvinte alarmară oamenii Siarului care începură să se tragă speriați mai în adâncul grotei.

După ce păși în grotă, Samaya-și aruncă pelerina de pe umeri și, folosindu-și magia, creă un fel de oglindă ce acoperea intrarea în grotă.

„Pentru ce asta?” întrebă Nathaniel apropiindu-se de ea, dar n-o atinse, căci știa că e periculos să se apropie prea mult de ea sau s-o atingă atunci când din palma Samayei ieșea acel aer de culoare albastră care forma oglinzile.

„Pentru că nu doar Yātrīkar sunt prin preajmă. Mayar e tot pe urmele noastre,” spuse Samaya și privi în altă parte, încercând să-și ascundă preocuparea din priviri.

„Mayar! Cine-i Mayar?” se interesă tânărul.

„Cea care-i seamănă perfect, numai că în loc de-a avea sânge de lup, îl are pe cel de vulpe roșcată. E din grupul vulpilor lui Inmar. Știi și tu cine-i! Nu odată am avut de-a face cu ele!”

Nathaniel strâmbă nemulțumit din nas: Yellen avea dreptate. Fiind încă copil, poporul lui se luptase odată cu vulpile lui Inmar care le atacaseră satul. Atunci Inlan Diar îi ajutase să scape, căci Inmar, la comanda lui Ahi, voia să-i distrugă, căci Poporul Siar-ului deseori îi încurca planurile lui Ahi, iar asta era ceva de neiertat pentru el.

„Șșș,” ordonă Samaya și le arătă cu capul spre vale, de unde Yātrīkar se vedeau apropiindu-se. Șirul lor era numeros și se întindea pe sute de kilometri în depărtare, iar asta nu era decât armata de statui fără viață pe care Dike și ceilalți le-au văzut atunci când Baradar i-a condus la ele. Dar totuși, Yātrīkar fuseseră acum aduse la viață și se îndreptau undeva, dar a lor destinație era ascunsă de ochii lumii și de ochii sorții.

Trecând prin fața grotei, Yātrīkar nici măcar nu aruncară o privire înspre intrare, căci oglinda creată de Samaya era destul de înșelătoare și, în contrast cu puterea Yātrīkar, lucra împotriva lor, înșelându-le.

„De data asta lupii Vanamar nu-s cu ele,” șopti Malon, care era la doar un pas în spatele lui Nathaniel. „Mă întreb ce ne așteaptă în viitor și care v-a fi a noastră soartă.”

Solan, unul dintre bătrânii grupului, care stătea așezat pe un sac cu lucruri, zâmbi trist și spuse abia șoptit: „Aici fiule te înșeli cerând adevărul de la soartă. Uneori am impresia că nici măcar soarta nu știe viitorul.”

Nathaniel își întoarse privirea spre el. „De ce spui asta, bunicule?”

„Pentru că soarta nu-i ceva palpabil și prin urmare e normal să fie schimbătoare.”

O altă femeie din grup, cu un prunc în brațe, se uită la bătrân și zâmbi: „oamenii sunt palpabili, bunicule Solan, dar totuși îs schimbători - ale lor trupuri se schimbă în fiecare zi din cauza vremurilor, a muncilor grele și a tot ceea ce li se întâmplă.”

„Oamenii se schimbă din cauza sufletului, căci el este schimbător și nu al lor trup. Dacă oamenii ar rămâne curați și inocenți poate și al lor trup ar fi veșnic tânăr. Dar așa, ajungem în viață să ne târâm abia, când odată puteam fugi și ține ritmul vieții,” răspunse bătrânul Solan, care se ridică greoi de pe al lui sac, ajutat de unul dintre tineri, și porni spre întunericul grotei. „Aș vrea să mai simt măcar odată gustul copilăriei, să mai simt a ei dulce inocență, dar să-mi păstrez experiența, căci astfel nu v-oi face aceleași greșeli pe care le-am făcut în a mea viață și poate că soarta mea nu se v-a schimba de acum în colo.”

Toată lumea tăcu ascultând cuvintele bătrânului, căci al lor înțeles le pătrunse adânc în suflete, răscolindu-le amintirile și durerea, pe care le-au simțit în lungii ani de pribegie.

Unii lângă alții: Yellen, Samaya, Nathaniel și Malon, priveau cum armata Yātrīkar continua să mărșăluiască în tăcere prin fața grotei, în timp ce ploaia curgea cu găleata din ceruri amenințând să înece pământul și astfel să stârpească răul din rădăcini, dar tot ploaia și tunetele și fulgerele de pe cer reușeau să-i facă și pe oameni să se teamă și să se întrebe dacă v-or supraviețui, căci numărul armatei Yātrīkar era impresionant, iar al lor număr infim nu avea nicio șansă de supraviețuire într-o luptă deschisă cu ele.