O săgeată zboară ca vântul printre trunchiurile înnegrite de gânduri rele ale Pădurii Tenebre. Al ei corp mic și al ei vârf ascuțit străpung aerul rece al umbrelor și se îndreaptă tot mai adânc și mai adânc în inima acelui lăcaș al fricii, din interiorul căruia se aude urlet de fiare, bătaie de tobe și scâncet de lemn vechi și uscat prin care trece fierul rece al vântului ce-și duce veacul pe acele meleaguri.

Stăpâna acelei săgeți era Mayar, care stătea la marginea pădurii, cu arcul încă în mână și cu altă săgeată pregătită de tragere. Dar chiar și așa, în poziție de luptă, tânăra stătea cu ochii ațintiți asupra copacilor și aștepta.

Avea aceeași ochi pătrunzători ca ai Samayei, același trup zvelt și același chip frumos, scăldat în lumina soarelui dimineții care se încumetase totuși să răsară pe cer deasupra acelei păduri a fricii.

Singurul lucru care le diferenția pe Mayar și Samaya era culoarea părului. În timp ce Samaya-l avea de culoarea castanelor coapte, aproape bătând în negru, Mayar îl avea complet roșu, de parcă ar fi fost flăcările Hestiei în plină vâlvătaie, iar acea nuanță de roșu cărămiziu făcea negrul ochilor ei să pară și mai profund încât de multe ori a ei privire era confundată cu abisul.

Dar totuși de cele mai multe ori privirea lui Mayar era atât de crâncenă. Chiar și atunci, când privea în aceeași direcție în care era îndreptată săgeata din arcul ei, Mayar privea cu înverșunare pădurea. „Hai arată-te odată!” mârâi ea, când văzu că trec minute în șir, dar nimic nu se întâmpla în acele locuri și nimic nu se arăta din interiorul pădurii.

„Și totuși ești acolo! Nu te poți ascunde de mine, nici chiar dacă te-ai vârî în gură de șarpe, căci numai două suflete pe acest pământ se pot ascunde de ochiul minții mele, dar niciuna din ele nu trăiește în aceste locuri. Așa că nu mă scoate din minți și arată-te în fața mea!” strigă deodată Mayar, dar iarăși nimic nu se întâmplă. „Minunat atunci! Singur ai vrut-o!” spuse ea și slăbi coarda arcului care zvâcni ușor atunci când Mayar scoase săgeata de pe el.

Dar chiar și așa, Mayar nu-și luă ochii de la pădure și rânji ironic atunci când zări ochi apărând și dispărând pe trunchiurile copacilor văzuți în depărtare, dar ceea ce era ciudat la ei era faptul că de fiecare dată acei ochi apăreau în alt loc pe scoarță, iar asta dădea impresia că ei sunt creați folosind magie neagră și nicidecum nu sunt ochii copacilor. Dar chiar și așa cei care puteau vedea acei ochi se trăgeau înfrigurați în spate sau fugeau de mâncau pământul, căci a lor privire crâncenă te tăia până la oase.

Însă aceasta o lăsă rece pe Mayar care continuă să aștepte în tăcere. Dar văzând că pădurea tărăgănează lucrurile căscă ușor dând de înțeles că deja se plictisise. „Hai, nu fiți timide!” rosti fata făcând cuiva semn să se arate și, curând după aceea, din trunchiurile copacilor ieșiră adevărații stăpâni ai ochilor văzuți mai înainte - fantomele.

Erau probabil în jur de patru zeci la număr, toate îmbrăcate în negru, cu păr sur și privire pătrunzătoare. Buzele le erau complet vinete de parcă atunci când încă erau vii ar fi decis să-ți sfârșească destinul înecându-se în ape, iar pe obrazul drept fiecare din ele avea un mic semn roșu cauzat de o vână care ieșea în evidență.

Ale lor unghii erau lungi și ascuțite ca ale fiarelor, dar totuși degetele mâinilor erau destul de fine, iar asta dădea acelor ființe ale morții un farmec aparte.

Dar, cu toate că deciseră să se arate în fața lui Mayar, niciuna din fantome nu îndrăzni să pășească înspre tânără, căci locul în care Mayar stătea era complet scăldat de lumină, iar aceasta era cauza chinurilor eterne ale umbrelor. De aceea ele fugeau întotdeauna atunci când vreo rază de soare mai rebelă străbătea bolta umbroasă a copacilor spionând apoi desișurile ascunse sub ele.

Mayar le privi pe fiecare în parte, dar nimic din expresia feței lor nu revela ceea ce căuta fata. „Ah, ce dezamăgire!” murmură Mayar. „De asta și urăsc lumea morților: aceeași priveliște funerară oriunde calci. Și totuși, pare destul de interesant acest joc,” așa că închise ochii și în mintea ei, de parcă ar fi plutit în întunericul din interiorul ființei ei, se văzu un ochi asemănător celor al vulpilor, cu centrul oval și galben, înconjurat de o membrană de culoare verde închis, care se schimba extrem de rapid cu negrul. Acesta era ochiul interior al lui Mayar, cel pe care tânăra-l descoperise copil fiind încă și cel care-i revela destinele umane.

Controlând puterea acelui ochi, Mayar putu proiecta în acel întuneric pădurea din fața ei: primul rând de copaci părea obișnuit, căci era controlat mai mult de lumină, iar aceasta limita la maximum puterea întunericului asupra lor. Apoi, cu cât înaintai în sânul pădurii, întunericul devenea din ce în ce mai dens, iar fumul negru, împletit cu o ceață densă și albă, făcea aerul din jur destul de dificil de respirat.

Deodată Mayar apăru în centrul pădurii proiectată de ochiul minții ei, și privi în jur, văzând aceeași ochi pe copaci, pe care-i văzuse și în viața reală. „Se pare că nu cedați atât de ușor,” mormăi ea. „Nu-i nimic. Nu mă deranjează compania. Dar, aș prefera totuși să ieșiți din copaci și să mergeți normal pe lângă mine.”

De parcă ar fi ascultat-o, fantomele începură să apară una câte una în jurul ei, dar niciuna din ele nu atingea pământul cu picioarele, ci pluteau în aer, cam la un metru deasupra pământului. Apoi se simți o ușoară boare de vânt fremătând frunzele și crengile copacilor din jur, veșmintele ființelor Umbrelor și chiar pe cel al lui Mayar, dar cu cât Mayar strângea mai tare pumnii, cu atât vântul se întețea în jur, semn că două Puteri Magice erau pe cale să se ia la harță.

Însă Mayar reuși în cele din urmă să se stăpânească și-și descleștă căușul palmelor și păși în față. Umbrele din jurul ei însă nu se mișcară. Se mișcau doar ai lor ochi și ale lor capete care analizau fiecare mișcare a tinerei. Mayar însă nu se sinchisi de ele și pătrunse tot mai adânc în inima acelei păduri.

Cu cât înainta însă cu atât mai mult îi apăreau în fața ochilor imagini de când Samaya și Bestla fuseseră în aceleași locuri, dar fuseseră alungate atunci de lupii Vanamar. Acele imagini însă o făcură pe Mayar să strâmbe din nas, căci înțelegea că scăpase o minunată oportunitate de a se reîntâlni cu cealaltă ea, căci încă mai păstra vie amintirea primei lor întâlniri, dar și gustul amar pe buze după ce nici nu învinse, dar nici nu fusese înfrântă, iar tânăra considera asta a fi lașitate.

„Și totuși se pare că căutăm același lucru, pui de lup, dar … depinde cine găsește primul asta și cine v-a câștiga pe urmă.”

Ajunsă în fața grotei lui Coallar, Mayar se opri și privi în jur: aceeași priveliște se văzu ca cea pe care Samaya și Bestla o văzură - natura din jur respirând răutate, ceața albă lăptoasă înecând împrejurimile și duhoarea greu de respirat venind din interiorul grotei.

Dar totuși era ceva diferit acum: din interiorul grotei nu se auzeau zgomote și nici nu ieși de acolo niciun mistreț sălbatic sau vreun lup Vanamar amenințând-o s-o rupă în bucăți.

„Exact ca în visul meu,” murmură Mayar și o boare de aer cald ieși din gura ei și în fața ei se formă un mic portal de aer, dar pe care se reflecta doar natura din jur.

Brusc ochiul minții lui Mayar se închise în aceeași clipă în care portalul dispăru. Atunci și Mayar deschise ochii, dar tânăra era de data aceasta în fața grotei, semn că putea combina realitatea minții ei cu cea a vremii și călători prin timp și spațiu.

Cum și când începu să descopere această putere nu ține minte. Dar era totuși sigură că are de-a face cu creșterea puterii Samayei, căci chiar și dacă fetele nu-și doreau asta ele erau legate prin ironia sorții și deseori le apăreau pe degetul inelar un cerc de ață roșie, semn că a lor jumătate este încă aici pe pământ.

Și mai era ceva ciudat încă când inelele de ață roșie apăreau pe degetele fetelor: ambele aveau aceeași viziune în același moment - o sabie implantându-se în pieptul lor și ochii cuiva transformându-le trupul în cenușă arzândă.

Mayar își privi degetul inelar al mâinii stângi și văzu cum apare pe el acel inel de ață roșie și i se păru atât de straniu, căci de obicei apărea când era noapte și ea era în preajma focului Hestiei. Dar acum apăruse în plină zi, în sânul naturii, acolo unde nu era nici urmă de foc. „Ce se întâmplă?” șopti Mayar și brusc se auzi șoapte ciudate venind din grotă.

Parcă atrasă înăuntrul acelui loc, Mayar decise să intre. Mai întâi ascunse săgeata din mână în tolba de la spate și prinse cu putere mânerul de os al arcului, ca mai apoi, cu pași înceți, dar siguri, să pătrundă în grotă.

Cu cât înainta pe coridorul sinuos și rece ca gheața, Mayar își dădea seama că anume acela era locul în care se ascundeau umbrele, căci pretutindeni se vedeau sarcofage de lemn în pereții acelei grote, dar toate nu erau acoperite, semn că acele suflete, înainte de moarte, fuseseră blestemate și din această cauză acum cutreierau aceste locuri fără odihnă.

Dar aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără ajutorul cuiva, dar fata nu știa cine să fi avut de-a face cu asta. Dar află când ajunse la mijlocul holului și pe una din torțele care ardeau în fața ei, nu văzu simbolul unei cobre. „Tenebre,” murmură Mayar. „Acum înțeleg cine a adus toate aceste sarcofage aici și cine controlează umbrele. Numai tu ai astfel de putere și numai a ta minte putredă se poate gândi la asta.”

Mayar nu știa de ce, dar nu putea nicidecum să o accepte pe Tenebre ca parte a grupului ei. Ceva în interiorul ei îi spunea că Regina Nopții e schimbătoare și a ei fire în continuă căutare de noi senzații poate trăda în orice clipă. Dar chiar dacă aflase apoi că Tenebre este mama lui Ahi, cel care se declarase al ei protector și cel care o antrenase în toți acești ani, Mayar nu putea să o accepte pe Tenebre doar pentru asta, precum nu putea lupta împotriva propriilor sentimente.

„Să mergem, Mayar! Trebuie să înaintăm! Dacă tot am ajuns până aici, trebuie să aflăm motivul pentru care visul nostru ne-a chemat aici.”

Mayar suflă ușor aer cald și stinse torțele, căci a lor lumină tremurătoare o făcea să se neliniștească și-i deranja ochii, căci ea putea vedea în întuneric de parcă ar fi fost zi în jur, dar nicicând nu putea suporta să vadă o flacără clătinată de vânt.

***

Ochii Samayei brusc priviră în față, în timp ce ea era așezată în pirostrii, în fața focului Hestiei și pregătind rugul pentru aprins.

Yellen, care se apropia de ea aducând mai multe lemne de foc, surprinse privirea fixă a Samayei și deveni alertă. După câteva clipe de privit la Samaya însă, care rămase în aceeași poziție, fără măcar să clipească sau să respire, Yellen înțelese că ceva straniu se întâmplă, așa că decise să-l cheme pe Nathaniel.

Privi în jur și-l văzu nu departe de ele ajutând pe cineva să îndrepte un pilon al cortului. Era cu spatele la ea, așa că semnele lui Yellen rămaseră neobservate, însă când ea luă un lemn din cele pe care le căra și-l aruncă, Nathaniel se întoarse spre ea și fu mirat să vadă că Yellen întâi îi arătă să nu scoată un sunet, iar mai apoi să privească la Samaya.

Și tânărul o ascultă și privi într-acolo, dar asta-l făcu să se alarmeze, căci ori de câte ori Samaya reacționa așa ceva se întâmpla, iar acum el era în încurcătură și nu știa ce să facă: să dea alarma celorlalți să se ascundă sau să aștepte. Decise totuși să se apropie de Samaya și să vadă ce e cu ea. Dar ajungând la un pas de lângă ea se opri și așteptă în liniște.

Yellen făcu la fel, dar când Samaya își aținti brusc privirea asupra ei, de parcă ar fi încercat să-i citească în suflet, asta o neliniști pe tânără, care se uită speriată la al ei frate.

„Mayar!” murmură într-un sfârșit Samaya. „Acel copil e acum în grota lui Coallar,” mai spuse ea și brusc se ridică în picioare și-și privi mâna stângă pe care se învârtea aceeași ață roșie formând un inel. „Soarta pune ceva straniu la cale. Altfel nu-mi explic cum de a ajuns acel copil la Coallar.”

„Vrei să spui că cei doi sunt legați?” întrebă Nathaniel, luând lemnele din brațele lui Yellen și punându-le jos. „Poate … ar trebui să mergem să vedem ce se întâmplă?”

Samaya însă dădu din cap că nu. „Acele locuri nu ne acceptă. Numai cum v-om pune un pas în partea nordică a acestei păduri, Vanamar ne v-or călca pe urme. Dar … n-am văzut niciunul în preajma ei. Numai umbre.”

„Umbre? Ce fel de umbre?” se interesă tânărul.

„Cele pe care Tenebre le-a desemnat drept paznici ai propriului cămin. Sunt sufletele celor care au pierit în ape, fugind de un blestem sau încercând să ajungă din urmă unul,” murmură îngrozită Yellen. „Curând v-or fi aici,” mai spuse ea și-și îndreptă capul spre locul de unde se auzea șopotul Cascadei Licuricilor.

„Nathaniel, pregătește-i pe oameni! Nu-mi place anxietatea pe care o simt în suflet. Să mergem la grotă! Mai bine să fim pregătiți în caz de ceva! Mai bine să fim pregătiți!” murmură Samaya, iar tânărul doar dădu din cap și, scoțând cornul de la brâu, suflă cu putere în el, dând ordin ca toată lumea să se pună la adăpost.

***

Sunetul cornului suflat de Nathaniel se auzi chiar până în străfundurile grotei lui Coallar.

Auzind acel sunet, Mayar întoarse capul și privi în spate, timp de câteva clipe: „se pun la adăpost,” murmură ea. „Samaya știe că am venit aici! Se pare totuși că și ea-mi vede mișcările!” și rânji mulțumită, căci primise răspuns la încă una dintre eternele sale întrebări legate de Samaya, care în timp devenise pentru ea o adevărată obsesie.

***

Poporul lui Siar își strânge în grabă lucrurile. Corturile fură doborâte la pământ, în timp ce pilonii ce le țineau în picioare erau practic smulși din pământ de bărbații grupului.

În acest timp femeile cărară apă de la iaz și o aruncară asupra focului și în jurul lor, de parcă ar fi încercat să-și spele mirosul și să nu lase nicio urmă care le-ar fi putut trăda mai apoi locul de ascunziș.

Yellen, care tocmai împrăștia apă peste ruguri se opri brusc și se uită la cer: era atât de albastru, atât de luminos și atât de viu. Dar totuși ceva o neliniștea și nu-i permitea să-și ia ochii de la el. Ochii ei priveau țintă zarea, în timp ce degetele mâinilor ei se strângeau tot mai mult și mai mult în jurul cozii de mătură, iar nodul gâtului i se plimba în sus și-n jos cu repeziciune de parcă fata ar fi înghițit îmbucătură după îmbucătură fără măcar să mestece.

Deodată însă cerul începu a vui, de parcă nori negri de ploaie s-ar fi apropiat și soarele se văzu scăldat în lumina întunericului. Dar acela nu era întunericul nopții sau cauzat de magie neagră, ci aripile imensei păsări pe nume Tarther, care plutea în înalturi, pe deasupra pădurii Tenebre.

„În ascunzișuri!” strigă deodată Samaya observând privirea lui Yellen și după ce se uită și ea spre cer și văzu pasărea.

Oamenii lui Siar nu așteptară un al doilea strigăt. Care și pe unde apucase se ascunse de ochiul atot-văzător al păsării răului, căci aceasta căuta ceva din înalturi, iar dacă alese anume această parte a pădurii înseamnă că Tenebre știa despre poporul lor.

Astfel, strigătul înfricoșător al lui Tarther cutremură zările și-i forță pe oameni să-și acopere urechile, căci sunetul făcut de ea era atât de greu de suportat. Dar chiar și așa, chiar dacă sunetul strigătului ei crăpa parcă cerul și pământul, ochiul ei nu putu zări nici măcar fugă de șoarece sau plecăciunea ierbii pe pământ, căci întreaga natură „îngheță” de teama răului.

Întinși la pământ, la adăpostul ierbii înalte și a copacilor, Nathaniel și Samaya practic nu respirau. Deodată însă Samaya închise ochii și în mintea ei ea se mișcă în fugă prin același tunel în care se afla Mayar și nu se opri din fugă decât când ajunse în fața tinerei, dar Mayar de data asta n-o putu vedea, iar asta i se păru straniu Samayei.

Încercă s-o strige pe Mayar, s-o facă să se oprească din a ei furișare spre adâncurile grotei, dar glasul Samayei nu se auzea. Tremurând toată Samaya se întoarse în lumea reală și-și atinse pieptul cu mâna. Încercă să șoptească ceva, dar vocea nu i se auzi. Vru să strige, dar același efect îl văzu, iar ochii i se umplură de lacrimi.

Înfricoșată, Samaya vru să se ridice în picioare, dar Nathaniel o apucă brusc în brațe și ambii se trântiră la pământ în clipa în care pe deasupra locului în care se aflau trecu Tarther. La pieptul bărbatului care-o strângea puternic în brațe, Samaya tremura ușor, dar totuși teama ei se scurse undeva și încet-încet respirația ei se calmă.

Își ridică apoi privirea și se uită la fața lui Nathaniel care era concentrat să spioneze împrejurimile. Părea atât de calm în ochii ei acest bărbat care-o protejase cu propriul trup și atât de ciudat în același timp, căci încă odată reușise să-i calmeze pulsul inimii și să-i readucă liniștea în suflet.

Bărbatul o privi în cele din urmă, dar fața Samayei nu reflecta nimic. Însă a lor clipă de reverie în doi fu întreruptă de atingerea mâinii lui Yellen care le arătă în liniște spre o imensă poiană văzută în depărtare pe a cărei pământ se așezară întâi picioarele lui Tarther care decise că survolarea cerului nu-i de ajuns și că ar fi bine dacă ar simți și boarea pământului.

Strângându-și imensele aripi pe lângă trup, Tarther scutură ușor din cap de parcă ar fi vrut să-și alunge gândurile undeva, dar această mișcare a lui nu era decât o reflecție obținută de la Eris, căci ori de câte ori o apăsa singurătatea Māṉsṭar Kēlaksi și oboseala vremii punea stăpânire pe ea, Eris scutura din cap de câteva ori limpezindu-și mintea și astfel din nou siguranța îi revenea în a ei privire ațintită adesea asupra cerului deșertului. De aceea la fel scutura și Tarther din cap ca o reflecție în oglindă a celor doi, căci nu doar Mannar o ajuta pe Eris să vadă ce se întâmplă pe Pământ, ci și Tarther, căci toți trei păreau să fie legați de soartă.

Tarther păși apoi încet pe pământ îndreptându-se spre pădure, iar a lui mișcare îi făcu pe oamenii lui Siar să se târască în spate, practic fără zgomot, până ajunseră la o adunătură de stânci, care ajunseră în mijlocul acelei păduri ca prin minune și, cu toate că altora li se părea că nu au nicio funcție acolo, ele de fapt străjuiau împrejurimile.

Făcându-se cât se poate de mici, Nathaniel și ai lui se ascunseră printre crăpăturile stâncilor, pe sub pietroaiele imense, punându-se astfel la adăpost. Dar Tarther în cele din urmă se răzgândi și, chiar înainte de a intra în pădure, fâlfâi puternic din aripi și se ridică în înalturi, asemeni unei umbre care se lichefia în contact cu natura din jur, dar totuși își păstra ulterior a sa obișnuită formă.

După ce Tarther se pierdu în zare, oamenii lui Siar ieșiră din ascunzișul lor și priviră în urma ei, însă pasărea nu-și întoarse nici măcar pentru o clipă capul să privească spre ei.

„Crezi că se v-a întoarce?” îl întrebă în șoaptă Yellen pe Nathaniel.

„Cu siguranță! Vizita ei de astăzi nu-i întâmplătoare. Tenebre plănuiește ceva. De aceea trebuie să fim pregătiți. Ne îndreptăm spre ascunzișuri!” strigă bărbatul și oamenii săi își luară în grabă lucrurile din tabără și se îndreptară spre soare apune.

***

Ascunsă în spatele unui perete de piatră, Mayar privea grota destul de încăpătoare în care domnea Coallar. Regele stătea în acel moment pe tronul său și moțăia alene, căci anii începură să-și spună cuvântul, chiar dacă a sa înfățișare nu, căci Coallar arăta încă destul de tânăr în ciuda vârstei sale înaintate.

Fu trezit din amorțeală de strigătul lui Tenebre care apăru de nicăieri chiar în centrul camerei. „A naibii popor de șoareci!” mârâi ea. „Reușesc de fiecare dată să se ascundă când ai cea mai mare nevoie de ei. Atunci când nu-ți trebuie însă îi poți vedea pretutindeni.”

Coallar căscă alene și cu ochii abia întredeschiși își privi soția care tuna și fulgera în timp ce se plimba de colo-colo. „Ce de data asta?” întrebă el cu jumătate de voce.

„Oamenii Siarului! Se pare că iar s-au ascuns!”

„Și? Ce treabă ai cu ei de data aceasta?”

Tenebre aruncă deodată o cobră spre Coallar care reuși s-o prindă chiar în momentul în care limba cobrei practic îi atinse fața și furios o strânse de gât și-o aruncă cât colo de perete. „Niciodată nu gândești când e nevoie de asta,” mârâi printre dinți Tenebre. „Vorbesc despre fata Rophionilor. Cea care are puterea de a deschide Poarta spre Aeon. Trebuie s-o găsim înainte să fie prea târziu.”

„Poarta spre Aeon? Asta ce mai e?” se întrebă Mayar, care se furișă un pic mai în față, încercând să asculte mai bine ceea ce vorbeau cei doi. „Sunt sigură că vorbesc despre Samaya, dar ce anume are ea de ăștia doi ard de nerăbdare să pună gheara pe ea? Nu cumva…”

„Exact!” strigă deodată Tenebre, de parcă ar fi citit gândurile fetei și mirată Mayar făcu un pas în spate punându-se la adăpost. „Trebuie s-o găsim, Coallar! Ajunge cât am lenevit atâtea mii de ani. E timpul s-o eliberăm pe Eris și să punem stăpânire pe acest pământ. Sunt sătulă de domnia Rophionilor și a lui Inlan Diar care mereu ne îngrădesc drumurile și ne încurcă planurile!”

„Asta e tot din prostia voastră!” murmură Mayar cu ironie. „Dacă v-ați pune un pic creierul în mișcare ați găsi o cale să-i îngenuncheați. Da așa vă bazați pe-o prizonieră închisă de milioane de ani într-o gaură din Univers pe care nici habar n-aveți cum naiba s-o deschideți.”

Coallar se ridică de pe al său tron și făcu câțiva pași prin încăpere, cu mâinile la spate, așa cum îi era de obicei felul de a merge. „Și … de ce ar trebui s-o eliberăm pe Eris și nu să facem asta pentru noi?”

Tenebre îl privi cu interes. „Ce m-ai plănui de data asta?”

„Mannar! Cred că prioritar ar fi să ne eliberăm băiatul și nu o mamă inventată pe care o venerezi în minte, dar care nu a făcut nimic pentru tine.”

„Coallar! Întreci limita!” urlă Tenebre la el și furioasă aruncă un nor negru scăpărând asupra lui, dar puterea lui Coallar îl dispersă înainte ca să-i facă vreun rău.

„Oho. Asta da putere!” șopti Mayar. „Nici măcar n-a clipit, da norul ăla a dispărut ca prin vis. Cum naiba a făcut asta? Trebuie să-i aflu secretul!”

Coallar păși încet spre Tenebre care-l străfulgera cu privirea și brusc o apucă de gât, șuierând printre dinți: „înainte de a acționa prostește pune-ți mintea în mișcare, Tenebre. Doar datorită naturii tale impulsive am pierdut atât de mult în toți acești ani. Unul dintre acele lucruri pe care le-am pierdut a fost Mannar de care n-avem habar de 13 ani deja, iar tu cauți s-o eliberezi din temniță pe cea care ți-a făcut fiul monstrul care e astăzi.”

„Eris l-a făcut mai puternic decât era,” murmură furioasă Tenebre. „Pentru asta ar trebui să-i mulțumim!”

Coallar rânji la ea. „Eris i-a pus ochiul acela malefic în frunte doar pentru a putea controla lumea, nu pentru a-l face mai puternic. Mannar era și așa destul de puternic. Mult mai puternic decât frații lui. Dar acum, în locul tronului și a puterii se ascunde asemeni unui guzgan vânat de mâțe. Pentru asta și numai pentru asta n-am de gând s-o ajut pe Eris.”

Îi dădu drumul lui Tenebre care căzu fără vlagă la pământ, cuprinsă de un ușor tremur de furie și ură pentru tot ceea ce o înconjura, în timp ce-și atingea cu palma al ei gât înroșit.

„Trebuie să găsim acele pumnale, Tenebre. Unul din ele ne poate aduce copilul înapoi și-i învinge pe Rophioni, iar tu știi mai bine decât mine unde-l putem găsi.”

„Copila Rophionilor,” murmură în cele din urmă Tenebre. „Cea care are în ea parte din sufletul și destinul primei stăpâne a lui Lifid Ibloma, urmașa lui Upprisinn și cea cu numele de Samaya.”

Cuvintele lui Tenebre îi mirară atât pe Coallar, cât și pe Mayar, care habar n-avea despre ce vorbește Regina Întunecată, dar ale cărei cuvinte răsunau atât de tentant pentru ea. „Deci avem și instrumente magice pe aici. Interesant ce anume și de ce acea copie a mea îl are.”

„Unde-o pot găsi pe acea Samaya?” întrebă cu jumătate de voce Coallar, în timp ce ochii lui scăpărau scântei de ură.

„Nu știu acum, dar ai avut-o în fața ta atunci când ai trimis acel mistreț s-o atace și apoi au luptat cu lupii Vanamar. Dar, Coallar, niciunul din noi doi nu poate lupta împotriva ei, căci ea are în ea parte din Haos, iar noi nu ne ridicăm la acea putere.”

„Există însă cineva care-i poate face față,” rosti Coallar și un rânjet de plăcere i se citi pe față. „Cea născută din dorința de putere a lui Mannar și care are în venele ei parte din sângele nostru. Copila lui Ahi!”

Tenebre se ridică brusc în picioare. „Ahi are un urmaș?”

Coallar o privi, mirat că ea nu știa despre asta și dădu ușor din cap aprobând. „Desigur că are! Nu știu de ce, dar s-a apropiat de o pământeancă și în pântecul ei și-a lăsat sămânța din care s-a născut mai apoi copilul cu puteri imense, care poate răsturna lumea cu susul în jos dacă v-a reuși s-o controleze.”

„O altă putere? Asta cine naiba mai e?” murmură Mayar, neplăcut surprinsă să audă că mai este cineva în această lume de care ea n-are habar. Dar ceea ce-o uimea cel mai mult era faptul că de atâtea ori citise trecutul și viitorul lui Ahi, dar niciodată nu aflase că el ar avea o fiică și mai ales una cu o astfel de putere care ar putea controla lumea. Dar … totuși, auzise ceva ce-o putea ajuta să afle viitorul: numele celui care transformase copila lui Ahi în puterea extraordinară pe care-o deținea astăzi. Prin urmare trebuie să-l găsească cu orice preț pe Mannar și să afle secretul.

Mayar nu așteptă să asculte restul conversației. Se furișă ușurel spre ieșire, crezând că n-a fost observată de cei doi, dar se înșelase. Coallar privi spre ea în momentul în care ea le întoarse spatele și el zâmbi, în timp ce-i șopti lui Tenebre: „cea care v-a apuca pumnalul și v-a scoate diamantul fricii de pe fruntea lui Mannar este deja în drum spre el. Nu v-a trebui să facem nimic pentru a triumfa. Doar să așteptăm, căci aveai dreptate Tenebre când ai spus că cu soarta nu ne putem pune, la fel cum n-o putem controla pe Parca. Dar totuși există cineva pe lumea asta care are această putere și în curând lumea v-a tremura în fața noastră.”

Tenebre privi în aceeași direcție în care privea și Coallar, dar nu văzu pe nimeni și nici nu avu puterea să citească gândurile soțului și să afle ce punea la cale. Dar totuși se decise să-l asculte pe Coallar, căci Mannar era și al ei copil și ea-l iubea la fel precum îl iubea pe Ahi. De aceea, dacă exista cineva sau ceva care-l putea readuce la viață, atunci Tenebre era gata să riște și să lupte de partea acelei persoane, chiar dacă asta însemna să-i întoarcă spatele lui Eris și să-și trădeze mama.