„Când totul în jur v-a fi ars de soare, pe cer se v-a arăta luna, iar a ei strălucire v-a desparte lumea în două. Atunci acest Univers v-a arăta ca o monedă, iar pe fiecare parte a ei v-or fi gravate diferite istorii. Tu în care din ele ve-i crede?”

O imensă imagine a lupului de foc se arătă în toată splendoarea pe cerul întunericului, făcându-l pe Obregon să pară din ce în ce mai mic și mai mic. Suspine de jale, suspine de dor se aud ieșind din gâtlejul bărbatul de 20 și ceva de ani, care se târăște practic în spate, în timp ce privește țintă la chipul lupului.

„Cine ești tu?” întrebă cu teamă Obregon, când ochii lupului deveniră obișnuiți, iar al lor foc dispăru în neant. „De ce-mi apari mereu prin preajmă?”

„Căci tu ești cel care v-a domni peste soare, iar eu îmi iau focul din el. Însă, datorită mândriei tale nețărmurite e posibil să pierzi tot înainte de a primi în dar omenirea. De ceea e nevoie să intervin.”

Încă un pas în spate și Obregon căzu la pământ, însă nu rămase locului, ci continuă să se târască până spinarea lui nu atinse trunchiul unui copac. Obregon privi speriat în jur și văzu acel copac imens de Cedru, despre care Gaea le vorbise fetelor în drumul lor, care acum era complet viu, iar a lui coroană verde și a lui scoarță vie îl făcură pe tânăr să se cutremure.

„De ce acest copac este viu?” se întrebă el.

„Căci tu ai fost cel care l-a înviat,” îi răspunse lupul.

„Dar cum e posibil? Eu … eu am așteptat de mult a lui moarte. Am făcut totul ca el să piară, dar el este încă viu. De ce?”

„Pentru că în a ta inimă s-a aciuat ura. Pentru că în al tău suflet domnește întunericul. Pentru că ceea ce ai trăit tu de atâția ani și al tău popor de veacuri nu poate rămâne în lumină și încet-încet s-a ascuns în umbră, iar acest copac este opusul lumii tale acum.”

„Opusul lumii mele? Ce vrei să spui cu asta?” și Obregon își ridică privirea și se uită fără teamă de data asta la chipul lupului care-l privea din neanturi.

Capul lupului nu mai era în flăcări de data asta, ci arăta complet obișnuit. Doar nuanța blănii ce-i acoperea chipul era total neagră, de parcă ar fi fost acoperită cu smoală. Dar chiar și așa acesta nu era înspăimântător, ci lumina într-o nuanță întunecată, de parcă ar fi fost zeul prorocirii binelui și nu un mesager al iadului pe Pământ.

„Ți-i minte ce ți-am spus prima dată când am apărut în al tău vis și ce spun de fiecare dată când apar în fața ta?” îl întrebă lupul pe Obregon.

Tânărul își feri privirea de cea a lupului și se uită încurcat în jur. „Da. Țin minte. Mi-ai spus că lumea e asemeni unei monede cu două fețe.”

„Adevărat. Prin urmare ceea ce vezi acum e o față a monedei, în timp ce realitatea poate fi alta.”

„Ce … ce vrei să spui cu asta? Că ceea ce văd e o iluzie?”

„Se prea poate. Depinde de unghiul din care privești.”

„Dar … dar, cum să înțeleg ce e vis și ce e realitate?”

De data aceasta râsul lupului se auzi rostogolindu-se în zare, însă nu asemeni unui tunet ce sperie copiii în timpul nopții, ci asemeni unui clinchet înfundat, care mai degrabă atrage curiozitatea cuiva, decât să-l sperie.

„Și, cine ești tu? De ce niciodată nu-mi spui numele tău și de ce-mi vorbești sub formă de cap de lup și nu te arăți niciodată cu adevărata ta formă?”

„Pentru că eu sunt cel din viitor, care a rămas fără chip, dar încă-și păstrează al său nume. V-oi fi numit cândva Zeul de Foc sau lupul negru, cel aducător de lumină. V-oi fi născut din titani și oameni, dar v-oi domni ca zeu. V-oi domni, însă a mea domnie v-a fi scurtă, căci lumea asta se schimbă asemeni cursului apei de munte și nimeni nu reușește niciodată să țină pasul cu ea. Numele meu e Fenrir și v-oi fi cel ce v-a deține puterea focului în lumea întunericului. Eu sunt Făclia.”

„Făclia? Ce fel de făclie?” Obregon se ridică în picioare, neauzind niciun răspuns și păși spre imaginea lupului, dar fu atât de uimit să vadă cum de o parte și de alta a capului de lup apar două pumnale de foc, ce păreau mai mult a făclii de lumină, decât a obiecte aducătoare de moarte.

„Aceste pumnale se apropie de tine. Ele poartă în al lor suflu speranța sau moartea poporului tău. Depinde de tine ce față a monedei ve-i alege și cum îți ve-i organiza timpul și neamul, Obregon, căci - ține minte, nu poți supune viața, ea te supune pe tine. Nu poți forța lucrurile să aibă loc, ci mai degrabă ele te forțează să intri în jocul lor. Și ce-i mai important: nu poți câștiga fără să dai ceva în loc.”

„Fără să dau ceva în loc? Ce ar trebui să dau ca să am aceste pumnale?”

„Nu fi avar, Obregon. Poți avea numai unul din ele, căci acele pumnale, chiar dacă au fost făcute de om, a lor principală menire nu e să-ți salveze poporul, ci să salveze omenirea de rău. Tu v-a trebui să-i păstrezi puterea până când cel demn să-l poarte în a sa mână se v-a naște, iar atunci când v-a veni vremea v-a trebui să-l cedezi. În caz contrar ultimul vlăstar al sterpei tale v-a pieri fără inimă, iar asta înseamnă o nouă domnie peste oameni.”

Chipul lupului dispăru brusc, însă cele două pumnale începură să ardă tot mai mult și mai mult, iar a lor lumină orbitoare se apropia de fața lui Obregon, forțându-l să închidă ochii și să-și apere fața cu brațul, însă se trezi din a lui visare, când mâna lui Condor îi atinse umărul și el tresări.

„Ce? Ce se întâmplă?” întrebă speriat Obregon, uitându-se în jur. „A fost iarăși un vis, nu-i așa?”

„Da, Obregon. Tu iarăși ai adormit răpus de sentimente. Ce ți-a spus de data asta acel lup? Ți-a spus el cine este sau de ce-ți apare în vis?”

Obregon privi în ochii bunului său prieten și dădu ușor din cap, aprobând. „Da, Condor. Ai dreptate. Acel lup poartă numele de Fenrir. El v-a fi zeul focului în viitor și tot el mi-a spus că de noi se apropie lumina.”

„Se apropie lumina? Ce vrei să spui?”

„Încă nu știu sigur, dar v-om afla.” Tăcu brusc văzând trei siluete feminine apropiindu-se de cortul principal în care el obișnuia să-și petreacă nopțile cu aer rece de te tăia la oase, în timp ce el acum se afla la umbra unui imens copac. Cele trei femei se opriră însă la intrarea în cort și așteptară. „Așteptăm vizite, Condor?”

„Așa se pare. Din câte văd cea pe care mereu a-i spionat-o în căutare de răspunsuri a venit azi singură la tine. Al ei motiv însă nu ți-l pot spune.”

„Atunci să mergem să-l aflăm!” Obregon își întinse brațul și Condor îi prinse a sa mână într-a sa și dintr-o forțare ușoară a corpului îl ajută pe acesta să se ridice de jos, iar cei doi prieteni se porniră vioi spre cort, atingându-și unul altuia umerii, cu un braț odihnit pe ele.

***

„Vorbești de Maestrul Dike?” practic strigă Obregon și se întoarse spre Gaea care stătea acum așezată la masa ovală din mijloc, în timp ce Upprisinn și Kaerlleikans erau de-o parte și de alta ei. „Și dacă el a fost cel care v-a trimis aici, atunci unde este el? Unde-i Maestrul Dike?”

„V-a veni curând. Ai răbdare,” îi răspunse calm Gaea. „Până el vine însă tu v-a trebuit să faci o alegere,” și, privindu-le pe fiecare dintre fete în parte dădu ușor din cap, de parcă ar fi încuviințat, și fetele scoaseră pumnalele de unde le aveau ascunse și le puseră pe masă în fața lor.

„Pumnalele din visul lupului,” șopti fără să vrea Obregon.

„Din visul lupului? Vrei să spui că le-ai m-ai văzut și mai înainte?” îl întrebă Gaea, dar primi drept răspuns doar o încuviințare din cap. „Și, cine ți-a spus despre ele?”

„Numele său e Fenrir. Mi-a spus că în viitor el v-a fi zeul focului. Făclia asupra întunericului sau așa ceva.”

Gaea tresări brusc. „Cum e posibil? Eu … eu abia am plănuit acest suflet. Cum de i se arată acestui om în vis cel care nici nu există încă?” dar nu îndrăzni să întrebe în voce, deși ardea de nerăbdare să afle cum v-a arăta cel ce se v-a naște din a ei milostenie.

Privirea lui Obregon era însă ațintită asupra pumnalelor, de parcă ar fi fost vrăjit de ele, iar acest lucru îi atrase atenția Gaeiei. „Văd avariția în a ta privire, Obregon, însă poți avea numai unul din ele.”

„Atunci îl aleg pe…”

„Stai,” îi ordonă titanida. „Nu te grăbi, căci nu am terminat să-ți spun condițiile acestei alegeri.”

Lui Obregon al titanidei răspuns nu-i plăcu și de aceea trase cu zgomot aer în piept, dar nu spuse nimic. Numai ochii săi priviră chipurile celor două fete, pe care nu se zărea nici un mușchi tresărind, de parcă ar fi fost statui vii.

„După cum spuneam: poți alege numai unul, însă dacă faci alegerea greșită, atunci pierzi tot.”

„Pierd tot? Ce vrei să spui cu asta?”

„Fiecare din aceste pumnale are propria sa menire și ele nu pot fi schimbate cu locul. Încă înainte de a fi făurite le-a fost hărăzit locul de trai și odihnă de titanida focului și de cea a somnului. Prin urmare fiecare din ele trebuie să ajungă la al lui stăpân. În caz contrar ambele v-or dispărea, la fel cum ve-i dispărea tu, căci a ta menire v-a pieri odată cu ele.”

Obregon scutură din cap, încercând să-și pună gândurile în ordine. „Stai un pic. Dacă aceste pumnale au deja sortit al lor stăpân, iar stăpânul unuia dintre ele sunt eu, de ce atunci nu-l pot primi deschis? De ce trebuie să risc?”

„Fără risc nu există câștig,” spuse Gaea cu viclenie. „Gândește-te bine înainte de a atinge teaca unuia dintre aceste pumnale, căci atunci când degetele tale v-or atinge aceste figuri de mare importanță pentru lume, nu v-a mai fi cale de întoarcere.”

Privirea țintă a Gaeiei îl dezarmă complet pe Obregon, făcându-l să se clatine ușor pe picioare, de parcă ar fi fost amețit de licoarea vinului. El închise puțin ochii și-și atinse fruntea cu mâna, în timp ce a lui respirație ritmică devenea din ce în ce mai alertă, iar chipurile văzute printre degetele întredeschise îi tot jucau în fața ochilor, de parcă ar fi vrut să-l încurce.

Se decise într-un sfârșit să se lase pradă sorții, însă când să face un pas în față, mâna lui Condor îi atinse umărul și-l făcu să se întoarcă cu fața spre el.

Condor însă nu-l privi în ochi, ci privi ochii titanidei, care era total nemulțumită de această mișcare a tânărului. „Nu te grăbi, Obregon. Uneori e nevoie să analizezi fiecare detaliu: pro și contra, pentru a putea reuși. Iar pentru asta trebuie să-ți aduci aminte de copilărie.”

„De copilărie? Ce vrei să spui cu…”

Acum Condor își privi prietenul în ochi. „Ce are un copil, dar îi lipsește unui matur?”

„Inocența,” răspunse în cele din urmă Obregon, după ce privi secunde bune în ochii prietenului său și, ca la comandă, închise ochii, își calmă ritmul inimii și ascultă al ei glas. Apoi, încă cu ochii închiși, se întinse spre unul dintre pumnale, însă la jumătatea drumului mâna sa fu atinsă de mâna osoasă a bătrânei Gaea, care i-o lipi de masa de lemn, iar când Obregon simți răceala lemnului și deschise ochii, întâlni privirea arzândă de nemulțumire a Gaeiei.

„Ți-am spus să te gândești bine înainte de a face o alegere. Tu însă preferi să te grăbești ascultând sfaturile celor care n-au idee despre ce se întâmplă pe lume,” și ochii titanidei se ațintiră asupra lui Condor, care-și plecă ușor capul, nu din cauza fricii, ci din cea a respectului, însă când titanida îl privi din nou pe Obregon îl văzu zâmbind cu blândețe.

„Știi ce-i deosebește pe oameni de titani, Mamă Natură?”

Gaea înghiți în sec, căci această întrebare neașteptată o punea în încurcătură. „Ce pune la cale? Ce șiretlic e asta?” gândi ea.

„Încrederea și prietenia ne deosebesc de titani. În timp ce voi preferați să creați intrigi și războaie între voi doar pentru a nu pierde tronul lumii, noi ne încredem în prieteni, căci un prieten adevărat e mereu alături, în timp ce voi sunteți mereu singuri.”

Gaea zâmbi trist: omul avea dreptate, dar în loc să zică ceva și să-i distrugă încrederea văzută în ai lui ochi, titanida preferă să tacă. Ea știa adevărul, dar decise să-l ascundă de oameni, care nu erau altceva decât o copie fidelă a titanilor, doar că pe pământ.

Retrăgându-și mâna, Gaea se așeză pe scaun și așteptă în tăcere. Obregon însă nu se grăbi. După o scurtă vreme de privit în ochii lui Kaerlleikans el atinse pumnalul din fața ei și apoi spuse: „bun venit în a mea viață, ființă cu chip de înger. Această lume o v-om clădi în doi,” și, scoțând pumnalul din a lui teacă, Obregon își crestă a lui palmă lăsând să picure sânge pe suprafața tare de lemn a mesei.

Kaerlleikans privi în tăcere cum sângele lui Obregon picură pe masă. Apoi, își rupse o fâșie din poala rochiei și apropiindu-se de el îi obloji rana. După care îi șopti lui Obregon la ureche: „ai făcut alegerea corectă, rege. Așteaptă același lucru și de la mine,” și fata-l sărută pe obraz și imediat roși, de parcă o stranie fierbințeală de plăcere o cuprinse și părăsi cortul în fugă, urmată de a ei soră.

Obregon îi făcu semn lui Condor să le urmeze și după ce rămaseră singuri, Gaea luă adevăratul ei chip, însă chiar dacă o vedea pentru prima oară în acest trup de fecioară, Obregon nu păru uimit.

„Știu că ai rămas aici pentru că mai este o taină de revelat. O taină pe care fetele nu trebuie s-o știe,” spuse în cele din urmă Obregon, după ce turnă puțin vin în două cupe și una i-o întinse titanidei.

Gaea acceptă cupa și doar își scăldă buzele în această licoare miresmată, de parcă ar fi acceptat astfel o alianță. Apoi ea se apropie de sabia lui Obregon care stătea pe masă și când atinse al ei mâner în cealaltă mână îi apăru Eftir Daudann pe care-l puse deasupra sabiei și cele două se uniră între ele.

„Această sabie și acest pumnal v-or fi una până când al tău regat nu v-a fi renăscut. Apoi trupurile lor se v-or rupe în două, la fel cum se v-a rupe a ta viață,” și Gaea se uită spre Obregon care-o asculta în tăcere. „De azi sunt două femei care te iubesc, însă în timp ce iubirea uneia v-a fi o binecuvântare pentru tine, iubirea alteia v-a fi un blestem, căci cele două sunt ca fețele monedei: una luminează, iar alta e ascunsă în întuneric. Dar totuși, când răul care-l ai scris în al tău destin se v-a sfârși acest pumnal se v-a întoarce la adevăratul său stăpân, căci el este unul dintre pilonii Porții Aeonului.”

„Am văzut asta în vis. Deoparte și de alta a lupului, însă nu pot înțelege care e menirea lumească a celui de-al doilea pumnal.”

Gaea oftă ușor și-și întoarse fața spre ușa cortului. În aceeași direcție privi și Obregon și le văzu pe cele două fete la umbra aceluiași copac sub care dormise el și, parcă chemată de o tainică voce, Upprisinn își întoarse fața spre ei, însă privirea ei era ațintită undeva în depărtare, dar totuși fața ei lumina în fața soarelui apusului.

„Acel destin și acea menire mi-i necunoscută și mie, dar din acel trup se v-a naște cel căruia i-i hărăzit să ducă la bun sfârșit acea menire și sper din tot sufletul să nu se termine tragic, la fel ca destinul lui Eftir Daudann.

***

După ziua în care Kaerlleikans și Obregon își uniră destinele, urmă o perioadă de liniște, timp pe care însuși Obregon și-l acordă sie pentru a se putea bucura de frumoasa și buna lui soție, care-l umplea de iubire, împlinire și devotament, de parcă ar fi fost balsam cu miere, neștiind însă că răul îl pândea din umbră.

Până să apară Kaerlleikans în tabăra sa, Obregon era apropiat de Cáthia, o tânără din tribul său și cu care copilărise de când era mic, dar pentru care nu simțise decât o simpatie pasageră de care uită odată căsătorit.

Cáthia însă nu uită nimic. Ea-l considera al ei, ea-l dorea pentru ea, ea visa să fie regina acelui popor și nu dorea să dea acel tron nimănui, chiar și dacă acel tron nu era decât o simplă iluzie încă, căci Nomanzii aduseseră o armată imensă pe acele locuri, fiind ajutați de Poilini, o armată de mercenari care nu se dădeau în lături de la nimic și sub ura cărora ajunse chiar să plângă însăși pământul.

Sătulă să tot vadă cum Obregon își alintă soția și-i spune mereu că o iubește, fără măcar a se teme sau a simți jenă că face asta în prezența celorlalți și simțindu-se trădată și dată în lături, Cáthia își trădă în cele din urmă poporul și se alătură armatei Poilinilor, iar asta îi frânse inima lui Obregon, care decise că e timpul să se întoarcă la luptă.

În seara când își luă armura și coiful pentru a merge la luptă, Kaerlleikans îl prinse de braț și-l privi cu ochi rugători. „Poate totuși nu trebuie, Obregon? Poate totuși rămâi?”

„Să rămân la ce? Să renunț la ce, Kaerlleikans? Am obosit să aud gemetele strămoșilor în timp ce aceștia se răsucesc în morminte, când pe pământ ai lor urmași sunt jupuiați asemenea fiarelor vânate. Am obosit să-mi văd pământul scăldat în sânge. Am obosit să nu văd răsăritul soarelui, ci doar apusul. Am obosit să fug și să dau înapoi.”

„Dar cum rămâne cu al nostru fiu? Cine ne v-a proteja pe noi dacă tu pleci?” spuse ea, în timp ce-și atingea pântecul care abia se zărea prin pânza ușoară a rochiei.

Obregon privi la pântecul ce-i ocrotea fiul și zâmbi trist, căci chiar dacă se temea pentru soarta lor, știa că e mai bine să plece. Așa că, într-o secundă se decise, își sărută soția pe frunte și ieși hotărât din cort, în timp ce în spatele lui se auzeau bocetele femeii abandonate.

Înainte de a urca pe cal, Obregon îi ordonă lui Condor, care era pe cale să fugă spre calul său ca să-și urmeze prietenul: „Condor, tu rămâi!”

„Dar, Obregon. Noi am jurat să luptăm împreună.”

„Nu, prietene. Noi am jurat că ne v-om proteja mereu unul pe altul. Acum am nevoie să-mi protejezi inima. Acum am nevoie de tine alături de ei, iar dacă ceva se întâmplă cu mine atunci să ai grijă de ei, căci ei sunt al meu suflet,” și-și întoarse grăbit calul spre Apus, acolo unde se vedea orașul acoperit de întuneric, de fum gros al caselor incendiate și cu suflete ce-și părăseau trupul plutind spre neanturi.

***

Doi ani de zile dură războiul dintre Obregon și Nomanzi. Doi ani grei în care-i fu dor de casă, în care văzu cum mor prietenii în ale sale brațe și cum sufletul i se rupe în bucăți, dar totuși nu era gata să renunțe, căci al lui suflet striga Libertate. A lui inimă voia acasă, în orașul natal, chiar dacă a lui inimă sângera întruna departe de cei pe care-i iubea nespus.

În cele din urmă învinse. În cele din urmă mica lui armată îi alungă pe Nomanzi și el putu iar zâmbi în timp ce privea răsăritul.

Era o zi caldă, deși abia soarele se ridicase pe cer. Călare pe al său cal obosit și cu ostașii mișcându-se greoi în spatele său, datorită vremurilor grele în care n-avuseseră timp nici să respire, Obregon privi cerul. Însă lumina aceea îl deranja și nu înțelegea de ce. De aceea închise ochii și se lăsă pradă visării.

Acasă îl așteaptă o soție iubitoare. Acasă îl așteaptă fiul pe care nu-l văzuse nicicând, dar a cărui naștere o simțise în suflet, căci în noaptea aceea, când fiul lui se născuse, o stea imensă se aprinse pe cer vestindu-i bucuria și chiar dacă era înconjurat de dușmani, pe câmpul de luptă, cu moartea alături, Obregon ridică privirea spre stea și zâmbi, iar acesta fusese semnalul că timpuri bune se apropie.

Foșnetul vântului printre firele de iarbă și de grâu îl făcu să deschidă ochii și să privească în zare, acolo unde înspre el alerga al său fiu, cu pașii lui firavi, căci nu demult împlinise anul, dar totuși trebuia deja să înceapă să meargă. Trebuia să înceapă a gânguri cuvântul mamă, iar Obregon era atât de nerăbdător să audă acest cuvânt spus din gura fiului.

Dacă nu v-a vorbi încă atunci când se v-or revedea, atunci Obregon are de gând să-l învețe, căci v-a avea mult timp liber, în ciuda muncilor de a readuce la viață falnicul oraș de odinioară. El v-a găsi timp. V-a găsi dacă trebuie, căci familia e mai importantă pentru el decât însăși a sa viață.

Deodată însă imaginea copilului fugind spre el dispăru și Obregon înnebuni. Mișcă calul în jur, trăgând puternic de căpăstru, până nu-l forță pe bietul animal să-l arunce de pe al său spate și să fugă în zare, urmat de câțiva ostași fugiți pe urmele lui să-l prindă.

Alții însă se apropiară de Obregon, privindu-l fără să înțeleagă ce se întâmplă. Doar unul din ei îndrăzni să atingă fruntea regelui lor și șopti celorlalți că acesta fusese doborât de febră. Așa că convoiul decise să se oprească și-l traseră pe Obregon la umbra unui imens copac.

Acesta își reveni abia spre seară, când deja soarele scăzu din a sa forță și el își văzu ostașii adormiți care și pe unde. Numai unul, cel care-l veghease, punându-i comprese reci pe frunte, moțăia dulce lângă el, dar se vedea pe fața lui că în curând v-a cădea și el răpus de oboseală.

Obregon decise să le dea răgaz să-și tragă sufletul, așa că nu-i trezi. Înainte de a se ridica în picioare însă, prinse capul ostașului în ale sale palme, căci sărmanul ostaș căzuse într-un târziu răpus de oboseală, iar când simți mantia rece sub cap se ghemui lângă trunchiul copacului șoptind încet „mamă, mă întorc curând.”

Noaptea se lăsă cu pași repezi peste întinsuri. Apoi veni dimineața și iar se lăsă apusul. Abia atunci ostașii începură a se trezi unul câte unul și se mirară văzându-l pe Obregon apropiindu-se de ei, iar pe al lui spate se vedea un mistreț vânat.

Soldații săriră în grabă de pe ale lor locuri și se apropiară tot în grabă de Obregon, ajutându-l să coboare povara de pe al său spate, în timp ce continuau să se vaiete: „au, mărite! Rege, de ce nu ne-ai trezit pe noi păcătoșii? Am fi mers noi să căutăm ceva de-a mâncării și nu…”

„Nu-mi cad brațele de muncă, iar faptul că măcar ceva pot face pentru voi îmi umple inima de bucurie. Așa că: eu am adus vânatul, în grija voastră las focul și pregătirea mâncării. Între timp eu v-oi trimite gând bun acasă.”

Obregon se îndepărtă de ei și, urcându-se în copac, își alese o creangă mai arătoasă și începu să cânte din fluier, acea melodie pe care o știa de mic copil, dar pe care o modificase puțin, cu toate că ale sale cunoștințe muzicale erau limitate, căci dorea enorm să-i facă soției o surpriză și să-i cânte această melodie atunci când se v-a întoarce acasă.

***

Când Kaerlleikans ieși din cort era deja amurg. Stătuse toată ziua în cort și se rugase pentru soț, căci inima ei îi bătea nebunește de câteva zile, iar asta în mintea femeii însemna rea presimțire.

Privind în depărtare nu zări însă pe nimeni, așa că începu să se îngrijoreze, căci Condor și restul îi spuseseră că se v-or întoarce la apus, după ce v-or vizita ruinele orașului, căci vestea victoriei lui Obregon ajunsese în cele din urmă și până la ei.

„E deja amurg, dar nici urmă de ei,” șopti îngrijorată Kaerlleikans și-și frecă mână de mână încercând astfel să-și calmeze măcar un pic pulsul inimii. Se hotărî în cele din urmă să intre din nou în cort și să vadă ce face feciorul, pe care-l lăsase adormit, când soarele scăpătase deja după orizont, lăsând în urma sa o dâră mare, roșie, însă auzind zgomot de pași apropiindu-se de cort, Kaerlleikans ieși grăbită. „Ați sosit în sfârșit, Condor? Deja începusem să mă îngrijorez pentru voi că…,” dar tăcu, văzând fața Cáthiei în locul celor ale slujitorilor ei.

Cáthia zâmbi nemulțumită văzând-o, iar Kaerlleikans se dădu înapoi când zări strălucirea unui pumnal în mâna rivalei.

„De ce ești aici?” bâigui abia auzit Kaerlleikans, tot dându-se înapoi, dar nu spre intrarea în cort, ci cât mai departe de el, încercând astfel să-și apere pruncul în caz de nevoie.

„De ce sunt aici? Pentru dreptate. Și … poate să iau înapoi ce-i al meu.”

„Ce-i al tău?! Nu mă fă să râd. Aici nu-i nimic de-al tău și a încetat a fi în ziua când ți-ai trădat poporul și te-ai alăturat rivalilor, revelând planurile lui Obregon. Nici nu știi cât i-ai rănit inima cu a ta trădare.”

Cáthia din nou zâmbi. „Am rănit? Am trădat? Am revelat? Dar cum rămâne cu mine? Cum rămâne cu faptul că am fost dată la o parte atunci când ai apărut tu?”

„Eu … eu nu am luat nimic din ce era al tău. Obregon mi-a fost hărăzit de soartă, căci…,” însă răspunsul ei provocă un râs isteric al rivalei.

„De soartă zici? Și cine mă rog dirijează această soartă? Titanii? Ei sunt cei care au ales să mă trădeze pe mine, fiica acestui popor, și să te pună pe tine, o străină, pe tronul acestei țări? Dacă da, atunci spune-mi motivul pentru care ei au decis să facă asta, căci eu nu pot înțelege.”

Kaerlleikans se opri în loc și-și privi în ochi rivala, care continua să se apropie de ea cu pași înceți. „Aici te greșești cel mai mult, căci nu poți cere un motiv de la soartă, cum nu te poți îndoi de ea.”

„Asta crezi tu. Eu însă am altă părere.”

„Cum ar fi?”

„Să schimb soarta pe care tu o venerezi atât pe cea plănuită de mine. Vrei să-ți povestesc ce am în minte?”

„Uimește-mă!” șuieră Kaerlleikans printre dinți, căci o urmă de speranță i se strecurase în suflet atunci când văzu călăreți apropiindu-se în zare. Dar ei erau încă atât de departe, iar ea trebuia cu orice preț să tragă de timp. Dacă nu pentru ea, măcar pentru Leanúint, căci el le era salvarea și continuarea neamului.

Cáthia mai făcu câțiva pași spre rivala sa, însă de data aceasta Kaerlleikans nu se mai dădu înapoi, ci o așteptă să se apropie, deși inima îi bătea nebunește în piept, simțind al ei sfârșit aproape.

„Pentru că locul meu e alături de Obregon, am decis să aștept până el v-a readuce victoria pământului nostru. Atunci și doar atunci v-oi scăpa de tine, mi-am zis, și iaca acel moment a venit acum, căci al meu triumf e aproape în timp ce al tău sfârșit e și mai aproape.”

O mișcare bruscă și pumnalul mușcă din trupul lui Kaerlleikans. Femeia apucă cu ambele mâini mânerul pumnalului, dar lama lui se implanta tot mai adânc și mai adânc, de parcă ar fi căutat firul vieții ei, pe care să-l taie cu ușurință.

Cineva-i strigă numele, dar Kaerlleikans îl auzi aievea. Dar totuși privi spre răsărit și-l văzu pe Obregon apropiindu-se călare, dar ceea ce visase ea pentru amândoi, o întâlnire într-o dulce îmbrățișare, era deja doar un vis, căci ea acum îmbrățișase pe cineva și numele acelui cineva era „Moarte!”

Abia atunci își aduse aminte cuvintele Gaeiei înainte de a pleca din tabără împreună cu Dike și Upprisinn: „nu lăsa niciodată viața ta în voia sorții și cel mai important - nu lăsa înțelesul numelui Eftir Daudann să devină realitate,” dar ea uitase aceste cuvinte. Le lăsase în voia sorții și acum, pumnalul căruia îi fusese stăpână, o trădase, iar ea părăsea lumea pentru a îmbrățișa Eternitatea Lumii de dincolo, ca un suflet ce plutește la nesfârșit în neantul Cosmosului.

Nu simți durere atunci când căzu cu zgomot la pământ, eliberată de brațele Cáthiei, care-și întoarse trupul spre răsărit și așteptă apropierea lui Obregon, cu un zâmbet larg, dar trist pe buze, căci știa că al ei sfârșit e de asemenea aproape, dar v-a fi fulgerător și fără urme de remușcare.

Și așa a și fost: Obregon îi tăie capul dintr-o singură mișcare și, după ce lama reteză perfect capul femeii, sabia și pumnalul se desprinseră dintr-un trup și fură aruncate cât mai departe una de alta, dar în timp ce pumnalul începu să strălucească tot mai mult și mai mult, pas cu pas așa cum viața părăsea trupul lui Kaerlleikans, sabia zăcea ruptă în două, ca un obiect ce-și trădase stăpânul și acum era menit să fie dat uitării.

Obregon nu atrase atenție nici pumnalului, nici sabiei frânte însă. Îngenunche lângă soție, luând al ei trup firav în brațe, dar ea nu reuși să-i spună nimic: a ei mână înroșită de sânge abia-abia-i atinse obrazul și ea se forță să zâmbească și ale ei buze se mișcară într-o șoaptă abia auzită, pe care Obregon se aplecă s-o asculte: „ai grijă de noi, Obregon. Ai grijă de al nostru fiu. Leanúint merită un tată bun alături, chiar dacă nu mai are o mamă. Ai grijă de el și nu uita niciodată că te-am iubit.”

Mâna fără vlagă zace acum pe pieptul lui Obregon, care plânge cu trupul fără viață al iubitei în ale sale brațe. Cerul își adună norii grei pe el și dădu drumul baierelor ploii de parcă ar fi plâns cruda soartă a lui Obregon împreună cu el, în timp ce plânsul unui copil se auzea ieșind din cort, dar nimeni nu îndrăznea să se îndrepte într-acolo.