„Destinul lor a fost atât de tragic,” rosti abia auzit Samaya, în timp ce stătea pe piatra albă ca laptele, chiar lângă Cascada Licuricilor.

Stând cu spatele spre pădure, Samaya nu-l văzu venind pe Nathaniel, care însă văzând-o atât de absorbită de propriile gânduri decise să-i dea fetei un mic răgaz pentru a-și aduna propriile idei la un loc, pe care mai apoi să le poată destăinui și altora.

În cele din urmă, văzând că fata continuă să stea în aceeași poză împietrită, asemeni unei statui pe cale să se risipească, tânărul se apropie de ea și-i puse o mână pe umăr: „al cui destin spunea-i că a fost tragic?”

„Al celor două stăpâne ale Pumnalelor Sufletului.”

„Ale Pumnalelor Sufletului? De unde știi asta?” insistă Nathaniel în al său mic interogatoriu, în timp ce se așeza alături de ea.

Samaya în schimb preferă să privească strălucirea suprafeței apei, de parcă aceasta i-ar fi spus povești, în loc să se uite în ochii bărbatului de lângă ea. „Văd asta în fața ochilor, de când m-am întors din Deșertul Uitării. Nu știu de ce, dar am impresia că a lor soartă mi-a fost transmisă mie și nu doar ale lor amintiri.”

„De ce crezi asta? Simți ceva diferit de până acum?”

„Da. Simt de parcă sufletul îmi arde pe dinăuntru, deși acolo nu se află niciun incendiu, nicio durere proprie, nicio dezamăgire. Și totuși această senzație este atât de vie, atât de greu de suportat.”

În cele din urmă Samaya-l privi: „spune-mi Nathaniel, ce ai face dacă într-o zi ai avea puterea de a vedea trecutul poporului tău? Ai interveni în el?”

Nathaniel oftă și de data asta fusese el cel care privi lacul. „Nu știu. Probabil că aș plânge mult, căci altceva nu pot face. Trecutul nu poate fi schimbat. La fel cum nu ajută la nimic ura și vaietele. Oamenii au în puterea lor doar amintirile și regretele că viața nu a fost altfel decât este, așa cum și-ar fi dorit să fie, dar totuși nu putem schimba nimic.”

„Dar dacă totuși ai avea puterea să schimbi trecutul, a-i face-o?”

Bărbatul privi adânc în ai ei ochi plini de melancolie și întrebări. „Nu, Samaya. N-aș schimba nimic din ceea ce am trăit până astăzi.”

„De ce? Asta ar fi o șansă enormă de a trăi mai bine.”

„Sau poate mai rău. Nu uita că destinul e unul, iar noi suntem mulți. Ceea ce eu îmi doresc să fie altfel, pentru cineva poate fi exact ce și-a dorit. Eu nu-s nimeni care să intervină și să schimbe soarta. Eu nu-s nimeni care să decidă asupra altora. Oricum, cine-mi garantează că dacă schimb ceva atunci v-a fi mai bine decât e astăzi?”

„A ta inimă?”

„Nu, Samaya. Inima oamenilor, cât și a celorlalte vietăți ale pământului și a Cosmosului, e schimbătoare, la fel cum este și îndoielnică, căci schimbând ceva va dori ca mai apoi să fie altfel, așa cum este nestatornică și a noastră soartă.”

Cei doi tineri păstrară tăcerea privind îndelung în ai lor ochi în care să năștea un fel de simpatie unul pentru celălalt, căci ceea ce nu puteau spune buzele în cuvinte spunea a lor inimă, care de fapt simțea cel mai bine a oamenilor nestatornic destin și viitor.

***

Grupul lui Fenrir continuă să pândească tabăra Regelui Goyan, care era complet adormită la acea oră târzie din noapte, dar care totuși avea un fel de aură ciudată plutind deasupra ei, de parcă ceva rău s-ar fi apropiat tiptil de acea pădure - rău pe care nimeni nu era în stare să-l simtă.

Sprijinindu-se cu spatele de un copac gros, care-și fremăta încet coroana sub boarea caldă a vântului de noapte, Fenrir închise ochii și așteptă, căci deși era atât de preocupat pentru Samaya, neștiind dacă ea se întorsese deja din Lumea lui Haos sau nu, prefera să păstreze acea grijă doar pentru el și nicidecum s-o transmită și altora.

Deschise însă ochii brusc când simți cum cineva își culcă al său cap pe pieptul lui, dar se liniști rapid văzând-o pe Sephir alături. „Ce ușurare,” gândi el și brațele lui se încolăciră în jurul trupului ei.

„Pot citi în a ta ființă neliniștea, tinere lup,” șopti Sephir, care iubea să-l numească astfel în glumă, ca un fel de șoaptă de dragoste, căci i se părea ciudat să-l numească Fenrir atunci când erau doar în doi. „Se întâmplă ceva?”

„Nu. Doar îs preocupat pentru Samaya. Neștiind nimic de ea mă face să vreau să zbor înapoi sau chiar în Cosmos, dar neavând o astfel de putere nu pot decât să sper că se va întoarce cu bine. Plus la asta, noi doi n-am fost niciodată atât de mult timp departe unul de celălalt, iar asta mă îngrijorează și mai mult.”

„De ce? Nu ai încredere că Samaya v-a reuși de una singură?”

„Nu e asta. Nu am încredere în această lume, căci anume această lume a creat o sosie a Samayei, care-o poate pândi oricând încercând s-o distrugă.”

„Și totuși lumea are încredere în tine, tinere lup, căci tu ai în a ta ființă capacitatea de a da celorlalți puterea de a merge mai departe” și ridicându-și privirea, Sephir privi fața lui Fenrir, care avea ochii închiși în timp ce o strângea în brațe, iar acea tainică legătură a lor îl făcea atât de frumos în ochii tinerei sale soții. „Și totuși, Fenrir, fața ta reflectă liniștea. Asta înseamnă că Samaya e bine.”

„Crezi?”

„Sunt sigură de asta, căci gemenii au de obicei o legătură specială, ca un fel de canal energetic interior, prin care se transmit sentimentele unul altuia, iar dacă Samaya ar fost în pericol ai fi simțit asta. Însă nu rămâne decât preocuparea în a ta inimă, iar asta e născută din neîncrederea ta față de a ta soră, că ea nu v-a reuși fără tine. Dar totuși, Fenrir, nu uita că alături de ea, în Cosmos, sunt Haos și Hestia, în timp ce pe Pământ are grijă de ea Nathaniel, căci acel tânăr om are sentimente frumoase pentru ea și prin urmare nicicând n-o v-a lăsa pradă pericolului.”

„Tocmai de acel pericol mi-i și cel mai mult teamă.”

„Pericol? Ce pericol?”

Fenrir deschise ochii și zâmbind se uită în ochii soției. „Nathaniel și Samaya singuri, într-o poiană întunecată, pe timpul nopții. Exact ca noi doi - multe se pot întâmpla …,” însă un ghiont primit din partea soției îl făcu să tacă.

„Multe poate spune a ta limbă și gândi a ta minte, însă ar trebui să ai încredere în oameni. Și mai ales în iubire. Poate face minuni,” dar deși încercă cu toată puterea ei să se desprindă din brațele soțului, în timp ce pe fața ei se citea o ușoară supărare, lui Sephir îi fu imposibil, căci Fenrir o prinse strâns în brațe, apropiind-o de al său piept și ale lor două inimi îndrăgostite începură să bată la unison, de parcă ar fost acele ceasornicului mișcându-se ritmic pe al vremii ecran.

În jur natura se calmă privind la magia creată de cei doi tineri îndrăgostiți și un val magic se apropie de suprafața pământului, o cutreieră în grabă, șerpuind printre ierburi, până ajunse în tabără și de acolo șerpui mai departe printre corturi până ajunse la cel al lui Goyan.

Regele era încă treaz, neținând cont de faptul că era oră târzie a nopții. Ședea așezat la masa din centrul cortului, cu pumnalul Eftir Daudann așezat pe masă în fața lui, în timp ce ochii lui Goyan erau ațintiți asupra strălucirii lamei pumnalului în fața micii flăcări a lumânării.

Această reflectare a flăcării lumânării pe lama pumnalului făcea să apară pe pereții de pânză ai cortului figurine de mult uitate în amintirea lui, dar care păreau atât de reale de parcă acele evenimente ar fi avut loc chiar în acel moment reamintind despre războiul care a eliberat Poporul Orașului Soarelui de jugul Nomazilor, dar în care au pierit atâtea suflete nevinovate.

„E trist în vreme de război,” șopti Goyan și, ridicându-și privirea de la Eftir Daudann el se uită la imaginile de pe pânză și un trist zâmbet îi apăru în colțul buzelor când două săbii se loviră cu zgomot una de alta, lovite de personajele din imaginația lui Goyan, dar totuși zgomotului metalului atingându-se de un alt metal, răsună în tot cortul.

Goyan se ridică atunci de pe al său scaun frumos sculptat în lemn și se apropie de imaginile de pe pânză. Întinzând a sa mână el atinse figura unei tinere femei, care ținea una dintre cele două săbii lovite una de alta, și regele-și plimbă a sa palmă pe conturul trupului ei, dar în cele din urmă îi atinse din nou fața și în colțul ochilor îi apăru o lacrimă. „Oare să fie această soartă atât de crudă cu noi, bunico? Din tine s-a născut acest popor, însă se pare că eu îi v-oi aduce sfârșitul, căci fugind după nemurire se pare că am greșit și am uitat de ale tale învățăminte.”

De parcă și-ar fi întors fața spre el, figurina își schimbă poziția și lovi cu sabia în aer, iar pe pânza cortului apăru o adâncă tăietură, dar care la fel de repede dispăru de parcă nicicând n-ar fi fost acolo. Însă pe Goyan aceste vedenii nu-l speriară, căci le m-ai avuse și mai înainte, dar nicicând nu le înțelese sensul.

Se întoarse apoi la masă și luă pumnalul în mâna sa, plimbându-și al său deget arătător pe lama ascuțită. O șuviță roșie de sânge se ivi pe piele atunci când Goyan apăsă pe lamă, dar el nu scoase niciun sunet, căci anume în acel moment își aminti de moartea lui Marry, care se răpuse cu acel pumnal: „și totuși femeile sunt proaste,” șopti regele. „Unele mor pentru dragoste, altele pentru o cauză pe care de fapt n-o înțeleg. Dar chiar și așa nu putem să ne lipsim de ele, căci fără femei n-ar exista viitor și noi suntem cei care trebuie să-l facem să fie mai bun.”

În cort intră slujitorul de încredere al lui Goyan, care se închină ușor înspre rege și rămase așa cu capul plecat, până când Goyan nu se întoarse și-l privi. „Se întâmplă ceva, Briado? De ce te arăți în fața mea la o astfel de oră târzie?”

„Se pare că avem vizite!”

„Vizite? Ce fel de vizite?” întrebă Goyan, privindu-l cu uimire.

„Încă nu știu cine sunt, dar sunt sigur că nu i-am m-ai văzut până acum. Și au ceva ciudat în ei - un fel de aură luminoasă plutind în jur, însă ei s-au oprit nu departe de tabără și așteaptă ceva în timp ce ne pândesc. Ar trebui să…”

„Nu. Nu-i atacați! Așteptăm! Sunt sigur că în curând v-om afla motivul pentru care sunt aici. Poți pleca! Am nevoie să fiu singur și să mă gândesc.”

„Da, rege!” răspunse hotărât Briado, care se dădu înapoi până ieși din cort, căci era o ofensă enormă pentru Goyan ca cineva să-i întoarcă spatele atunci când pleca de lângă el. De aceea toți trebuiau să se dea îndărăt până dispăreau din ochii lui.

Goyan însă nu se mai așeză la masă după aceea, deși asta-i era intenția, ci se apropie de pat și puse pumnalul sub pernă și se culcă în așternut, învelindu-se cu al său cearșaf alb ca spuma laptelui.

Sângele încă picurând din deget lăsă mărgele roșii pe albul cearșafului, dar asta păru să nu-l deranjeze pe Goyan care căscă dulce și închise ochii. „Interesante vremuri sunt cele în care trăim,” rosti el și se întoarse cu spatele la ușa cortului. „Mâine mă v-oi gândi la musafirul nepoftit. Astăzi am de gând să mă afund în amintiri.”

În timp ce vorbea ale sale cuvinte răsunau tot mai stins și mai stins până deveniră o neînțeleasă bâlbâitură, semn că Goyan adormise. Apoi cortul se cufundă în liniște și doar lumina lumânării se mai luptă un timp cu noaptea de afară, care se încăpățâna să pătrundă înăuntru, până când, în cele din urmă, a ei flacără se stinse când trupul ei de seu se topi și în locul lumânării drepte și frumoase de odinioară nu rămase decât o grămăjoară de amintiri.

***

Bătrâna Gaea, însoțită de Kaerlleikans și Upprisinn, înaintau încet pe străzile înguste și întortocheate ale Orașului Soarelui.

Orașul era pustiu la acea oră a zilei, deși odată cu apusul soarelui lumea ar fi trebuit să revină la viață. În schimb însă pustiul bătea alene din aripi deasupra orașului și se bucura cu întreaga sa ființă de priveliștea gri a orașului de aur, căci Nomanzii interziceau localnicilor să iasă din case după apusul soarelui sau să se adune în grupuri mai mari de 5 pe parcursul zilei, temându-se enorm de o răscoală, căci deși domneau deja de patru secole peste acele ținuturi, pericolul alungării lor de acolo era iminent, căci mica armată a lui Obregon devenea din ce în ce mai aprigă și mai puternică, în timp ce Regatul Nomanzilor slăbea pe zi ce trece, răpus de șirul nenumărat de războaie, care-i secătuia de puteri și nu le dădea răgaz să respire.

„E vremea schimbărilor,” șopti Gaea și fetele se uitară în aceeași direcție ca și titanida și văzură un copac uscat din vârf până la rădăcini, care abia se mai ținea falnic, dar al lui trup enorm, clătinat ușor de vânt, amenința să distrugă tot ce întâlnea în calea sa în caz de cădere.

„De ce nu-l taie?” întrebă practic în șoaptă Upprisinn, apropiindu-se mai mult de titanidă. „E atât de bătrân copacul acesta. Mă mir că încă mai stă în picioare. Dacă l-ar tăia…”

„N-au să-l taie, nici chiar de-o fi să se răzbune pământul, căci acest copac a fost sădit aici când Nomanzii au pus stăpânire pe Orașul Soarelui, iar a lui cădere va însemna și căderea Nomanzilor.”

„Acest copac are patru sute de ani deja?” întrebă extrem de mirată Kaerlleikans.

„Mai mult de patru sute cred. Însă deși pare atât de amărât și gata să cadă, acest copac va rezista atâta timp cât Nomanzii v-or rezista pe aceste pământuri și dac-o fi să cadă o să cadă împreună: copac și popor,” răspunse cu înțelepciune titanida.

„Dar ce se întâmplă dacă Nomanzii v-or reuși totuși să-și revină, iar armata localnicilor v-a fi învinsă?” spuse Upprisinn, uitându-se cu grijă în jur.

„Atunci acel copac v-a învia. La fel cum v-a învia poporul Nomanzilor, dacă o fi să fie, căci Cedrii sunt copacii preferați ai Stăpânului Universului, iar a lui dragoste enormă pentru aceste făpturi lemnoase este de neprețuit,” răspunse Gaea.

„Cedru?” întrebă mirată Upprisinn. „Dar credeam că acești copaci cresc doar în țările Orientului Asiatic, departe - departe de aceste locuri. Cum e posibil ca acest copac să fie aici?”

Gaea se opri în loc și se îndreptă ușor de șale, însă colțul ochilor săi prinse o ușoară mișcare în depărtare, semn că spionul lui Obregon e încă prin preajmă. „E o istorie lungă povestea acestui copac. Dar … cred că merită spusă,” rosti cu gingășie Gaea, de parcă și-ar fi amintit de o perioadă frumoasă a vieții sale. „Să ne apropiem de copac. Al lui aromă îmi va aduce amintiri în memorie și astfel n-am să uit nimic din a lui istorie.”

Cele trei pășiră cu grijă spre rădăcinile copacului văzut în depărtare. Cu cât se apropiau mai mult de el, cu atât copacul arăta mai jalnic. Dar cu toate acestea freamătul crenguțelor lui uscate, scârțâitul trunchiului amorțit și greutatea rădăcinilor mult ieșite în afara pământului le spuneau lumii a lor tristă poveste.

Gaea atinse trunchiul copacului și închise ochii, inspirând adânc în coșul pieptul aroma de cedru. Apoi zâmbi și-și legănă ușor trunchiul și o frumoasă melodie se auzi în jur.

Mirate, fetele priviră de jur împrejur. „Ce-i asta, Mamă Natură? Ce cântec dulce se aude în zare?” întrebare ele în glas.

„Unii o numesc cântecul Aeon-ului. Alții îi spun Cântecul Sufletului. Eu însă prefer acum să-i spun Cântecul Copacului de Cedru, căci deși această muzică este unică, fiecare o cântă cu propriul glas. De aceea se consideră a fiecăruia în parte.”

„Dar … cum poate un copac să cânte? El nu are glas. Nu are coarde vocale,” întrebă Kaerlleikans, iar această întrebare inocentă a tinerei o făcu pe Gaea să-și deschidă larg ochii și să o privească.

„Nu are glas, zici?! Nu are coarde vocale?! Aici te înșeli, copila mea, căci chiar dacă unii nu aud asta și aici mă refer la majoritatea oamenilor, copacii vorbesc. Da, în felul lor greoi și ciudat, dar ale lor cuvinte înțelepte dăinuie veacuri, căci sunt purtate în haina vântului, sunt păstrate în trupul timpului, sunt șoptite de soare și temute de noapte, căci cel care a auzit vreodată această vorbă străveche știe că copacii urăsc răul, urăsc securea și orice le distruge căminul, dar atunci când sunt fericiți copacii cântă, iar cântecul lor se aude pretutindeni.”

„Și … despre ce cântă acest copac, Mamă Pământ?” întrebă Upprisinn, care se apropie de titanidă și a ei mână moale și caldă atinse trunchiul uscat și zbârcit al Cedrului, care scoase un ușor geamăt de plăcere și-și mișcă puțin coroana, de parcă ar fi vrut să păstreze în al lui ființă acea dulce atingere a fetei.

Gaea se așeză pe o rădăcină aeriană care părea atât de mare că un pitic ar fi numit-o enormă cât toate zilele și, de parcă ar fi îmbrățișat copacul, își atinse a ei față ridată de fața ridată a copacului. „Cântă despre Războiul Fiarelor, demult, demult uitat de lume.”

Fetele se apropiară ambele de ea: Upprisinn se așeză pe o altă rădăcină, însă Kaerlleikans se așeză direct pe pământul cald. „Războiul Fiarelor? E cel despre care menționase titanul Dike în al tău sălaș?”

„El însăși,” răspunse abia auzit Gaea, în timp ce privea pe lângă fete depărtarea. „Îmi aduc aminte de acel război de parcă ar fi fost ieri. Mult sânge s-a vărsat atunci. Multe lacrimi au udat pământul, dar totuși Orașul Soarelui a cedat în fața vrăjmașului și i-a fost dat să se supună în liniște.”

„Dar … de ce i se spune Războiul Fiarelor? Din câte înțeleg eu, din cele auzite, a fost un război între oameni,” se interesă curioasă Kaerlleikans.

„Bună întrebare,” spuse de data asta Gaea și o privi. „Dar totuși există o urmă de adevăr în această denumire, căci în acea luptă oamenii s-au transformat în fiare de pradă care s-au sfâșiat unul pe altul până când trupurile lor n-au sângerat cumplit și cei învinși n-au îngenuncheat în fața câștigătorului.”

„Atunci Fiarele se consideră a fi nomanzii, nu-i așa?” întrebă de data asta Upprisinn, care privi mai îndeaproape un păianjen fugar pe scoarța noduroasă a copacului.

„Aici însă nu ai dreptate, copila mea. Fiarele în acel război au fost oamenii Poporului Soare, dar cum o fiară nu are inimă, pământul i-a pedepsit și a luat de la ei acest dar, însă astăzi se pare că acele fiare au renăscut și caută iarăși să inunde pământul în lacrimi de sânge.”

„Dar, Mamă Pământ, nu pot înțelege de partea cui ești tu,” se interesă Kaerlleikans. „Din unele spuse mi se pare că ești de partea Nomazilor, dar înțelesul acestor spuse mi se par atât de confuz și am totuși impresia că a ta inimă e de partea Poporului Soare. Până la urmă, de partea cui sunt titanii?”

Gaea zâmbi. Deși era încurcată întrebarea fetei, ei i se păru ideală, căci chiar dacă ea se străduia să nu fie de partea nimănui, a ei inimă era totuși alături de oamenii acelui Pământ, căci ei se închinau fiului ei, lui Helyos, iar o mamă nu poate fi indiferentă față de cei ce slăvesc numele fiului ei.

„Și totuși eu nu sunt de partea nimănui,” răspunse Gaea, chiar dacă mințea. „Prefer să fiu neutră, căci toți sunt ai mei copii, iar ca mamă trebuie să fiu imparțială.”

„Nu poate exista imparțialitate în lumea asta,” spuse în cele din urmă Upprisinn. „Vrem noi sau nu vrem nu iubim egal: nici lumea, nici a noastră familie, căci pe unul îl putem iubi pentru frumusețe, pe altul pentru înțelepciune, iar pe un al treilea pentru simțul umorului și deși toate aceste trei caracteristici umane sunt valoroase ele totuși înclină balanța în mod diferit. Prin urmare și iubim diferit.”

La acest răspuns Gaea nu avu o replică și nu spuse nimic nu pentru că nu avea ce spune, ci pentru că decise că e timpul să fie sinceră cu sine și astfel să lase lumea să-și decidă cursul după propriul plac.